PR / T 123.456.7890 / F 123.456.7899 / info@mysite.com / © 2023 by PR.  Proudly created with Wix.com

© Copyright 2018, Toate drepturile rezervate. Powered by Asociația Europeea.
  • Facebook Social Icon
  • Twitter Social Icon
  • Google+ Social Icon
  • YouTube Social  Icon
  • Pinterest Social Icon
  • Instagram Social Icon

Europeea nr n-1

Europeea n-2

Europeea n-3

Europeea n-4

ASE

CLR

CV (ÎLU)

Noutăți

Evenimente

Cele mai recente comentarii

Link

Web

Eseu



EUROPEEA
Anul I numărul  1 APRILIE  2018

VERONICA  PAVEL
CORNELIU TRAIAN ATANASIU

O operă deschisă


E inutil şi pueril să crezi că în numai două pagini ai putea afla ce este haiku-ul. Orice definiţie este la urma urmei un lucru steril cînd este vorba de lucrurile concrete. Fără să iei contact direct cu ele, să le explorezi prin toate simţurile, să faci experienţa lor pe viu nu ştii încă nimic despre ele. Iar dacă e vorba despre un obiect de artă, atunci trebuie ca acea experienţa să fie suficient de îndelungată ca să ai timp să-i prinzi gustul.De aceea am să încep abrupt şi am să spun pur şi simplu, acesta este un haiku:

porumbul cules –
deasupra cocenilor
secera lunii

Genovel-Florentin Frăţilă



Dacă veţi mai citi şi alte haiku-uri veţi observa lesne că, formal, ele se prezintă cam la fel. Trei versuri inegale, unul mai lung la mijloc, o linioară de despărţire care marchează o pauză între cele două părţi (sintagme) ale poemului. Scrierea fără majuscule la începutul versurilor.

La fel de uşor, veţi observa că nu există o continuitate discursivă a textului. Cuvintele nu se leagă în propoziţii sau fraze, rămîn în stadiul fragmentar de sintagme (grupuri mici de cuvinte legate cu sens). Şi, din structura acestor fragmente, se poate vedea că ele nu povestesc, nu descriu, nu rostesc vreo sentinţă şi nici nu vor să convingă de ceva. Iată un prim sens al acestor poeme aride, concise, austere: mărturisirea implicită a unei atitudini rezervate, reţinute, parcimonioase. Sobrietate care refuză să exhibe, să-şi declare, să-şi mărturisească zgomotos simţirea. 

Ce spune totuşi textul? El numeşte, cît mai concis, două lucruri şi, în felul acesta, le evocă în faţa ochilor noştri. În puritatea lor, fără zorzoane metaforice, fără să chocheteze cu vreo intruziune subiectiv-emoţională în obiectivitatea lor. Fără să le altereze puterea genuină. Autorul nu există explicit în niciunul din cuvintele poemului. Există doar porumbul, cocenii, luna. Autorul refuză să se arate, atît prin faptul că textul nu vorbeşte despre el, cît şi prin acela că nimic textual nu notează sau trădează emoţia sa.

Trebuie să recunoaşteţi că acest poem vă înşeală aşteptările şi vă violează obişnuinţele. El se adresează celor care, prin viaţa şi experienţa lor, sînt adepţii unei atitudini reticente şi discrete, au cultivat-o, o apreciază şi o gustă cînd o întîlnesc. Şi o practică în viaţa lor şi, implict, ea răzbate în poezia pe care o scriu.

Să vedem ce poate totuşi să placă într-un astfel de poem. În primul rînd faptul că el lasă lucrurile să vorbească. Emoţia este în ele, autorul a trăit-o în faţa lucrurilor şi a scenelor evocate. Ele sînt corelatul obiectiv al emoţiei sale, singurul pe care e dispus să-l dea în vileag. Într-un fel misterios, emoţia era acolo cînd le-a văzut (simţit, experimentat), nu el le-a infuzat-o. El îşi mărturiseşte emoţia doar prin ricoşeu evocîndu-le. Şi speră ca şi pe cititor ele să-l emoţioneze în acelaşi fel. Este o invitaţie şi o provocare la a simţi că lucrurile şi natura comunică tainic, fără cuvinte, cu noi.

Abia în faţa imaginilor (lucrurilor şi scenelor aievea), contemplîndu-le şi meditînd la sugestiile, aluziile, tîlcul lor (care nu poate fi verbalizat), cititorul poate gusta ceea ce spune, acum fără cuvinte, poemul. Haiku-ul este acest poem al tăcerii, resimţite după ce am lăsat în urmă cuvintele care ne-au condus ca un vehicul docil la faţa locului. Acolo unde putem avea revelaţia tîlcului lucrurilor.

Revenind la imaginile concrete ale acestui poem, porumbul cules, aşa rezumativ cum e sau tocmai pentru că se opreşte la timp, ne evocă toamna tîrzie cînd recoltarea s-a încheiat şi cîmpurile s-au aplatizat, cînd, peste noapte, deja cad brumele. Este o imagine care se expandează de la sine într-o întreagă atmosferă a sfîrşitului sezonului vegetativ, a tristeţii nedesluşite care ne cuprinde şi ne pătrunde pe nesimţite. Un simptom indubitabil al anotimpului care face implozie în poem (şi-n sufletul cititorului). În haiku, asemenea sintagme se numesc kigo, cuvinte sezonale.

A doua imagine, deasupra cocenilor secera lunii, tocmai pentru că nu spune mai mult, lasă închipuirea cititorului să-i caute şi să-i găsească un înţeles şi, eventual, un mod de a se conecta cu prima. Se poate sesiza de la început că prezenţa lunii pare să amplifice pustietatea şi singurătatea cîmpului golit de viaţă. Dar luna e în formă de seceră şi acest lucru introduce un fior celest şi un alt orizont al aşteptărilor. Recoltarea nu s-a sfîrşit chiar dacă porumbul a fost secerat. Ce alte vieţi sînt oare la rînd? Cuvîntul seceră are, în fonetica lui, o sonoritate sacadată, de multă vreme asociată cu mitralierea. Tăcerea scenei este parcă o nerostită ameninţare.

Dar nu trebuie să ne grăbim şi să ne oprim la această primă interpretare, poate că deasupra înseamnă chiar peste şi luna este aici chiar secera ostenită dar mulţumită de lucrul dovedit, odihnindu-se pe grămada de coceni. Şi atunci, şi pentru noi, singurul fior va fi acela răcoros al lucrului dus pînă la capăt. De împăcare liniştită.

Haiku-ul nu este o poezie plată, linearitatea textului sporeşte în imagini, iar imaginile capătă volum într-un orizont simbolic încărcat de emoţie. Poemul este de fapt o alegorie concisă, textul vorbeşte despre lucruri şi scene semnificative, iar acestea despre emoţia care este cuprinsă în ele. Este o operă deschisă care cere imperios colaborarea inteligentă şi empatică a cititorului.

Omisiunea elocventă


Ideea de a folosi sintagma omisiunea elocventă cu privire la modalitatea stilistică de construire a haiku-ului mi-a venit amintindu-mi titlul unei cărţi pe care o citisem demult. Rătăcită prin bibliotecă, am găsit-o de curînd. Autoarea, Vera Călin, eseist si istoric literar, doctor în ştiinţe filologice, profesor universitar la catedra de literatura universală şi comparată a Universităţii din Bucureşti, a publicat volumul intitulat chiar Omisiunea elocventă, cu subtitlul Preliminarii la o retorică a elipsei, la Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1973. 

Ceea ce i-a stîrnit interesul pentru a aborda un asemenea subiect a fost evoluţia unei părţi a literaturii occidentale, în special a prozei şi dramaturgiei, spre un stil pe care-l numeşte eliptic, întrebîndu-se dacă a recurge la el este doar o frondă şi o încercare de subminare a codului retoric anterior sau este deja o întemeiere a unui nou cod retoric. 

Observaţiile pe care le face asupra stilului eliptic, chiar dacă, în analizele pe care le face, nu aminteşte în niciun fel de haiku (pe care e posibil să nu-l fi cunoscut), convin însă de minune şi acestei poezii ascetice. O serie de caracterstici ale acestui stil dau la iveală faptul că alegerea lui este o opţiune deliberată care scontează pe anumite efecte.

Preferinţele pentru cele două stiluri diferite de scriere sînt puse în opoziţie. Autorii care preferă stilul augmentativ, retorica amplificării, excesul decorativist şi, consecutiv, efectele emfatice obţinute astfel sînt numiţi putter-inners, cei care încarcă textul cu figuri de stil pozitive. Autorii care preferă stilul reductiv, expresia eliptică, suprimarea expresivă, figurile reticenţei, diminuarea şi atenuarea, asceza stilistică sînt numiţi leaver-outers, cei care elimină, lasă pe dinafară (sau, altfel vorbind, folosesc figurile reductive). Vorbind de figurile reductive, autoarea aminteşte pe cele enumerate de retoricile clasice: litota, elipsa, entimemul, reticenţa, suspensia, tăcerea. Înteresul ei se îndreaptă însă mai curînd către stilul caracteristic al operelor care reprezintă un protest antiretoric (în sens clasic) şi promovează o retorică negativă. Conform evoluţiei fireşti a lucrurilor orice asemenea protest nu este decît un ocol către afirmarea unei alte retorici. Iar stilul eliptic se mărturiseşte astfel şi în consecinţele sale psihologic-existenţiale: fiind alb şi neutru, devine neemoţional, reticent, flegmatic.
.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 


O observaţie, derivată din concizia stilului eliptic este aceea că el foloseşte un limbaj oblic, „care implică un sens neproferat, sensul conotativ” şi dezvăluie mai curînd ascunzînd. Este motivul pentru care, pentru a surprinde feluritele conotaţii, coeficientul de participare al cititorului este mult mai ridicat.

Plecînd de la un citat din Veselovski: „Meritul stilului constă în a adăposti maximum de gîndire într-un mimin de cuvinte”, autoarea constată că „stilul eliptic [...] oferă condiţiile optime pentru comunicarea unei gîndiri profunde şi marcate de tensiune” , pretinzînd, pentru descoperirea conotaţiilor şi citirea printre rînduri, o colaborare mult mai intens afectivă din partea cititorului. „Datorită subtextului obligatoriu şi a conotaţiilor multiple, cantitatea de informaţie transmisă prin vorbirea reticentă poate fi mai mare şi mai nuanţată decît aceea comunicată într-o exprimare completă.” La urma urmei, sobrietatea absolută, refuzul emfazei este elevaţie extremă şi concizia e condiţia stilistică a sublimului: „... una dintre principalele frumuseţi ale unui discurs este... să dea spiritului prilejul de a elabora o gîndire mai cuprinzătoare decît este expresia” (Logica de la Port-Royal)

Profunzimea expresiei eliptice rezultă din trăsăturile specifice figurilor de suprimare: ambiguitatea şi indeterminarea. Tăcerea, ca extremă a figurilor reductive, poate fi goală sau redundantă, ţipătoare şi ostentativă, încăpăţînată sau plină de înţeles, indiciu al interiorizării, absorbţie a unor fapte exterioare în zonele intime ale subiectivităţii, conştiinţă a inadecvării dintre vorbire şi nevoile spirituale, înlesnire a contactului direct cu esenţele. „Tăcerile cu valoare stilistică, tăcerile din punct de vedere literar expresive sînt totdeauna pline de înţeles, chiar dacă înţelesul se lasă greu tradus. Dificultatea descifrării – stimulatoare pentru receptor – poate fi însoţită de oarecare seducţie. Sensul tăcerii literare fiind conotativ, el se impune - cu mai multă sau mai puţină claritate – numai în context, prin referire la situaţie.” 

Ca o firească încheiere, cu privire la stilul eliptic putem afirma odată cu autoarea: „spunînd mai puţin, poţi să spui mai mult”. 
 

Rude sau prieteni?


Cu câţiva ani în urmă, s-au dezvăluit la radio rezultatele unui studiu asupra longevităţii bătrânilor. S-au comparat două grupuri, unul format din persoane care întreţineau relaţii numai cu rudele, altul numai cu prietenii. Rezultatele arătau că cei înconjuraţi de prieteni trăiesc cu zece ani mai mult decât cei înconjuraţi de rude. Studiul definea ca “prieten” o persoană cu care se menţine o relaţie cotidiană fie directă, fie prin contact telefonic sau corespondenţă. 

Comentatoarea încerca să explice longevitatea mai mare a celor care întreţin relatii cu prietenii mai des decât cu rudele prin faptul că rudele au adeseori un efect stressant asupra individului, în timp ce prietenii exercită o bucurie binefăcătoare, de natură să prelungească viaţa. 

Rezultatele studiului mi-au dat de gândit. Deşi de obicei am retincenţe faţă de asemenea studii, de data aceasta nu am avut bănuieli nici asupra sponsorului, nici asupra unor interese care să “devieze” rezultatele. Studiul părea de bună credinţă şi probabil că, oricât de ciudat ar suna, rolul binefăcător al prietenilor e mai puternic decât cel al rudelor. 

Pritenia, deşi considerată a fi întâlnită la tot pasul, este un sentiment de o rară profunzime, de care nu oricine e capabil. A putea fi numit de către cineva ”adevarat prieten” cere calităţi deosebite. Într-un mai vechi numar al revistei “Dilema Veche”, Aurora Liiceanu îşi exprima punctul de vedere: “Prietenia este ceva care exclude trădarea. Se spune că individualiştii au mai rar, sau chiar de loc vocaţia prieteniei. Marile prietenii sunt foarte rare. Ar trebui să folosim rar cuvântul prieten şi să-i numim, pe mulţi prieteni, pur şi simplu, cunoştiinţe”. 

Să fie adevărat că fără rude am putea trăi, dar fără prieteni nu? N-aş generaliza. În primul rând, studiul nu diferenţiază rudele, ci le pune pe toate pe acelaşi plan. Ori, ştim cu toţii că relaţiile dintre copii şi parinţi, fraţi şi surori, bunici şi nepoţi, nore şi soacre, dintre cumnaţi, cuscrii şi atâtea alte categorii de rude au ponderi diferite în viaţa afectivă. De aceea mi se pare că nediferenţierea rudelor introduce de la bun început o “eroare” în calcul. Ceva însă tot cred că e adevărat în acest studiu. Când eram mică mi-am dorit o sora, pe care n-am avut-o. Mi-am făcut însă prietene, iar ele aveau surori. Le-am întrebat cum de mai era loc în inima lor şi pentru mine, când aveau deja surori? Mi-au raspuns, toate, că o soră nu e acelaşi lucru cu o prietenă. S-ar putea generaliza aceasta afirmatie pentru toate rudele? Care să fie diferenţele dintre rude şi prieteni? De ce am prefera prietenii? Doar pentru ca “prietenii ţi-i alegi, rudele nu”? Sau să fie faptul că între rude există obligaţii impuse de societate, în timp ce într-o prietenie dăruiruile se crează spontan? 

Cât de frumos explica Cicero efectele miraculoase ale prieteniei! “Prietenia este un desăvârşit acord de sentimente asupra celor divine şi umane, unit cu bunăvoinţă şi iubire reciprocă; şi cred ca zeii, după înţelepciune, n-au facut omului un dar mai frumos.” Iar Petrarca, preluând ideea lui Cicero, o completeaza: “Virtutea este fundamentul amiciţiei, iar pentru a o pastra nu este nevoie decât de caritate reciprocă.” 

Indispensabilitatea prieteniei a fost recunoscută încă din antichitate. “Nimeni nu poate trăi fără prieteni, chiar dacă stăpâneşte toate bunurile lumii” spunea Aristotel, iar scriitorii şi filozofii de mai târziu i-au descris deliciile: “În prietenie simţi o căldură generală şi universală, domoală totuşi şi egală sieşi, o căldură constantă şi aşezată, numai dulceaţă şi netezime, în care nu găseşti nimic aspru sau zguduitor. Te bucuri de prietenie în masura în care o doreşti; ea nu creşte, nu se hrăneşte, nu se înalţă decât din desfătare, aceasta fiind spirituală şi duhul devenind tot mai subtil datorita frecventării ei”, scrie Montaigne. 

Putem avea prieteni departe, chiar pe un alt continent? Evident că da, ne asigură acelaăi Montaigne, deăi pe vremea lui încă nu exista comunicaţia rapidă prin internet: “Prietenia are braţe suficient de lungi pentru ca prietenii să se poată îmbrăţişa dintr-un capat în celalalt al lumii”.

Dacă prietenia este atât de binefăcătoare, poate că ar merita să întreţinem relaţii de prietenie şi cu rudele. Este acest lucru posibil? Panciatantra se îndoieşte: “Prietenul născut din vorbă e mai presus decât acela care are aceeaşi mamă.” Dar un proverb francez ne învaţă contrariul, “cine nu e supus părinţilor săi, nu e sincer şi credincios nici cu prietenii”. Cât despre unicii noştri prieteni intimi, părinţii, Madame de Staël ne atenţionează: “…se vor duce, şi zadarnic veţi căuta prieteni mai buni; se vor duce şi, de îndată ce nu vor mai fi, vi se vor înfăţişa sub un chip nou; fiindcă timpul, care-i îmbătrâneşte pe cei aflaţi sub privirile noastre, îi întinereşte pe cei pe care moartea ni i-a răpit;…”

Fie ca e vorba de rude, fie de prieteni, eu cred că liantul şi motorul profund al vieţii rămâne, de fapt, iubirea. “Unde e sfat (în sens de dragoste), acolo e şi lumină” (Gde sovet, tam i svet”) ne “cântă” un proverb slav. Iar acolo unde răzbate lumina şi iubirea, diferenţele dintre rude şi prieteni se şterg, ei devenind îngerii nemuritori ce-i vor acompania spre cer pe toţi pământenii.


Referinţe: 

Tudor Vianu: Dicţionar de Maxime comentat, Ed. Ştiintifică, Buc. 1962
Femeia în Proverbele si Cugetările Lumii, Ed. Albatros, Buc. 1975
Montaigne: Aforisme, Ed. Albatros, Buc. 1977

 
 
 
 
CRISTIAN VASILIU

Prăbuşirea civilizaţiei occidentale - Cultură şi civilizaţie

http://vocal.blogspot.ro/2012/11/prabusirea-civilizatiei-occidentale.html?spref=fb

Deoarece fiecare teoretician ce a încercat să aducă filozofia pe terenul istoriei şi antropologiei a pornit de la o interpretare proprie – uneori absolut originală – a conceptelor de cultură şi civilizaţie, s-a ajuns, în cele din urmă, la o confuzie prin diversitate. (Autorul unei „Istorii a culturii şi civilizaţiei” – Ovidiu Drimba – nota în introducerea sa că pentru termenii de cultură şi civilizaţie se cunosc nu mai puţin de 180 de definiţii (după C. Kluckhohn şi A. L. Kroeber)). Este nevoie de răbdare pentru a decela şi a reţine caracteristicile esenţiale – şi utile – ale acestor concepte dihotomice. Şi chiar dacă putea face acest lucru, din păcate nu este posibilă o clarificare definitivă fiindcă de fiecare dată definiţiile conceptelor au servit scopurilor şi viziunilor integratoare sau specifice ale autorilor ce au operat cu ele... Chiar şi pe parcursul acestui eseu se va ivi necesitatea folosirii sensurilor multiple ale cuvintelor cultură şi civilizaţie şi – mai mult decât atât - definirea unor noi sensuri.

Dintre cele două cuvinte, cuvântul cultură a intrat cel mai devreme în vocabular. Îl regăsim la autorii latini în expresia „cultura a spiritului” – cultura animi, expresie preluată mai apoi în Renaştere în sensul la singular de îmbogăţire a spiritului. (Este încă foarte cunoscută şi utilizată sintagma om de cultură ce desemnează un om preocupat de valorile şi nevoile spirituale şi intelectuale). După ce marchizul de Mirabeau va introduce pentru prima dată în sec. XVIII (mai precis în 1756) cuvântul civilizaţie – de asemenea într-un sens la singular (drept standard de evaluare a societăţilor după gradul de stabilitate, educaţie şi urbanizare), dar şi într-unul pluralist (acela de arie culturală) – toţi filozofii francezi ce îl vor răspândi, până în zilele noastre, vor considera cultura o subdiviziune a civilizaţiei, ajungându-se – în extremis – la o identificare totală a culturii cu civilizaţia (dicţionarul enciclopedic „Quillet” din 1938 defineşte conceptul de civilizaţie ca „sinonim cultură”). 

Mult mai riguroşi şi mai dogmatici, autorii germani din sec. XIX – după ce preiau termenii – îi scindează şi aşează fie pe acelaşi nivel, fie pe nivele diferite. În ciuda separării, ei devin complementari, se influenţează reciproc, descriind un ideal uman colectiv de dezvoltare şi de împlinire. Astfel civilizaţia va desemna achiziţiile materiale ale unei societăţi, progresul tehnicilor şi instituţiilor ei, pe când cultura unei societăţi va însemna ansamblul creaţiilor sale spirituale şi ale trăsăturilor sale morale. (Ovidiu Drimba va da o definiţie exhaustivă celor doi termeni (anexa 1)). Aceasta distincţie şi inter-relaţie dintre cultură şi civilizaţie – clasică în Germania – va atinge paroxismul în lucrarea lui Oswald Spengler – Declinul Occidentului, unde termenul Kultur desemnează ansamblul şi manifestările unei societăţi considerate în desfăşurarea ei istorică, în vreme ce Zivilisation ar fi forma sclerozată pe care aceeaşi cultura o va îmbrăca în forma ei finală. (Ca o mică paranteză, încă din anii `20 Spengler considera că suntem martorii Iernii Civilizaţiei Faustiene – occidentale – Der Winter des faustischen Zivilisation) 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 


Pe lângă aceste două interpretări de bază, unul istoric – civilizaţia înţeleasă ca o istorie a unei culturi superioare – şi celălalt etnologic – civilizaţia şi/sau cultura desemnând un ansamblu de trăsături caracteristice pe care le prezintă o colectivitate umană unitară: limba, instituţii, obiceiuri, tehnici, credinţe, moduri de gândire –, sub influenţa lui Tonybee (şi a scolii antropologice americane – s-a răspândit şi un alt sens – un alt distinguo (cum îl numeşte Neagu Djuvara): civilizaţia ca cel mai mare ansamblu de culturi superioare. În acest context termenul cultura ar desemna acele societăţi care au conştiinţa că se diferenţiază de altele, indiferent de dimensiunea şi durata ei in timp.
Deoarece – cum am mai spus – definiţiile asociate culturii şi civilizaţiei au mai mult valoare instrumentală (depinzând de contextul în care sunt folosite, nu voi respinge niciuna dintre ele. Voi încerca, în schimb, plecând de la aceste definiţii, să elaborez altele noi, mai clare în contextul temei alese: aceea de declin şi prăbuşire a Occidentului. Aveam nevoie atât de o interpretare istorică (determinism istoric) cât şi de una sociologică/etnologică/antropologică.

Pentru cuvântul cultură vom înclina mai mult spre sensul sociologic/ etnologic/antropologic. Cultura ne apare astfel ca un produs al unei grupări umane, expresie a nevoii individuale de comunicare pe sine şi relaţionare în contextul conştientizării apartenenţei la un grup. Cultura ar avea astfel atât un rol de coeziune internă cât şi de diferenţiere externă faţă de alte culturi, iar produsul ei, obţinut prin sublimare culturală – expresie nemijlocită a spiritului acelei culturi – va fi desemnat tot prin termenul de cultură, deoarece va fi o materializare a aceleiaşi nevoi de comunicare pe sine şi relaţionare. (Cultura ca produs al culturii). 

Căutând urmele culturii în orice grup uman coagulat putem extrage unele dintre caracteristicile ei principale: - criteriul de apartenenţă, - identitatea pe care o oferă, - comunicarea (limba, formule de salut, comunicarea nonverbală, etc…), „Cultura înseamnă comunicare, iar comunicarea înseamnă cultură” - Edward Hall – a se vedea si anexa 2- ierarhia - cosmogonia - locaţia în care au se petrec interacţiunile culturale - emblema- simbolul/simbolurile- codul vestimentar - legile – atâta vreme cât aceste legi reglementează şi determină un comportament social (uneori chiar şi ierarhia)Având la îndemână aceste elemente de identificare a culturilor, putem ajunge la următoarele concluzii: 

1. Există în cadrul civilizaţiilor actuale (în special în cadrul civilizaţiei occidentale) mai multe tipuri de culturi, dintre care am putea enumera: - cultura de tip etnic/naţional – de exemplu: Cultura românilor- cultura de tip religios – de exemplu cultura creştin-ortodoxă- cultura de tip corporatist sau instituţional (uneori transnaţională cum ar fi, de exemplu, cultura unei companii multinaţionale)- cultura de tip politic – de exemplu: cultura partidului naţional-liberal- cultura de tip social – de exemplu: cultura milionarilor romani- cultura de tip sportiv – de exemplu: cultura clubului Steaua- cultura de tip familial – de exemplu: cultura familiei Popescu- cultura de tip militar – de exemplu: cultura armatei romane - altele (însumând culturile ce nu se pot încadra într-o tipologie anume) – de exemplu: cultura homosexualilor

 

2. Un individ poate aparţine uneia sau mai multor culturi, ceea ce îi crează mai multe identităţi. Exemplu: un individ poate fi – în acelaşi timp! – român, creştin-ortodox, angajat al unei firme, liberal, soţ şi – de ce nu? – stelist. Nu este însă mai puţin adevărat că nu poate exista decât o cultură primară care să capteze total un individ. Celelalte culturi în care este integrat – parţial – le denumesc culturi secundare. Deoarece cultura – în sensul oferit mai sus – este definita (şi) prin comunicarea şi prin ierarhia ce se stabileşte între indivizi, nu există culturi individuale, însă orice grupare de indivizi – cu doi sau mai mulţi membri – cu interese comune, pot dezvolta o cultură. Şi poate cel mai clar exemplu – deoarece putem identifica în el toate elementele ce descriu o cultură – este cultura de tip familial: regăsim criteriul de apartenenţă – căsătoria civilă şi cununia religioasă – ce stabileşte o identitate clară: soţ-soţie, în teorie cu drepturi şi responsabilităţi egale (este vorba totuşi de o familie occidentală!), cu valori comune fie de ordin material (casă, maşină, terenul, economiile), fie de ordin spiritual (dragostea reciprocă, grija faţa de copil/copii, suportul dat părinţilor în vârstă) într-un spaţiu relativ restrâns denumit generic cămin. În majoritatea cazurilor există şi o cosmogonie a acestei culturi – ce face obiectul unui cult – prima întâlnire, declaraţia de dragoste, cererea în căsătorie, căsătoria propriu-zisă, primul copil, etc..., iar emblema acestei culturi este tocmai inelul care certifică aderarea la respectiva cultură (şi la valorile ei). Odată cu recunoaşterea existenţei tuturor culturilor (mai mici sau mai mari) dintr-o civilizaţie, ne apar ca evidente fenomene negative precum aculturarea - „procesul prin care indivizii/grupurile de indivizi care intră în contact direct sunt atraşi treptat de sistemul de valori şi practici ale unuia sau altuia dintre indivizi/grupuri” [Redfield, Linton şi Herskovits 1936, p. 149 apud Şerbănescu, p. 276], şocul cultural – „incapacitate temporară de comunicare” [Şerbănescu, p. 273] apărută în momentul în care un individ aparţinând unei culturi este plantat în mijlocul altei culturi – sau alienarea culturală – „ce se manifestă printr-un proces de devalorizare a culturii gazdă şi dorinţa de întoarcere la cultura de origine, individul având sentimente de marginalizare socială, frustrare, furie” [Şerbănescu, p. 279]” – , fenomene ce stau la baza oboselii (şi – de ce nu? – a bolilor psihice) resimţite de către membrii acestor culturi. Valori diferite – uneori contradictorii – promovate de culturi diferite la care uneori individul este obligat – sau se consideră obligat – să adere, pot provoca adevărate drame individuale; drame care adunate dau la nivel macroscopic măsura sclerozei nu doar a unei anumite culturi – ci şi a civilizaţiei însăşi. De aceea studiul prăbuşirii civilizaţiei occidentale – ce înglobează o bună parte a acestor culturi – trebuie să includă şi studiul acestor fenomene culturale corozive. Vezi anexa 3 – Neagu Djuvara despre acelaşi subiect.(Notă: unul dintre tipurile de culturi ce tind – în contextul globalizării – să devină transnaţionale şi îşi câştigă din ce in ce mai mulţi membri este cultura corporatistă. Prin procese subtile sau agresive de aculturare – denumite de cele mai multe ori team-buildinguri – încearcă – şi reuşesc – să spargă barierele născute de diferenţele de naţionalitate/etnie, dar şi să îndepărteze indivizii de valorile altor culturi minore – cum ar fi de exemplu cultura familială de care aceştia aparţin. Ia naştere astfel un tip nou – blamat în general – prizonier al unui limbaj de lemn – feedback, valuable imput, etc -, îmbrăcat ce cele mai multe ori business sau casual business, respectând cu religiozitate ierarhia şef-subaltern, ce se simte „ca acasă” în locul în care îşi desfăşoară activitatea; un individ la care cultura primară este cultura corporatistă. Compania care l-a angajat poate beneficia astfel de loialitatea sa aproape totală, deoarece individul/angajatul ajunge să adopte valorile companiei – de exemplu: profesionalism, etc… – şi îşi identifică evoluţia sa personală cu evoluţia şi câştigul companiei.) 

Dacă cultura este o expresie a spiritului, a comunicării de sine şi relaţionării în cadrul unui grup, civilizaţia – într-un prim sens! – ar fi o expresie materială care susţine existenţa culturii (vezi anexa 1). În principal putem asocia civilizaţia tehnologiei (în sensul ei larg) ce răspunde nevoilor umane: transportul, construcţiile, comunicaţia, alimentaţia, etc.., şi organizării instituţionale – economia, administraţia, legislaţia, politica, etc… – , eliberând-o de sensul ei umanist din sec. XVIII. Studiind în special cultura occidentală (sumă a culturilor din spaţiul denumit Occident) putem concluziona că pentru mai multe culturi este posibilă coabitarea cu o civilizaţie asemănătoare câtă vreme tehnologia şi organizarea instituţională este o experienţă mult mai impersonală decât cultura si mai uşor de însuşit. „Cultura răspunde existenţei umane întru mister şi relevare, iar civilizaţia răspunde exigenţei întru conservare şi securitate” spune Oswald Spengler şi putem îmbrăţişa aceasta sinteză cu rezerva că cele două moduri de agregare ale realităţii umane nu se succed una alteia – aşa cum susţine autorul – ci mai degrabă coexistă şi se influențează reciproc. (Este uneori greu de stabilit unde se termină cultura şi unde începe civilizaţia, după cum este greu de stabilit – de cele mai multe ori – unde se termină frumosul şi unde începe utilul).

Acestui ansamblu provenit din inter-acţiunea culturii(lor) şi a civilizaţiei – definite mai sus – îi lipseşte însă dimensiunea istorică, atât de necesara recunoaşterii unor tipare (ce pot dezvălui trecutul, pot explica prezentul şi pot prezice viitorul). Iată de ce propun încă o definiţie pentru civilizaţie. Civilizaţia – într-un al doilea sens: sensul integrator – delimitează temporal şi spaţial perioada şi respectiv arealul în care s-au manifestat diverse culturi cu un grad similar de civilizaţie. (Civilizaţia ca produs al unei civilizaţii). Nu este în cele din urmă decât o reinterpretare mai riguroasă a definiţiei propuse de către istoricul Neagu Djuvara – civilizaţia „considerată ca o mare unitate a Istoriei, delimitată în spaţiu şi timp” şi la acest înţeles al cuvântului fac referire când vorbesc despre prăbuşirea civilizaţiei occidentale… Dacă pentru termenul cultură nou introdus am putut da o definiţie exactă (susţinută cu exemple de culturi) in cazul civilizaţiei – în sensul ei integrator – este greu de aplicat definiţia pentru a delimita istoria şi graniţele acestor unităţi (culturii şi civilizaţie) numite civilizaţii. Şi cu atât mai greu de stabilit este care dintre culturile pe care aceste civilizaţii le-au înglobat a fost cultura ce le-a marcat şi le-a diferenţiat de celelalte. Acceptăm (mai mult empiric) existenţa a 12 mari civilizaţii (Neagu Djuvara):- civilizaţia egipteană- civilizaţia babiloniană- civilizaţia cretană- civilizaţia elenică sau greco-romană- civilizaţia bizantină- civilizaţia arabă sau islamică- civilizaţia indiană- civilizaţia chineză sau extrem-orientală- civilizaţiile precolumbieneAnexa 1 sursa: Istoria culturii şi civilizaţiei de Ovidiu Drimba„Civilizaţia înseamnă totalitatea mijloacelor cu care omul se adaptează mediului (fizic şi social), reuşind să-l supună şi să-l transforme, să-l organizeze şi să i se integreze. Tot ceea ce aparţine orizontului satisfacerii nevoilor materiale, confortului şi securităţii, înseamnă „civilizaţie”.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

În sfera ei, prin excelenţă de natură utilitara intră capitolele: alimentaţie, locuinţă, îmbrăcămintea (nu însă şi podoabele), construcţiile publice şi mijloacele de comunicaţie, tehnologia în general, activităţile economice şi administrative, organizarea socială, politică, militară şi juridică. De asemenea, educaţia şi învăţământul – dar în măsura în care aceste procese răspund exigentelor vieţii practice.”„Cultura: include în sfera ei atitudinile, actele şi operele limitate – ca geneză, intenţie, motivare şi finalitate – domeniul spiritului şi al intelectului. Opera, actul şi omul de cultură urmăresc satisfacerea nevoilor spirituale şi intelectuale; revelarea de sine, descoperirea necunoscutului, explicaţia misterului şi plăcerea frumosului. Iar în raporturile cu natura, cu omul, cu societatea, urmăresc stabilirea, nu a unor relaţii practice, utilitare, sau de instrumentalizare a unuia către celalalt, ci a unei relaţii de comunicare, de căutare, de regăsire în celălalt. În felul acesta în sfera culturii intră: datinile şi obiceiurile, credinţele şi practicile religioase, ornamentele şi divertismentele, operele de ştiinţă, filozofie, literatură şi muzică, arhitectură, pictură, sculptură şi artele decorative sau aplicate.”Anexa 2: sursa „http://mihaicristina.blogspot.ro/2010/05/reactia-indivizilor-la-socul-cultural.html„Conceptele de comunicare şi cultură sunt inseparabile. Comunicarea, ca interacţiune socială, este procesul prin care indivizii din aceeaşi cultură sau din culturi diferite îşi transmit reciproc mesaje. Întregul proces este influenţat de cultura căreia îi aparţin deopotrivă emiţătorii şi receptorii. Cum, când, unde, în ce fel, prin ce mijloace se comunică sunt chestiuni dictate de cultura fiecăruia” Anexa 3 sursa: Civilizaţii şi tipare istorice – Un studiu comparat al civilizaţiilor de Neagu Djuvara“În umbra civilizaţiei majore, înainte ca acestea să dispară la rândul ei, câte alte culturi n-au pierit fără urmă! Această imensă dramă e astăzi trăită de mulţi cu nespusă intensitate. Trebuie să aparţii unei asemenea culturi pe cale de a se stinge, sau care moare chiar înainte de a înflori, pentru a înţelege nesfârşita disperare a acelora care asistă neputincioşi la dispariţia inexorabilă a celor mai preţioase valori ale lor. Cu fiecare cultură care moare, o floare unică se veştejeşte pentru a nu mai renaşte, o mireasma incomparabilă se risipeşte pentru totdeauna. Există comori de înţelepciune şi poezie în cele mai mici idiomuri, ca şi în concepţia despre lume a celui mai mic trib destinat dispariţiei. Toate sunt pierdute – pierdute pentru totdeauna şi pentru toţi. În viaţa popoarelor, ca şi în toată Creaţiunea, ceea ce izbeşte cel mai mult şi scandalizează într-adevăr spiritul este risipa Naturii. Cei care astăzi sunt privilegiaţi şi aparţin culturilor majore pot încă să se legene în iluzia perenităţii lor. Dar până când? Ce rămâne din Egiptul Antic, din Mesopotamia, din Creta, din Mexic şi Peru? Şi cum am putea avea asigurarea că rasa noastră trufaşă, care de veacuri îşi întinde dominaţia asupra neamurilor şi lucrurilor toate, nu va cădea şi ea, odată, în toropeală şi apatie?”Bibliografie:1. Civilizatii si tipare istorice – Un studiu comparat al civilizatiilor de Neagu Djuvara2. http://mihaicristina.blogspot.ro/2010/05/reactia-indivizilor-la-socul-cultural.html3. Ciocnirea civilizatiilor si refacerea ordinii mondiale de Samuel P. Huntington4. Istoria culturii si civilizatiei de Ovidiu Drimba5. http://adriataras.blogspot.ro/search/label/cultura%20si%20civilizatie6. http://adriataras.blogspot.ro/2007/10/cultura-si-civilizatie-ii.html7. Urmatorii 100 de ani – de George Friedman8. Istoria lumii de Cyntia Stokes Brown9. Declinul Occidentului de Oswald Spengler 

 
 

BASARABIA LIMBA MEA DE-ACASA, LIMBA MEA CEA DULCE...

Tema pe care doresc s-o abordez în aceste rânduri, posibil, nu se încadreazã  în canoanele tematice ale revistei „Europeea”.  Considerându-mã însã un european nu doar  geografic, sper sã aud şi pãrereile altora privind problemele puse în discuţie.

În ultima perioadã de timp românii basarabeni sunt învinuiţi de fraţii lor din dreapta Prutului cã vorbesc o limbã românã pocitã, utilizând în vocabularul lor cuvinte de origine slavã şi cã în general, aceştia nu mai doresc sã recunoascã existenţa în spaţiul basarabean a limbii române. Undeva pe un site cu numele club.ro am citit şi pãrerea cã românii din partea dreaptã a Prutului ar fi împotriva unirii celor douã maluri anume pe acest motiv. Cicã moldovenii sunt pentru unirea cu Rusia pentru cã „moldoveneasca” lor la origine e mai aproape de rusã. 

 

Ar putea ca aceste voci dosite în rândurile siturilor virtuale sã conþinã mult adevãr, adevãr care nu poate fi negat şi cu atât mai mult pus în discuţie. Dar sã privim lucrurile de pe poziţia celuilalt adevãr, aceluia care reprezintã realitatea Republicii Moldova vizavi de respectiva problemã. 

 

Moldovenii basarabeni vorbesc limba românã aşa cum o vorbesc, deoarece o fac inconştiient, influienţaţi fiind, da, de spiritul rusesc care dominã cel mai mult în societatea basarabeanã. Pentru cã acesta prevaleazã în majoritatea satelor, dar mai ales a oraşelor din stânga Prutului. De la 1989 încoace, când au fost adoptate primele acte legislative privind funcţionarea limbilor pe teritoriul ţãrii, de la declararea limbii „moldoveneşti” drept limbã oficialã a statului R. Moldova, alolingvii duc o luptã înverşunatã pentru pãstrarea influienţei limbii ruse în uzul nu doar oficial. Şi trebuie sã recunoaştem, nu fãrã succes. 

În R. Moldova, e adevarat, cu acceptul demnitarilor de stat, a fost admisã deschiderea a unui numãr mare de posturi de radio şi TV, care îşi difuzeazã emisiunile doar în limba rusã. Susţinute de structuri nestatale din spaţiul Federaţiei Ruse acestea urmãresc scopul denaţionalizãrii poporului bãştinaş, punerii în

Pavel Dumbravă

capul mesei a limbei ruse şi diminuãrii rolului limbii române în toate sferele activitãţii economice şi sociale. Potrivit unui raport fãcut public de Centrul de monitorizare a spaţiului informaţional din Republica Moldova, SIMON, în prezent în Basarabia activeazã 69 posturi de radio şi televiziune difuzate prin eter. Din numãrul total al acestora doar 16 au programe proprii, restul retransmiţând cu inserţiuni proprii programele altor posturi streine.

 

Potrivit raportului nominalizat din numãrul total al posturilor retransmise 43 sunt produse în Federaţia Rusã, 4 în România, restul în alte ţãri. 

 

În presa scrisã situaţia este similarã. Cele mai mari tiraje le au ziarele „Argumentî i factî” („Argumente şi fapte”), „Komsomolskaia Pravda” („Dretatea komsomolistã”), „Trud” (Munca”), etc, toate editate la Moscova şi care includ câteva pagini scrise tot în rusã ce insereazã materiale din cotidianul R. Moldova. La acestea se aliniazã alte ediţii periodice de limbã rusã cu difuzare republicanã editate de Chişinãul independent şi suveran. Dupã care vin sã completeze spaţiul informaţional aşa zisele publicaţii periodice independente editate în teritorii, dar care pentru a exista financiar sunt puse în situaţia de a apare în douã limbi, rusã şi românã. În paginele unora dintre ele prevaleazã materialele scrise în rusã deoarece acestea poartã un caracter publicitar. 

Numãrul ziarelor forte de limbã românã este destul de mic în raport cu proporţia populaþiei bãştinaşe, acestea mai fiind şi inaccesibile cititorilor de limbã românã pe motivul sãrãciei lor. Dar şi ele nu rareori se confruntã cu mari probleme financiare, majoritatea agenţilor economici preferând sã ofere publicitatea plãtitã ziarelor de limbã rusã. Sãptãmânalul independent „Timpul”, bunãoarã, cel mai îndrãgit ziar de cãtre cititorul de limbã românã, anunþa acum circa un an cã se confruntã cu mari probleme financiare, propunând bãºşinaşilor înstãriţi sã perfecteze abonamente pentru rudele şi cunoscuţii lor care nu dispun de banii necesari. 

La Bãlţi, oraş situat în partea de nord a republicii, cu o poulaþie de circa 150 mii de cetãţeni, 60 la sutã dintre care sunt moldoveni, este editat un singur sãptãmânal independent de limbã românã, care permanent se confruntã cu probleme financiare. Bãlţenii citesc însã cu interes hebdomadarul independent „Spros. Predlojenie”, ceea ce în limba românã  înseamnã „Cerere şi Ofertã”. E un ziar de publicitate, dar care încearcã nu fãrã succes sã publice şi ştiri, corespondenţe, alte materiale analitice. Consiliul municipal Bãlţi îşi editeazã în limba rusã propriul ziar „Golos Bãlţi” („Vocea Bãlþiului”), care se aflã la cheremul comuniştilor aflaţi la putere în aceastã localitate. Activitatea unicului ziar oficial de limbã românã „Plai Bãlţean” a fost sistatã încã la 1 iulie 2003, odatã cu lichidarea Consiliului judeþean Bãlţi, publicaţie a cãruia a fost. Doar la insistenţa opoziţiei din cadrul forului municipal în prezent se studiazã problema editãrii unui nou ziar oficial de limbã românã. 

 

Problema utilizãrii corecte a limbii române în spaţiul basarabean, aşa precum spuneam mai sus, depinde în mare mãsurã şi de reţeaua massmedia de limbã românã din ţarã. Din pacate, aceasta activeazã precum o ţine buzunarul. Iar situaţia când presa basarabeanã este finanţatã în majoritate de structuri de la Moscova, implicã cãutarea rãspunsului la întrebarea „câte publicaþii şi posturi de radio şi TV de limbã românã sunt susţinute de Bucureşti?”. Ca sã nu mai amintim despre difuzarea în teritoriul R. Moldova a massmedia editatã în partea dreapta a Prutului, care la moment lipseşte cu desãvârşire. 

 

În concluzie, pentru ca elevii români sa nu-i acuze pe colegii lor din Basarabia, care-şi fac studiile în instituţii de învãţãmânt din Rãmânia, cã vorbesc româna pocit şi folosesc rusisme în vocabular, este necesarã cel puþin egalarea numãrului publicaţiilor şi posturilor de radio de limbã românã cu cele de limbã rusã. Dacã nu e posibilã finanţarea unui numãr mai mare. Pentru cã ruşii ştiu cum sã-şi apere şi sã-şi pãstreze cultura, tradiţiile şi limba pe teritoriul unui stat strein, iar românii în ţara lor ori cã nu cunosc aceastã modalitate de a se susţine, ori cã nu vor sã o facã.

  • Facebook Social Icon
  • Twitter Social Icon
  • Google+ Social Icon
  • YouTube Social  Icon
  • Pinterest Social Icon
  • Instagram Social Icon
 
This site was designed with the
.com
website builder. Create your website today.
Start Now