Poezie
​

EUROPEEA
​
Anul I numărul 1 APRILIE 2018
​
​
LOREDANA CRISTEA
Sunt româncă
Da, sunt româncă, uite, nu mi-e jenă
Am sângele cum spuneÅ£i voi, fierbinte
Dracula doarme-aci, la mine-n venă
Şi-n oase port romane-aşezăminte.
Eu chiar de tac vorbesc cu voi într-una
Atâtea mii de ani îmi sunt înscrise
Pe pielea mea, încât întotdeauna
Cuvintele-mi apar ca uÅŸi deschise.
Iar mâna mea în veci nu sta-va-ntinsă
La pâinea voastră, aruncată-n silă
Chiar dacă steaua mea demult e stinsă
Mă torn mai bine-n lut decât în milă.
Când plângi femeie
Când plângi femeie toatã apa lumii
Se aflã-n ochii tãi ca douã lacuri
Ce oglindesc luceferi în hamacuri
Tinzând sã cadã în tristeÅ£ea humii.
Când laÅŸi sã-Å£i cadã lacrimile-amare
Fãrã-a-ntreba ceva ÅŸi fãr-a cere
Parcã te pregãteÅŸti de înviere
Topind în plânsu-Å£i ocnele de sare.
De-aceea nimeni n-are acest drept
Sã-Å£i judece-n vreun fel firescu-Å£i plâns
În care duioÅŸia lumii-ai strâns
Ca s-o pãstrezi în sipetul din piept.
​
​
​
​
​
​
​
​
Iar ÅŸi iar, cai...
Ca sã prefac un amãnunt postum
M-aÅŸ fi ascuns sub pietrele din prund
De vreme ce pãmântul era scund
Åži caii nopÅ£ii rãtãceau pe drum.
Puterea aÅŸ fi pus-o-altoi în sânge
Nescrisul rost, citindu-l printre rânduri
Amestecat cu boala mea de gânduri
Dar eu uitasem a iubi ÅŸi-a plânge.
Sã mai salvez doar caii ce necheazã
Pe niÅŸte drumuri rãtãcite-n munte
Dar m-am pierdut în alte amãnunte
Într-o duminicã pe la amiazã.
​
​
Om sunt...
Om sunt... spun da ºi-n clipa urmãtoare
Anapoda fac totul ºi pe dos
Ce-i negru, alb ca spuma mi se pare
Iar ce-i risipã spun cã e folos.
Om sunt... pot sã iubesc un fir de iarbã
Din creºtet pânã-n tãlpi sã mã topesc
Iar clorofila-n pieptul meu sã fiarbã
Când buruieni de leac mã nãpãdesc.
Sunt om... amestec sacru de argilã
ªi suflu genial, dumnezeiesc
Pot fi mãreaþã, demnã sau umilã
Atâta doar; sã nu uit sã iubesc!
​
​
​
​
​
​
​
​
dramã cu clowni
ne gãsim încontinuu miraÅ£i
ÅŸi deschidem o mie de uÅŸi
unde clowni cu joben ÅŸi mãnuÅŸi
se transformã în oameni bogaÅ£i
e-un spectacol cu tentã amarã
pentru cei ce privesc, evident
un artist ÅŸi-a pierdut din talent
ÅŸi mãtuÅŸa îi trage sã moarã
când ieÅŸim ne e fricã de câini
pe ÅŸosea, accidente - o groazã
au murit toÅ£i agenÅ£ii de pazã
ÅŸi-au rãmas numai clownii stãpâni
​
​
Sunt un mãr
Sã scriu nevoia zborului de-aripã?
Sã spun de niÅŸte cerbi boncãluind,
Ori de pãrinÅ£ii mei îmbãtrânind?
Dar pana mea s-a-mbolnãvit de gripã.
Åži totuÅŸi, scrie-aÅŸa de sãptãmâni
Cu boala asta pare sã se-nveÅ£e
Cerneala se-nnegreşte de tristeţe
Iar rimele-s bolnave de plãmâni.
Când poezie uit de tot a face
Ceva se-ntâmplã fãrã veste-atunci
Îmi ies în cale cetele de prunci
Åži simt cã sunt un mãr care se coace.
​
​
Notă
Când a debutat în Europeea, poeta Loredana Cristea m-a entuziasmat. Și am scris cuvintele de mai jos. Pe care, iată, după mulÈ›i ani, recitind textele ei, le menÈ›in fără rezerve. Din păcate, a părăsit Ruropeea È™i nu mai È™tiu nimic despre ea.
”De la Nicolae Labis nu am mai vazut atata prospetime, fulguratie, imaginatie, intr-un cuvant talent la cineva.
Un singur lucru ma îngrijorează. Sa nu te pierzi! Pentru ca romanii, neamul asta cărora insidios È™i nemeritat li s-a inoculat pervers È™i mizerabil ideea de "mămăliga" de către niÈ™te cretini congenitali, însă cu forță temporară gregară, È™tiu sa gestioneze nemaipomenit nenorocirea. Un singur lucru le lipseÈ™te. Ei nu È™tiu sa-È™i gestioneze succesul. Iar tu ai succes, dat de valoarea textelor tale. As putea spune ca nu-È›i mai aparÈ›ii. Ai devenit un bun naÈ›ional. Nu exceda naÈ›ionalismului dar nu uita niciodată ca est româncă. Dumnezeu sa te binecuvânteze."
​
Ion Corbu
GHICIOI MARIANA
Nicicând (Aproape înger)
​
Nicicând atât de bun să mai primeÅŸti,
Dar bun să dai oricăruia oricât,
Să fii lovit, să-ncerci să nu loveşti...
Åži, peste toate,-amar, un nod în gât.
Nicicând atât de drag să poÅ£i s-opreÅŸti
Pe cineva să-ţi stea de tot aproape,
Dar bun, din când în când, să-l însoÅ£eÅŸti...
Şi, peste toate,-o lacrimă sub pleoape.
Nicicând atât de liber să trăieÅŸti
AÅŸa frumos cum să-Å£i închipui ÅŸtii,
Dar bun întotdeauna să iubeÅŸti,
Fie ÅŸi doar de dragul de-a iubi.
​
​
Noiembrie
​
Noiembrie
Cu gustul de cenuşă,
Tristeţea care-ţi vine, pe inimă,
Mănuşă,
Lumina-nvinsă,
Soarele livid
Åži niciun orizont.
Toate se-nchid.
Noiembrie,
cu gustul lui coclit...
Noiembrie,
Ce vreme de murit!
Hai să murim!
De ce am mai trăi
Când totul este gri,
Atât de gri?
​
​
Octombrie
​
Octombrie.
Hai să salvăm copacii!
E-n ei acum un iureÅŸ de culori
Intens, febril, şi ei nu ştiu, săracii,
Că deznădejdea, în curând, spre nori
Şi-o vor striga cu ramuri descărnate,
Că dinspre ei, apoi, aici şi-aiurea,
Un vaier stins abia va mai răzbate...
Octombrie.
Hai să salvăm pădurea!
​
​
​
​
​
​
​
​
Scrisoarea mamei
​
Aş vrea să pot zăpadă să-ţi trimit
Şi brad adevărat, din munte, unul,
De drag să mi te-nchipui fericit,
Întâmpinând, copilăros, Crăciunul.
Eu am acasă şi brăduţ, şi nea,
Åži masa încărcată de bucate.
Pe tine doar nu te mai pot avea,
DeÅŸi le-aÅŸ da, în schimbul tău, pe toate…
​
​
invisible
​
nimeni online
au treabă,
nu vor să fie deranjaţi
nu-ÅŸi dau seama ce bine le-ar prinde un salut
dar eu mai intru
pe programul acela
de detectare
ÅŸi tastez un id
a, uite că eÅŸti totuÅŸi, zic în gând,
servus,
sper că eşti bine
ÅŸi ies
ÅŸi tu, pe invisible,
nu ÅŸtii de ce îÅ£i vine să zâmbeÅŸti
din senin
ÅŸi de ce te cuprinde,
aşa, deodată,
o stare de bine
eu cred că de aceea,
că te-am salutat eu,
fără să ştii,
în timp ce eram
pe invisible,
desigur
Rondelul devenirii
​
Sunt pupă, şi boboc, şi Galathee,
Doar dacă ochiul tău mă vrea sub pleoape,
Ca nufărul Å£inut de blânde ape,
În timp ce floarea-n luciul lor scânteie.
Åži nu cunosc alt loc în care-ncape
Tot drumu-acesta dinspre om spre fee...
Sunt pupă, şi boboc, şi Galathee,
Doar dacă ochiul tău mă vrea sub pleoape.
Eu aÅŸ putea să-Å£i fiu atât: femeie,
Dar ce îÅ£i sunt înseamnă prea puÅ£in,
Căci vreau, în orice clipă, să-Å£i devin...
Ca gândul, sublimând într-o idee,
Să mă transform mereu... Sunt Galathee.
​
​
...o clipă
​
Vorbesc cu-atâÅ£ia oameni, zi de zi…
Împart cu ei nimicuri, vorbe, pâini,
Åži doar pentru atâta i-aÅŸ iubi -
Să-mi ia, o clipă, sufletul în mâini.
Pe unii-i strig, dar nu se vor opri,
Ci se vor depărta, cu feţe calme,
Când eu doar pentru-atâta i-aÅŸ iubi -
Să-mi ia, o clipă, sufletul în palme.
Ceilalţi au boli, probleme, griji, copii.
Îmi dau de veste, pleacă-apoi în pripă,
Åži nu vor ÅŸti ce mult i-aÅŸ mai iubi
De cuib ÅŸi-ar face pumnii, doar o clipă…
​
​
ultimul drum
​
aproape că te-ai stins,
de-nsingurare,
iar paşii tăi alt drum nu ştiu s-apuce
decât acesta,
colbuit,
pe care
te porÅ£i pe tine însăţi,
ca pe-o cruce
ai răstignit
puzderie de vise,
Å£i-a mai rămas atât:
să ţintuieşti
şi să alături celor crud ucise
străina umbră
care încă-Å£i eÅŸti
ÅŸi, mai apoi,
cu mâini de vină pline,
simţind că strop de vlagă mai există,
ai să te iei
ÅŸi-ai să te-ngropi în tine,
fără să plângi măcar,
femeie tristă…
Opus pentru pian şi iarnă imperială
sunt ascunsă în frigul din tine
rup două crengi de mesteacăn
sculptez o candelă
iar tu
tu treci pe lângă ea aÅŸa cum
ai trecut prin iarbă
cu ochii închiÅŸi ÅŸi o altă poveste
ieÅŸind din tine
să mă iubeÅŸti în trecut
îmi laÅŸi scrise pe claviculă plecările
niciodată întors în oglindă
să nu mă vezi murind fără tine
îmi spuneai
să nu te văd ucis de pasărea oarbă
îÅ£i aminteam
închide pianul e prea devreme
pentru un timp fals
cântă-mi uneori din zăpezi
preludiul iernilor imperiale
Portret de bărbat
el trimite îngerii la căpătâiul viilor
le aduce pâine ca pentru ultima cină
ÅŸi tace la fiecare ieÅŸire din ape
ca ÅŸi cum între oameni nu ar exista timp
el caută mereu secunde legate la ochi
se joacă de-a v-aţi ascunsa cu moartea
râzând în pumni înainte de a-ÅŸi adormi gândul
el nu are loc nici casă nici ţară
când îÅŸi aminteÅŸte liniÅŸtea descoperă o femeie
cu năframă prea albă să îl poată păstra
îi lasă un sărut orbitor ÅŸi o jumătate de dragoste
plecând mai departe într-o herghelie de lacrimi
el merge cu Dumnezeu în loc de inimă
îÅŸi poartă ceasul la încheietura unui înger
nu se întoarce prin viaţă decât pentru o poezie
ÅŸi atât
​
​
Pereţi oblici
locuiesc într-o liniÅŸte cu pereÅ£i oblici
un oval de apă din care
uneori sar peÅŸti
cred că sunt mâinile
cumva deformate
de când am spart ferestrele
nu mai pot ieşi din această linişte
aud vocea brună
mă acoperă până la gură încet
ca o moarte lichidă
merg cu încheieturile goale
Å£in ascuns în pumn
somnul stins
trec mai departe
tăietura în zig-zag
nu mai am trup
o lumină
întreruptă de cuvinte
​
​
​
​
​
​
​
​
​
​
​
DANIELA LUCA
Amintirea nordului
nordul nu mai există. viaţa mea e acest trup de animal boreal
ca o auroră răsfrântă în memoria pământului
îmi prelungesc uneori mâna până la descompunere
să pot atinge embrionul luminii
în această iluzie îmi rotunjesc un iglu
unde să îmi adorm sângele până la sfârÅŸit
eu ÅŸi timpul nu avem aceleaÅŸi puncte cardinale
el îmi descoperă alt meridian. eu
îi acopăr memoria cu inima
încercăm să ne atingem între sinusoide
mie îmi scapă mereu printre vieÅ£i amintirile
au devenit nordul altei naÅŸteri
​
​
​
​
​
​
​
​
​
​
​
​
​
​
​
Praf de scris în timp
o linie dreaptă fosforescentă până la invizibil
între cele două jumătăţi ale paginii
susul ÅŸi josul devin imposibile
nu mai pot scrie de la dreapta ei la stânga mea
se topesc literele pe rând într-un fluid greu
în care îmi las mâinile până la gând
linia devine coloană de os trece prin inerta mea
inimă îi lasă urme de fildeÅŸ în loc de sânge
pulsează haotic cerneală
mi se înscriu treptat istorii fără început
fragmente de oameni desculţi pe o carte a Domnului
mă învârt în jurul coloanei până la pagina paradisului
rup din primul copac ramura uscată
ce nu va deveni vreodată pagină
din ea fac praf de scris pe fruntea îngerilor
să îÅŸi amintească
semnul de carte al oamenilor pierduţi
portret de femeie
ea era albă şi bolnavă de aer
îÅŸi acoperea faÅ£a
să poată respira
ea era frumoasă ca o pânză de păianjăn
Å£esută discret între o mie de secunde
cu ochii rotunzi căutând
nici măcar de sine nu-şi aducea aminte
ea locuia într-o casă cu păsări
nespus de înalte
îÅŸi amintea că demult încălcase o singură poruncă
a iubit cu patimă un om bolnav de amintiri
plin de plăgi pe picioarele rupte
ea era atât de palidă ÅŸi desculţă în iarnă
îÅŸi rupea memoria la fiecare trecere prin nisipuri
venele-i erau coloane transparente
prin care curgeau lacrimile târzii ale bolnavului
ea nu îndura moartea chema îngerii
făcea din gânduri culoare de-oglinzi ÅŸi ei treceau
ca printr-o pădure de oameni
ea purta liniÅŸtea ca pe un animal mut
​
​
semplice ma non troppo
e pur si muove nu mai îmi scrie îngerul astăzi sfârÅŸitul
bună seara românia aici ploile se duc odată cu oamenii
nimic romantic nici măcar fm-ul pe care îl ascult
în loc de berlioz
acum ÅŸtiu el va veni îmi va trezi duminicile încă o dată
va izbi între ele cuvintele eu voi trage de timp
nu mai suport secundarul
mă irită acest fel de a te miÅŸca în afara spaÅ£iului tău
ÅŸi totuÅŸi rămân fidelă
întâi răscolesc sensuri despic literele în lumini las neatinse
indigourile pe smalţul sidefiu al doamnei lună
înÅ£elegi azi mă răzvrătesc nu mai iubesc astralul
mă deconectează de tot înÅ£elesul
trec praguri spun stop
aici nu se mai scrie nimic e doar un aprilie maladiv
în care se moare uneori se aprind candele
şi se ridică o lespede
doar mama rămâne acolo iar eu tac întotdeauna prea mult
REMEMBER
Fără mine
S-adun cuvinte, azi arunc năvodul,
Să-mi Å£ină loc de apă ÅŸi de pâine.
Sunt luntrea, vâsla, pragul sunt ÅŸi podul.
Cum va fi lumea fără mine, mâine?
Va fi amurg, din care se adapă,
Plângând sclavia, menestrel sihastru,
Åži depărtări de ceruri, cât să-ncapă
În ochiul ostenit de prea albastru.
În cuibul vremii, zvon va fi, de iarnă,
Åži candele aprinse în altare.
Mă-ntreb, când aurora stă să cearnă:
Cum va fi lumea fără mine, oare?
ELENA MUNTEANU
În pragul unui schit de lemn
În nopÅ£ile în care îmi dau semn
Imperii de cuvinte fără haină,
Pâine ÅŸi vin la cina cea de taină
AÅŸtept în pragul unui schit de lemn.
Livezi purtând pe umeri înserări
Ascund fântâni cu-arome de migdale,
Sub grinda vremii licăriri agale
Se arămesc în lungi înfiorări.
Ascult furtuna valuri despletind
Åži clipa descântată, coaptă-n stele.
Pe cerul asfinţiturilor mele,
Caut omături în cocori vâslind.
AÅŸtept în pragul unui schit de lemn
Pâine ÅŸi vin la cina cea de taină,
Imperii de cuvinte fără haină
Coboare-n stih nomad, fără îndemn...
​
​
​
​
​
​
​
​
​
​
​
​
​
​
​
Din lire sfărâmate
Iar cade toamna-n iarna colilie.
VeÅŸmânt de sori regatul împresoară.
Cărări întortocheate mă îmbie
Să irosesc nămeţi de-odinioară.
Dar MeÅŸterul dă vremile în clocot
Şi tulbură aromele din stihuri
Din lire sfărâmate curg în ropot
Păduri de foc şi sterpele nisipuri.
Tăceri descântă fructele amare.
Din cuib stingher himerele învie.
Genunchiul încovoi a închinare,
Când toamna cade-n iarna colilie.
NICOLAE ISAIA
Aud mereu
Aud mereu perfide rime
de verb cu verb,
ca un ecou misel;
timpane trepanate de scalpel
se bucurã acerb
heteronime.
spirale orgi de catifea
in zigurate de carton
reverberante dau ocol,
vibreazã aer în bemol,
stârnind ecouri de tifon
absorb dar nu pot sã redea.
Extaz de aer inodor
insuflã dulce happy end:
Între frumos si adevãr
e un regat de no man's land.
​
​
Septembrie,
dor de vechi prieteni
rãspânditi pe tot mapamondul
inimii mele;
de umbrele pasilor mei
pe frunzele anilor saizeci;
de mine însumi,
rãsfrânt in vechi fotografii
ca-ntr-o oglindã strâmbã.
O pală de vânt
O pala de vant mi- a luat o rana de gand ...
​
​
Stãteam în mijlocul drumului
​
Stãteam în mijlocul drumului
si case scorojite îmi întorceau spatele
iar singurii trecãtori-
doi pusti cu ghiozdane pe spate
si pistrui pe fata-
îmi rãspundeau cu semnul uluirii
la semnul întrebãrii
cã unde- i strada Falkon Rui ?
Marian îsi lega si dezlega
siret, sireturile
bombãnindu- mã
cã dac- o luam drept înainte
(de la garã), ehee ...
cã el în viata lui
nu se mai ia
dupã mine.
Apoi
pustii au sters- o,
Marian si- a încheiat ultimul siretlic
si am ridicat privirile
constatînd cã eram pe Falkon Rui,
iar vârful Marii Catedrale
din orasul diamantelor, ca o stea polarã,
ne arãta harta orasului
pe cer, de unde râul Schelde
curgea pe oras.
Si a început ploaia pe Falkon Rui
si ne- am ascuns sub o umbrelã
din Grand' Place
într- o inflorescentã de saboti
din toate judetele Beneluxului,
iar dincolo de vitralii
Rubens
Râdea
Grotesc.
​
M- am sprijinit în cârja unui vis
​
M- am sprijinit în cârja unui vis
Sã traversez mocirla unei clipe
Si- am adãstat pe- un tãrm de paradis
Nãscut din rodnicia unei pripe ...
Pluteam usor deasupra unui mit,
Hoinar, prin ataraxul din Eden,
Un nor din flori de mãr la rãsãrit,
In cupe o betie de polen.
Un stol de îngerasi lepidopter
Roia pe- aureola unui sfânt,
Adami si Eve se iubeau pe cer,
Un sarpe împãiat plutea pe vânt.
Pluteam distrat pe patul meu de fum,
Dar am simtit tãrâna cum mã cheamã
Si m- am trezit în colbul de pe drum:
Eram tot eu, dar mai bãtrân c- o seamã.
​
​
Luãm vorbe de la altii
​
Luãm vorbe de la altii
pe datorie
Pe ale noastre le- am ostoit,
le- am mântuit
Luãm vorbe cu dobândã
de la cãmãtari,
slovari, snovari,
pozari, bizari
Timpul macinã în gol,
Mai aruncam câte o frazã,
sã nu- i rugineascã orele ...
Vorbim cu vorbele altora,
Într- un dialog second hand
Cine mai suntem?
CARMEN MIHAELA VISALON
Foaie verde de Paris
​
ce greu mă mai dezbrac de iarnă
mai ales lunea
când mai păstrez pe labe candoarea ursului polar
mai ales marţea
când umbrele pun pete pe lucruri 3 ceasuri rele
mai ales primăvara aceasta
când mă cuprinde durerea de ÅŸale a păsării măiastre
zburându-ÅŸi tatăl înapoi în Egipt
şi-mi vine să strig
garçon! să iasă cineva în piaţă
să schimbe lumea
poate scap de astenia de toamnă
ÅŸi plec la Paris
sa-nvăţ să dansez menuet
să vând un tablou
să beau absint.
Oglinda visului alb
Marea,
se cufunda în pescăruÅŸ
inundată de culorile zborului,
întors acasă spre toamnă,
în buzunar cu harÅ£ile contelui de Monte Cristo,
învârtind soarele în mâna dreaptă,
ÅŸi luna înfăşurată în asprimea magnoliilor,
din care un val îmi ÅŸoptea să culeg poezia
înainte ca deasa tăcere
să-ngheţe suflarea marelui Zeu.
Åži toÅ£i ne roteam în visul de umbre,
privind atent înspre gară,
de unde pleca ca să vină:
înca un tren.
Strigătul pescăruşului
mi-e gară şi mi-e tren şi vreau să fug
din zgomotul mucegăit al oraşului
în liniÅŸtea unui quark
acolo e bine
nopţile au străluciri de zăpadă
ÅŸi stepele parfumul cuvântului
oamenii au chipul lui dersu uzala
ei stau adunaÅ£i în jurul celui plecat
el levitează
eu răsfoiesc tratate de fizică
încercând să aflu cât cântăreÅŸte o particulă elementară
la capătul liniei
O femeie cu o floare si ferestre spre nord
​
în calitate de lebadă ÅŸchioapă:
mă declar neagră-
UNA ESTE LUNA!
şi vă dezvălui ascuns un secret:
"Pasul, acela mic,
n-a fost păşit de
Neil Dave Armstrong Scott,
ÅŸi primul om care a zburat în spaÅ£iu
daca ar fi fost să fie rus
s-ar fi numit Dostoievschi sau Andrei Rubliov;
iubiţii mei,
vă rog să mă credeţi,
încă din vremea dinozaurilor,
zborul este atât de banal, încat
din neatenţie la pas
mulÅ£i s-au trezit în care de foc.
(dau mărturie pentru toate acestea spusele bunilor bunilor bunilor noştri)
şi să nu-mi spuneţi mie:
o femeie cu o floare si ferestre spre nord
dacă vă mint.
cei care pleca,
din lumea aceasta,
se duc cu toţii pe calea adevarată a zeilor
ajuns eÅŸti întrebat:
"Cine eÅŸti tu?"
"Sunt: cine eÅŸti ÅŸi Tu !"
cât despre ziua de mâine,
dacă doriţi,
vă dăruiesc averea mea;
oricum este mult prea târziu,
să mai plec în insulele Canare
Ai, Hai,
Ai, dihai, dihai, dihai…
să privim prin perete la televizor
dansul fetei de zăpadă
cu omul Adam.
"Dacă am să te înÅŸel,Eva
dar, dacă te voi înÅŸela (?)"
"Ei ÅŸi(?)"
CâÅ£i nu m-au înÅŸelat pe mine(!)"
Trimite-mi, mai bine, numele deţinuţilor tăi
şi am să-i iubesc
şi am să te iubesc.
"Auzi(?)
auzi, vecine din compartimentul de Tren
muzica sferelor (?)"…
ÅŸi totuÅŸi:
"CINE EÅžTI TU(?)"
"Sunt cine eÅŸti ÅŸi tu
şi mă declar albă! "
" Sus e cerul, larga-i lumea,
n-a şti nime' că m-am dus,
bine c-a-nfrunzit pădurea,
numa'm-or vedea că nu-s.
Ai, haii,
AI, Dihai, Diahai, Dihai,
Pe sub flori mă legănai…"
(dedicată dnei. Valeria Seciu)
Budha luminii infinite
​
Vid e culoarea iubitului meu
Shunya, shunya parul
Flutură de milioane da kalpa
"Cine tremură: vântul sau pletele lui?",
mă întreabă în răspăr, mama-
de fiecare dată, o alta,
de fiecare data, aceeaÅŸi.
"Mintea mea flutură, mamă!"
"Ascultă bine ce-ţi spun:
Mărită-te cu primarul, acesta-i adevarata inţelepciune!"
"!PriveÅŸte mamă…, priveÅŸte…
dincolo de cei 108000 de li:
Zeii…oceanul…lumile:
Oamenii buni,
Oamenii răi,
Dharmele albe,
Dharmele negre,
Feţele umbrei din soare,
Å¢ara dervisilor,
Muntele Meru
Sunt comorile iubitului meu-Amitabha-
Cel ce prveÅŸte cu compasinue în jos-
Cel ce-a atins o mare putere…"
"Iluzii de fată.
L-ai vazut tu vreodata pe acest:
KUAN CHE IU PU SA,
TA SHE TZE PU SA?"
"Da, mamă!, El e aici."
"Prostii. Mărită-te cu primarul,
Acesta-i adevarata inţelepciune."
"Nu există 2 drumuri, mamă!"
"IÅ£i filează o lampă…
Mărită-te cu primarul…
Ascult-o pe mama ta!"
​
poate un mac
din capul meu izbucneÅŸte iarba
o pajişte albastră de nu mă uita
pe care paÅŸte liniÅŸtită o mârÅ£oagă
pe care aleargă înfricoÅŸaÅ£i trei iepuri
unul alb, unul roÅŸu, unul negru
urmăriţi de copiii morarului
care macină, macină, macină,
în scâÅŸnetul vesel al pietrei învârtite de apă
curge făina în sacii de cânepă
mâine o nevastă va coace melancolică o prescură
mâine o bocitoare va primi un colac
mâine alături de capul meu
sub crucea aceasta va răsări floarea soarelui
din tipsia inocentă a pruncilor
trase de cordonul albastru
prin frontanelă clopotele vor suna
ding-dong o nouă culoare
va împodobi mâine ţărâna
alunecând de-a lungul tulpinii de lacrimi
spre rădăcina ochiului ra
(….sau poate… un nufăr)
​
​
​
​
