Poezie
EUROPEEA
Anul I numărul 1 APRILIE 2018
LOREDANA CRISTEA
Sunt româncă
Da, sunt româncă, uite, nu mi-e jenă
Am sângele cum spuneţi voi, fierbinte
Dracula doarme-aci, la mine-n venă
Şi-n oase port romane-aşezăminte.
Eu chiar de tac vorbesc cu voi într-una
Atâtea mii de ani îmi sunt înscrise
Pe pielea mea, încât întotdeauna
Cuvintele-mi apar ca uşi deschise.
Iar mâna mea în veci nu sta-va-ntinsă
La pâinea voastră, aruncată-n silă
Chiar dacă steaua mea demult e stinsă
Mă torn mai bine-n lut decât în milă.
Când plângi femeie
Când plângi femeie toatã apa lumii
Se aflã-n ochii tãi ca douã lacuri
Ce oglindesc luceferi în hamacuri
Tinzând sã cadã în tristeţea humii.
Când laşi sã-ţi cadã lacrimile-amare
Fãrã-a-ntreba ceva şi fãr-a cere
Parcã te pregãteşti de înviere
Topind în plânsu-ţi ocnele de sare.
De-aceea nimeni n-are acest drept
Sã-ţi judece-n vreun fel firescu-ţi plâns
În care duioşia lumii-ai strâns
Ca s-o pãstrezi în sipetul din piept.
Iar şi iar, cai...
Ca sã prefac un amãnunt postum
M-aş fi ascuns sub pietrele din prund
De vreme ce pãmântul era scund
Şi caii nopţii rãtãceau pe drum.
Puterea aş fi pus-o-altoi în sânge
Nescrisul rost, citindu-l printre rânduri
Amestecat cu boala mea de gânduri
Dar eu uitasem a iubi şi-a plânge.
Sã mai salvez doar caii ce necheazã
Pe nişte drumuri rãtãcite-n munte
Dar m-am pierdut în alte amãnunte
Într-o duminicã pe la amiazã.
Om sunt...
Om sunt... spun da ºi-n clipa urmãtoare
Anapoda fac totul ºi pe dos
Ce-i negru, alb ca spuma mi se pare
Iar ce-i risipã spun cã e folos.
Om sunt... pot sã iubesc un fir de iarbã
Din creºtet pânã-n tãlpi sã mã topesc
Iar clorofila-n pieptul meu sã fiarbã
Când buruieni de leac mã nãpãdesc.
Sunt om... amestec sacru de argilã
ªi suflu genial, dumnezeiesc
Pot fi mãreaþã, demnã sau umilã
Atâta doar; sã nu uit sã iubesc!
dramã cu clowni
ne gãsim încontinuu miraţi
şi deschidem o mie de uşi
unde clowni cu joben şi mãnuşi
se transformã în oameni bogaţi
e-un spectacol cu tentã amarã
pentru cei ce privesc, evident
un artist şi-a pierdut din talent
şi mãtuşa îi trage sã moarã
când ieşim ne e fricã de câini
pe şosea, accidente - o groazã
au murit toţi agenţii de pazã
şi-au rãmas numai clownii stãpâni
Sunt un mãr
Sã scriu nevoia zborului de-aripã?
Sã spun de nişte cerbi boncãluind,
Ori de pãrinţii mei îmbãtrânind?
Dar pana mea s-a-mbolnãvit de gripã.
Şi totuşi, scrie-aşa de sãptãmâni
Cu boala asta pare sã se-nveţe
Cerneala se-nnegreşte de tristeţe
Iar rimele-s bolnave de plãmâni.
Când poezie uit de tot a face
Ceva se-ntâmplã fãrã veste-atunci
Îmi ies în cale cetele de prunci
Şi simt cã sunt un mãr care se coace.
Notă
Când a debutat în Europeea, poeta Loredana Cristea m-a entuziasmat. Și am scris cuvintele de mai jos. Pe care, iată, după mulți ani, recitind textele ei, le mențin fără rezerve. Din păcate, a părăsit Ruropeea și nu mai știu nimic despre ea.
”De la Nicolae Labis nu am mai vazut atata prospetime, fulguratie, imaginatie, intr-un cuvant talent la cineva.
Un singur lucru ma îngrijorează. Sa nu te pierzi! Pentru ca romanii, neamul asta cărora insidios și nemeritat li s-a inoculat pervers și mizerabil ideea de "mămăliga" de către niște cretini congenitali, însă cu forță temporară gregară, știu sa gestioneze nemaipomenit nenorocirea. Un singur lucru le lipsește. Ei nu știu sa-și gestioneze succesul. Iar tu ai succes, dat de valoarea textelor tale. As putea spune ca nu-ți mai aparții. Ai devenit un bun național. Nu exceda naționalismului dar nu uita niciodată ca est româncă. Dumnezeu sa te binecuvânteze."
Ion Corbu
GHICIOI MARIANA
Nicicând (Aproape înger)
Nicicând atât de bun să mai primeşti,
Dar bun să dai oricăruia oricât,
Să fii lovit, să-ncerci să nu loveşti...
Şi, peste toate,-amar, un nod în gât.
Nicicând atât de drag să poţi s-opreşti
Pe cineva să-ţi stea de tot aproape,
Dar bun, din când în când, să-l însoţeşti...
Şi, peste toate,-o lacrimă sub pleoape.
Nicicând atât de liber să trăieşti
Aşa frumos cum să-ţi închipui ştii,
Dar bun întotdeauna să iubeşti,
Fie şi doar de dragul de-a iubi.
Noiembrie
Noiembrie
Cu gustul de cenuşă,
Tristeţea care-ţi vine, pe inimă,
Mănuşă,
Lumina-nvinsă,
Soarele livid
Şi niciun orizont.
Toate se-nchid.
Noiembrie,
cu gustul lui coclit...
Noiembrie,
Ce vreme de murit!
Hai să murim!
De ce am mai trăi
Când totul este gri,
Atât de gri?
Octombrie
Octombrie.
Hai să salvăm copacii!
E-n ei acum un iureş de culori
Intens, febril, şi ei nu ştiu, săracii,
Că deznădejdea, în curând, spre nori
Şi-o vor striga cu ramuri descărnate,
Că dinspre ei, apoi, aici şi-aiurea,
Un vaier stins abia va mai răzbate...
Octombrie.
Hai să salvăm pădurea!
Scrisoarea mamei
Aş vrea să pot zăpadă să-ţi trimit
Şi brad adevărat, din munte, unul,
De drag să mi te-nchipui fericit,
Întâmpinând, copilăros, Crăciunul.
Eu am acasă şi brăduţ, şi nea,
Şi masa încărcată de bucate.
Pe tine doar nu te mai pot avea,
Deşi le-aş da, în schimbul tău, pe toate…
invisible
nimeni online
au treabă,
nu vor să fie deranjaţi
nu-şi dau seama ce bine le-ar prinde un salut
dar eu mai intru
pe programul acela
de detectare
şi tastez un id
a, uite că eşti totuşi, zic în gând,
servus,
sper că eşti bine
şi ies
şi tu, pe invisible,
nu ştii de ce îţi vine să zâmbeşti
din senin
şi de ce te cuprinde,
aşa, deodată,
o stare de bine
eu cred că de aceea,
că te-am salutat eu,
fără să ştii,
în timp ce eram
pe invisible,
desigur
Rondelul devenirii
Sunt pupă, şi boboc, şi Galathee,
Doar dacă ochiul tău mă vrea sub pleoape,
Ca nufărul ţinut de blânde ape,
În timp ce floarea-n luciul lor scânteie.
Şi nu cunosc alt loc în care-ncape
Tot drumu-acesta dinspre om spre fee...
Sunt pupă, şi boboc, şi Galathee,
Doar dacă ochiul tău mă vrea sub pleoape.
Eu aş putea să-ţi fiu atât: femeie,
Dar ce îţi sunt înseamnă prea puţin,
Căci vreau, în orice clipă, să-ţi devin...
Ca gândul, sublimând într-o idee,
Să mă transform mereu... Sunt Galathee.
...o clipă
Vorbesc cu-atâţia oameni, zi de zi…
Împart cu ei nimicuri, vorbe, pâini,
Şi doar pentru atâta i-aş iubi -
Să-mi ia, o clipă, sufletul în mâini.
Pe unii-i strig, dar nu se vor opri,
Ci se vor depărta, cu feţe calme,
Când eu doar pentru-atâta i-aş iubi -
Să-mi ia, o clipă, sufletul în palme.
Ceilalţi au boli, probleme, griji, copii.
Îmi dau de veste, pleacă-apoi în pripă,
Şi nu vor şti ce mult i-aş mai iubi
De cuib şi-ar face pumnii, doar o clipă…
ultimul drum
aproape că te-ai stins,
de-nsingurare,
iar paşii tăi alt drum nu ştiu s-apuce
decât acesta,
colbuit,
pe care
te porţi pe tine însăţi,
ca pe-o cruce
ai răstignit
puzderie de vise,
ţi-a mai rămas atât:
să ţintuieşti
şi să alături celor crud ucise
străina umbră
care încă-ţi eşti
şi, mai apoi,
cu mâini de vină pline,
simţind că strop de vlagă mai există,
ai să te iei
şi-ai să te-ngropi în tine,
fără să plângi măcar,
femeie tristă…
Opus pentru pian şi iarnă imperială
sunt ascunsă în frigul din tine
rup două crengi de mesteacăn
sculptez o candelă
iar tu
tu treci pe lângă ea aşa cum
ai trecut prin iarbă
cu ochii închişi şi o altă poveste
ieşind din tine
să mă iubeşti în trecut
îmi laşi scrise pe claviculă plecările
niciodată întors în oglindă
să nu mă vezi murind fără tine
îmi spuneai
să nu te văd ucis de pasărea oarbă
îţi aminteam
închide pianul e prea devreme
pentru un timp fals
cântă-mi uneori din zăpezi
preludiul iernilor imperiale
Portret de bărbat
el trimite îngerii la căpătâiul viilor
le aduce pâine ca pentru ultima cină
şi tace la fiecare ieşire din ape
ca şi cum între oameni nu ar exista timp
el caută mereu secunde legate la ochi
se joacă de-a v-aţi ascunsa cu moartea
râzând în pumni înainte de a-şi adormi gândul
el nu are loc nici casă nici ţară
când îşi aminteşte liniştea descoperă o femeie
cu năframă prea albă să îl poată păstra
îi lasă un sărut orbitor şi o jumătate de dragoste
plecând mai departe într-o herghelie de lacrimi
el merge cu Dumnezeu în loc de inimă
îşi poartă ceasul la încheietura unui înger
nu se întoarce prin viaţă decât pentru o poezie
şi atât
Pereţi oblici
locuiesc într-o linişte cu pereţi oblici
un oval de apă din care
uneori sar peşti
cred că sunt mâinile
cumva deformate
de când am spart ferestrele
nu mai pot ieşi din această linişte
aud vocea brună
mă acoperă până la gură încet
ca o moarte lichidă
merg cu încheieturile goale
ţin ascuns în pumn
somnul stins
trec mai departe
tăietura în zig-zag
nu mai am trup
o lumină
întreruptă de cuvinte
DANIELA LUCA
Amintirea nordului
nordul nu mai există. viaţa mea e acest trup de animal boreal
ca o auroră răsfrântă în memoria pământului
îmi prelungesc uneori mâna până la descompunere
să pot atinge embrionul luminii
în această iluzie îmi rotunjesc un iglu
unde să îmi adorm sângele până la sfârşit
eu şi timpul nu avem aceleaşi puncte cardinale
el îmi descoperă alt meridian. eu
îi acopăr memoria cu inima
încercăm să ne atingem între sinusoide
mie îmi scapă mereu printre vieţi amintirile
au devenit nordul altei naşteri
Praf de scris în timp
o linie dreaptă fosforescentă până la invizibil
între cele două jumătăţi ale paginii
susul şi josul devin imposibile
nu mai pot scrie de la dreapta ei la stânga mea
se topesc literele pe rând într-un fluid greu
în care îmi las mâinile până la gând
linia devine coloană de os trece prin inerta mea
inimă îi lasă urme de fildeş în loc de sânge
pulsează haotic cerneală
mi se înscriu treptat istorii fără început
fragmente de oameni desculţi pe o carte a Domnului
mă învârt în jurul coloanei până la pagina paradisului
rup din primul copac ramura uscată
ce nu va deveni vreodată pagină
din ea fac praf de scris pe fruntea îngerilor
să îşi amintească
semnul de carte al oamenilor pierduţi
portret de femeie
ea era albă şi bolnavă de aer
îşi acoperea faţa
să poată respira
ea era frumoasă ca o pânză de păianjăn
ţesută discret între o mie de secunde
cu ochii rotunzi căutând
nici măcar de sine nu-şi aducea aminte
ea locuia într-o casă cu păsări
nespus de înalte
îşi amintea că demult încălcase o singură poruncă
a iubit cu patimă un om bolnav de amintiri
plin de plăgi pe picioarele rupte
ea era atât de palidă şi desculţă în iarnă
îşi rupea memoria la fiecare trecere prin nisipuri
venele-i erau coloane transparente
prin care curgeau lacrimile târzii ale bolnavului
ea nu îndura moartea chema îngerii
făcea din gânduri culoare de-oglinzi şi ei treceau
ca printr-o pădure de oameni
ea purta liniştea ca pe un animal mut
semplice ma non troppo
e pur si muove nu mai îmi scrie îngerul astăzi sfârşitul
bună seara românia aici ploile se duc odată cu oamenii
nimic romantic nici măcar fm-ul pe care îl ascult
în loc de berlioz
acum ştiu el va veni îmi va trezi duminicile încă o dată
va izbi între ele cuvintele eu voi trage de timp
nu mai suport secundarul
mă irită acest fel de a te mişca în afara spaţiului tău
şi totuşi rămân fidelă
întâi răscolesc sensuri despic literele în lumini las neatinse
indigourile pe smalţul sidefiu al doamnei lună
înţelegi azi mă răzvrătesc nu mai iubesc astralul
mă deconectează de tot înţelesul
trec praguri spun stop
aici nu se mai scrie nimic e doar un aprilie maladiv
în care se moare uneori se aprind candele
şi se ridică o lespede
doar mama rămâne acolo iar eu tac întotdeauna prea mult
REMEMBER
Fără mine
S-adun cuvinte, azi arunc năvodul,
Să-mi ţină loc de apă şi de pâine.
Sunt luntrea, vâsla, pragul sunt şi podul.
Cum va fi lumea fără mine, mâine?
Va fi amurg, din care se adapă,
Plângând sclavia, menestrel sihastru,
Şi depărtări de ceruri, cât să-ncapă
În ochiul ostenit de prea albastru.
În cuibul vremii, zvon va fi, de iarnă,
Şi candele aprinse în altare.
Mă-ntreb, când aurora stă să cearnă:
Cum va fi lumea fără mine, oare?
ELENA MUNTEANU
În pragul unui schit de lemn
În nopţile în care îmi dau semn
Imperii de cuvinte fără haină,
Pâine şi vin la cina cea de taină
Aştept în pragul unui schit de lemn.
Livezi purtând pe umeri înserări
Ascund fântâni cu-arome de migdale,
Sub grinda vremii licăriri agale
Se arămesc în lungi înfiorări.
Ascult furtuna valuri despletind
Şi clipa descântată, coaptă-n stele.
Pe cerul asfinţiturilor mele,
Caut omături în cocori vâslind.
Aştept în pragul unui schit de lemn
Pâine şi vin la cina cea de taină,
Imperii de cuvinte fără haină
Coboare-n stih nomad, fără îndemn...
Din lire sfărâmate
Iar cade toamna-n iarna colilie.
Veşmânt de sori regatul împresoară.
Cărări întortocheate mă îmbie
Să irosesc nămeţi de-odinioară.
Dar Meşterul dă vremile în clocot
Şi tulbură aromele din stihuri
Din lire sfărâmate curg în ropot
Păduri de foc şi sterpele nisipuri.
Tăceri descântă fructele amare.
Din cuib stingher himerele învie.
Genunchiul încovoi a închinare,
Când toamna cade-n iarna colilie.
NICOLAE ISAIA
Aud mereu
Aud mereu perfide rime
de verb cu verb,
ca un ecou misel;
timpane trepanate de scalpel
se bucurã acerb
heteronime.
spirale orgi de catifea
in zigurate de carton
reverberante dau ocol,
vibreazã aer în bemol,
stârnind ecouri de tifon
absorb dar nu pot sã redea.
Extaz de aer inodor
insuflã dulce happy end:
Între frumos si adevãr
e un regat de no man's land.
Septembrie,
dor de vechi prieteni
rãspânditi pe tot mapamondul
inimii mele;
de umbrele pasilor mei
pe frunzele anilor saizeci;
de mine însumi,
rãsfrânt in vechi fotografii
ca-ntr-o oglindã strâmbã.
O pală de vânt
O pala de vant mi- a luat o rana de gand ...
Stãteam în mijlocul drumului
Stãteam în mijlocul drumului
si case scorojite îmi întorceau spatele
iar singurii trecãtori-
doi pusti cu ghiozdane pe spate
si pistrui pe fata-
îmi rãspundeau cu semnul uluirii
la semnul întrebãrii
cã unde- i strada Falkon Rui ?
Marian îsi lega si dezlega
siret, sireturile
bombãnindu- mã
cã dac- o luam drept înainte
(de la garã), ehee ...
cã el în viata lui
nu se mai ia
dupã mine.
Apoi
pustii au sters- o,
Marian si- a încheiat ultimul siretlic
si am ridicat privirile
constatînd cã eram pe Falkon Rui,
iar vârful Marii Catedrale
din orasul diamantelor, ca o stea polarã,
ne arãta harta orasului
pe cer, de unde râul Schelde
curgea pe oras.
Si a început ploaia pe Falkon Rui
si ne- am ascuns sub o umbrelã
din Grand' Place
într- o inflorescentã de saboti
din toate judetele Beneluxului,
iar dincolo de vitralii
Rubens
Râdea
Grotesc.
M- am sprijinit în cârja unui vis
M- am sprijinit în cârja unui vis
Sã traversez mocirla unei clipe
Si- am adãstat pe- un tãrm de paradis
Nãscut din rodnicia unei pripe ...
Pluteam usor deasupra unui mit,
Hoinar, prin ataraxul din Eden,
Un nor din flori de mãr la rãsãrit,
In cupe o betie de polen.
Un stol de îngerasi lepidopter
Roia pe- aureola unui sfânt,
Adami si Eve se iubeau pe cer,
Un sarpe împãiat plutea pe vânt.
Pluteam distrat pe patul meu de fum,
Dar am simtit tãrâna cum mã cheamã
Si m- am trezit în colbul de pe drum:
Eram tot eu, dar mai bãtrân c- o seamã.
Luãm vorbe de la altii
Luãm vorbe de la altii
pe datorie
Pe ale noastre le- am ostoit,
le- am mântuit
Luãm vorbe cu dobândã
de la cãmãtari,
slovari, snovari,
pozari, bizari
Timpul macinã în gol,
Mai aruncam câte o frazã,
sã nu- i rugineascã orele ...
Vorbim cu vorbele altora,
Într- un dialog second hand
Cine mai suntem?
CARMEN MIHAELA VISALON
Foaie verde de Paris
ce greu mă mai dezbrac de iarnă
mai ales lunea
când mai păstrez pe labe candoarea ursului polar
mai ales marţea
când umbrele pun pete pe lucruri 3 ceasuri rele
mai ales primăvara aceasta
când mă cuprinde durerea de şale a păsării măiastre
zburându-şi tatăl înapoi în Egipt
şi-mi vine să strig
garçon! să iasă cineva în piaţă
să schimbe lumea
poate scap de astenia de toamnă
şi plec la Paris
sa-nvăţ să dansez menuet
să vând un tablou
să beau absint.
Oglinda visului alb
Marea,
se cufunda în pescăruş
inundată de culorile zborului,
întors acasă spre toamnă,
în buzunar cu harţile contelui de Monte Cristo,
învârtind soarele în mâna dreaptă,
şi luna înfăşurată în asprimea magnoliilor,
din care un val îmi şoptea să culeg poezia
înainte ca deasa tăcere
să-ngheţe suflarea marelui Zeu.
Şi toţi ne roteam în visul de umbre,
privind atent înspre gară,
de unde pleca ca să vină:
înca un tren.
Strigătul pescăruşului
mi-e gară şi mi-e tren şi vreau să fug
din zgomotul mucegăit al oraşului
în liniştea unui quark
acolo e bine
nopţile au străluciri de zăpadă
şi stepele parfumul cuvântului
oamenii au chipul lui dersu uzala
ei stau adunaţi în jurul celui plecat
el levitează
eu răsfoiesc tratate de fizică
încercând să aflu cât cântăreşte o particulă elementară
la capătul liniei
O femeie cu o floare si ferestre spre nord
în calitate de lebadă şchioapă:
mă declar neagră-
UNA ESTE LUNA!
şi vă dezvălui ascuns un secret:
"Pasul, acela mic,
n-a fost păşit de
Neil Dave Armstrong Scott,
şi primul om care a zburat în spaţiu
daca ar fi fost să fie rus
s-ar fi numit Dostoievschi sau Andrei Rubliov;
iubiţii mei,
vă rog să mă credeţi,
încă din vremea dinozaurilor,
zborul este atât de banal, încat
din neatenţie la pas
mulţi s-au trezit în care de foc.
(dau mărturie pentru toate acestea spusele bunilor bunilor bunilor noştri)
şi să nu-mi spuneţi mie:
o femeie cu o floare si ferestre spre nord
dacă vă mint.
cei care pleca,
din lumea aceasta,
se duc cu toţii pe calea adevarată a zeilor
ajuns eşti întrebat:
"Cine eşti tu?"
"Sunt: cine eşti şi Tu !"
cât despre ziua de mâine,
dacă doriţi,
vă dăruiesc averea mea;
oricum este mult prea târziu,
să mai plec în insulele Canare
Ai, Hai,
Ai, dihai, dihai, dihai…
să privim prin perete la televizor
dansul fetei de zăpadă
cu omul Adam.
"Dacă am să te înşel,Eva
dar, dacă te voi înşela (?)"
"Ei şi(?)"
Câţi nu m-au înşelat pe mine(!)"
Trimite-mi, mai bine, numele deţinuţilor tăi
şi am să-i iubesc
şi am să te iubesc.
"Auzi(?)
auzi, vecine din compartimentul de Tren
muzica sferelor (?)"…
şi totuşi:
"CINE EŞTI TU(?)"
"Sunt cine eşti şi tu
şi mă declar albă! "
" Sus e cerul, larga-i lumea,
n-a şti nime' că m-am dus,
bine c-a-nfrunzit pădurea,
numa'm-or vedea că nu-s.
Ai, haii,
AI, Dihai, Diahai, Dihai,
Pe sub flori mă legănai…"
(dedicată dnei. Valeria Seciu)
Budha luminii infinite
Vid e culoarea iubitului meu
Shunya, shunya parul
Flutură de milioane da kalpa
"Cine tremură: vântul sau pletele lui?",
mă întreabă în răspăr, mama-
de fiecare dată, o alta,
de fiecare data, aceeaşi.
"Mintea mea flutură, mamă!"
"Ascultă bine ce-ţi spun:
Mărită-te cu primarul, acesta-i adevarata inţelepciune!"
"!Priveşte mamă…, priveşte…
dincolo de cei 108000 de li:
Zeii…oceanul…lumile:
Oamenii buni,
Oamenii răi,
Dharmele albe,
Dharmele negre,
Feţele umbrei din soare,
Ţara dervisilor,
Muntele Meru
Sunt comorile iubitului meu-Amitabha-
Cel ce prveşte cu compasinue în jos-
Cel ce-a atins o mare putere…"
"Iluzii de fată.
L-ai vazut tu vreodata pe acest:
KUAN CHE IU PU SA,
TA SHE TZE PU SA?"
"Da, mamă!, El e aici."
"Prostii. Mărită-te cu primarul,
Acesta-i adevarata inţelepciune."
"Nu există 2 drumuri, mamă!"
"Iţi filează o lampă…
Mărită-te cu primarul…
Ascult-o pe mama ta!"
poate un mac
din capul meu izbucneşte iarba
o pajişte albastră de nu mă uita
pe care paşte liniştită o mârţoagă
pe care aleargă înfricoşaţi trei iepuri
unul alb, unul roşu, unul negru
urmăriţi de copiii morarului
care macină, macină, macină,
în scâşnetul vesel al pietrei învârtite de apă
curge făina în sacii de cânepă
mâine o nevastă va coace melancolică o prescură
mâine o bocitoare va primi un colac
mâine alături de capul meu
sub crucea aceasta va răsări floarea soarelui
din tipsia inocentă a pruncilor
trase de cordonul albastru
prin frontanelă clopotele vor suna
ding-dong o nouă culoare
va împodobi mâine ţărâna
alunecând de-a lungul tulpinii de lacrimi
spre rădăcina ochiului ra
(….sau poate… un nufăr)
