PR / T 123.456.7890 / F 123.456.7899 / info@mysite.com / © 2023 by PR.  Proudly created with Wix.com

© Copyright 2018, Toate drepturile rezervate. Powered by Asociația Europeea.
  • Facebook Social Icon
  • Twitter Social Icon
  • Google+ Social Icon
  • YouTube Social  Icon
  • Pinterest Social Icon
  • Instagram Social Icon

Europeea nr n-1

Europeea n-2

Europeea n-3

Europeea n-4

ASE

CLR

CV (ÎLU)

Noutăți

Evenimente

Cele mai recente comentarii

Link

Web

Critică literară

Exerciții de lectură



EUROPEEA
Anul I numărul  1 APRILIE  2018

 
Ion Corbu

Textul, dulce textul*

 

Antropomorfismul poemului Marianei Marin redus, non pejorativ, la text, provine, posibil din acel „neîndoielnic trup” utilizat de erudiţii arabi când vorbesc despre text. Text care-mi dă dovada că el mă doreşte iar ca dovadă scriitura. ( Barthes )
„Scriu ca sa nu fiu nebun” ( Bataille), dar, se întreabă Barthes, cine ar putea spune: „scriu ca să nu-mi fie frică ?” (……..) Cine ar putea scrie spaima ? ( ceea ce vrea să spună a o povesti ) Spaima nu alungă nici nu constrânge nici nu împlineşte scriitura: prin cea „mai imobilă dintre contradicţii amândouă coexistă separate”.
Dar chiar dacă nu poate, poetul tinde.
Aşadar o posibilă antinomie ingenuu – incomprehensibil, în subiacenţă poet – lume, generatoare de spaime, surprinde din MARELE TEXT, o secvenţă şi anume” Textul care a privit la stânga, apoi la dreapta”.
Structura poemului este simplă şi are la bază permutaţia.
Se invocă adversativ „textul acesta” ca o continuare firească a unei anteriorităţi poetice oarecare, text care, teleologic, „mi se va usca pe mâini” cum spune autoarea. Avansăm ipoteza utilizării verbului „se va usca” în sensul „dispariţiei” sau „sinuciderii textului” şi nu în sensul de „va fi gata”, „ va fi terminat”. Această interpretare este validată de utilizarea, de această dată indubitabil, a verbului, în sensul precizat mai sus, în contextul „dar mâinile acestea care ţi se vor usca pe gât ?” presupunând, fie o tentativă de agresiune, fie, dimpotrivă, o stare de adulaţie, simbolizând cu siguranţă o atrofiere până la devitalizare, „uscare” a mâinilor.
Aceste ultime două versiuni sunt rezultanta unei relaţii de comutare sau tranzitivitate: „textul mi se va usca pe mâini” „ mâinile ţi se vor usca pe gât”. Coroborate, primele două versuri şi ultimile două, care intrtextualizează story-ul despre alt text, despre textul „Acela”, text având o relativă autonomie şi care ne va ajuta în percepţia „textului acesta”, coroborate deci, aceste versuri ne permit interpretarea de mai sus, ele simbolizând lipsa de forţă ilocuţionară a textului (din varii motive interioare sau, coercitiv, exterioare ) ca produs evident mediat al mâinilor precum şi lipsa de forţă fizică, de vitalitate, din aceleaşi motive a mâinilor, deci, pars pro toto, a autoarei textului.
Lucidizând şi ţinând seama de histerezisul poetic sociolectal, autoarea, prin relaţia de tranzitivitate citată, se identifică cu textul astfel încât se stabileşte un fenomen de supraconductibilitate noesică în ambele sensuri text-autor , autor-text, spaimele unuia trecând la celălalt fără nici un fel de pierderi, de unde, încărcătura dramatică a poemului. „Textul acesta”, asemenea poate „textului aceluia”, „adânc de adânc” se va scurge liniştit în „propria sa umbră”, adică, în sens dialectic, se va autonega.
Trecând la textul „Acela” şi el având un „scriptor” atenţia pare să se concentreze pe funcţia metaliterară.
Atitudinea acestui text faţă de „acele umbre” , personaje neveridice, nerealizate sau personaje negative, fantome, duhuri necurate, „şi ele creaţie a cuiva personajele unui scriitor”, deci o lume -„lumea se dizolvă în fapte” (Wittgenstein)- este explicitată prin utilizarea unor termeni angoasanţi şi depreciativi.
Aceste personaje, deci lumea lor, autoarea lasă la latitudinea lectorului concretizarea unei astfel de lumi, izbesc privirea, scheletele lor sunt răufăcătoare (pesonaje scheletice ? sau până şi scheletele!!), cuvântul este viclean iar mirosul îngreţoşează.
Faţă de asemenea personaje, Înţeleptul aflat în pustiu ( şi în pustiu sau oricât ar fi de pustiu tot mai există înţelepţi şi înţelepciune „ o fântână adâncă, adâncă” cum zice autoarea) prudent sau temător, „aidoma unui text adânc de adânc” aşadar la superlativ, cum ar fi şi textul în cauză, realizează că şi o singură replică ar însemna recunoaştere, deci validare, legitimare a acelei lumi hidoase, şi, ca atare, singura soluţie etică rămâne autonegarea: „ şi s-a scurs liniştit în propria sa umbră” după ce „ a privit la stânga, apoi la dreapta”, fie pentru a se asigura că nu mai există nici un pericol, fie pentru a salva ceea ce ar mai putea fi salvat.
Aşadar întrebările, nu numai retorice, „ dar textul acesta”, „dar mâinile acestea” se revelează şi se susţin prin raportare la textul „Acela” definindu-se ca o meditaţie asupra unei posibile, teleologic, similitudini tragice.
Astfel poemul îşi este autosuficient, realizând prin cele câteva permutări textuale un sistem poematic dens, coerent şi benefic, neînchis aşa încât, mutatis mutandis, am putea afirma asemenea lui Saussure că „ nu totul a rămas neclar dar nici nu a fost clarificat încă totul”

Sonetul între traducere şi creaţie**


Cu siguranţă vă este cunoscută expresia "traduttore-traditore"

A traduce un sonet, cred eu, presupune efortul de a crea un nou sonet care ar trebui să se apropie cât mai mult de conţinutul şi semnificaţiile sonetului original. Prin urmare, ab initio, niciun sonet tradus nu va putea fi congruent cu originalul. Esenţa traducerii poetice, în fapt avem de-a face cu o nouă creaţie, constă în surprinderea cât mai multor denotaţii şi conotaţii ale textului original, care să fie redate în limba în care s-a tradus. Cum necesităţile prozodice, semantismul şi polisemantismul expresiilor şi altele, aparţinând noii limbi, nu vor putea fi niciodată identice cu acelea aparţinând limbii originale, rezultă că noua creaţie va fi având, obligatoriu, noi valenţe. Ca să nu mai vorbim de evoluţia semnificaţiilor expresiilor în timp. Fără a mai intra în alte detalii, putem conchide că a traduce un sonet înseamnă a realiza o nouă creaţie. 
 

Judecate astfel traducerile sonetelor lui William Shakespeare, realizate de către colegul nostru, îndeplinesc standadele unor traduceri poetice şi reprezintă viziunea sa, percepţia sa privind înţelegerea acestor creaţii.

Rolul criticii, în acest demers, de asemenea în opinia mea, ar trebui să releve pe lângă acurateţea semnificaţiilor şi nivelul de originalitate rezultate şi noile valenţe lingvistice şi poetice.

Pentru ca afirmaţiile mele să nu pară simplă teorie iată un exemplu: sonetul 153. Putem observa fondul principal comun al celor trei creaţii însă şi frumuseţea şi originalitatea fiecărei viziuni poetice în parte. Excesiv calofilii, este posibil să opteze pentru arabescurile din varianta Tomozei ca de exemplu „gingaşa făclie” „pururi învăpăiat, potirul” ori pentru uşor facticele „somnie” „irul” „placul”. Pentru cititorii mai puţin „preţioşi” atenţie „preţioşi” nu pretenţioşi, firescul variantei Ştefănescu poate reprezenta opţiunea unei viziuni mai fluente, mai apropiată de contextul cultural actual. Mai departe, fiecare lector poate „gusta” varianta lingvistică rezonantă cu universul său interior. De aceea, poate, unii vor prefera mai apropiatul de original „O nimfă a Dianei i-o fură” în raport cu „până ce iată, i-o răpi o zână” pentru versul original „A maid of Dian's this advantage found”
Acribia critică a cuiva ar putea pune în evidenţă eventuale încălcări flagrante ale semnificaţiilor originalului ori îndepărtarea nepermisă faţă de acesta. În cazul celor două variante eu nu văd astfel de, le-am putea spune, „derapaje poetice” Sigur, aş putea analiza fiecare vers şi fiecare sintagmă în parte şi tot la fel de sigur este că în fiecare variantă aş găsi, cum se spunea cândva, firul roşu al sonetului original şi originalitatea şi frumuseţea fiecăreie dintre cele două viziuni interpretative. Iată, finalul variantei Ştefănescu, face trimitere la un limbaj „mai popular” „mai obişnuit” şi „mai contextual” „fenomenului cupidonic” „Acum mă scald în apa mincinoasă,/
Să caut leac. Dar leacu-i la ochioasă.” „Ochioasă” făcând trimitere explicită la sentimentul unui îndrăgostit şi la subiectul dragostei sale. Varianta Tomozei „Doar ochii ei îmi pare că-mi sunt leacul, /când Cupidon îşi împlineşte placul...” deşi pare mai academică şi uşor calofilă, în percepţia mea, pare şi mai rece, detaşată şi cu o anumită artificialitate îndusă de mai puţin utilizatul „placul”
În concluzie, ca să parafrazez o metaforă maioresciană, aburii care ies dintr-un lac sunt la fel de curaţi ca şi aceia care ies din cel mai cristalin izvor de munte. Este mai puţin importantă pregătirea cuiva, numărul de doctorate sau altele de acest gen. Acestea pot fi condiţii necesare. Deloc suficiente. Important este talentul şi înţelegerea originalului de către traducătorul creator.

TEXTUL CARE A PRIVIT LA STANGA, APOI LA DREAPTA*

Dar textul acesta
care mi se va usca pe mâini ?
Acela – povestea înfrigurata Margot, în seara mansardei –
urmărind intr-o buna zi personajele unui scriitor,
a ajuns in pustiu, lângă o fântâna adânca, adânca, adânca.
Acolo i-a fost dat sa întâlnească un înţelept
Care avea o barba alba, alba…
Si pe care l-a întrebat:
- N-ai văzut cumva si tu acele umbre
pe care le urmăresc încă de la răsăritul soarelui ?
Nu ti-a fost si tie izbita privirea
de scheletele lor răufăcătoare ?
Nu le-ai auzit si tu cuvântul viclean
si nu te-a îngreţoşat si pe tine mirosul lor ?
Înţeleptul a privit atunci la stânga, apoi la dreapta,
si s-a scurs liniştit in propria sa umbra,
aidoma unui text adânc de adânc.
Dar mâinile acestea
Care ti se vor usca pe gât ?

(Mariana Marin, Din volumul Aripa secreta, Cartea romaneasca, 1968 )

Imagini în oglindă***

îngerii sunt altruişti
sar în ajutor trecând prin ziduri
fără să le dărâme

empatici
suferă lângă noi din toată inima
şi nu sângerează

muţi şi uituci
îi cauţi la telefon, le trimţi email
nu răspund niciodată

merg pe ape
bătând din aripile înecaţilor
fără să le usuce

calcă pe jăratec
dar sub tălpile lor nu ard
notele noastre de plată
 

încă nu s-a aflat
cum de se menţin drepţi
fără coloană vertebrală

ţărâna nu îi înghite nicicum
aşa ultrasensibili, imateriali
lipsiţi de personalitate

ah, îngerii
levitând cu ochii închişi
şi creieri spălaţi de lumină

dacă ar încerca să se vadă
în ochii noştri
i-ar molipsi răceala din oglindă

Luminița Suse

Sonet 153 **

 

Sonetul original

Cupid laid by his brand and fell asleep. 
A maid of Dian's this advantage found, 
And his love-kindling fire did quickly steep 
In a cold valley-fountain of that ground, 
Which borrowed from this holy fire of love 
A dateless lively heat, still to endure, 
And grew a seething bath, which yet men prove 
Against strange maladies a sovereign cure. 
But at my mistress' eye love's brand new fired, 
The boy for trial needs would touch my breast; 
I, sick withal, the help of bath desired, 
And thither hied, a sad distempered guest, 
But found no cure; the bath for my help lies 
Where Cupid got new fire—my mistress' eye

Varianta Radu Ştefănescu

Cu torţa lângă el, Amor dormea;
O nimfă a Dianei i-o fură,
Şi-o stinse-ntr-un izvor, gândind c-aşa
Îl va-ncălzi. Şi mult se bucură
De el naiada-n feciorescu-i jind,
Şi arşiţa iubirii-l dărui
Cu har ceresc, de boli tămăduind
Pe cei ce se scăldau. Iar într-o zi
Făclia stinsă i-o aprinse draga,
Iubita-mi doamnă, doar clipind! Pervers,
Piticul zeu, unealta lui - beteaga -
O-nfipse-n pieptul meu, adânc. A mers...
Acum mă scald în apa mincinoasă,
Să caut leac. Dar leacu-i la ochioasă.

Varianta Tomozei

Sta Cupidon cu torţa în somnie
până ce iată, i-o răpi o zână
muind cu grabă gingaşa făclie
într-o fântână-a dragostei, fântână
cu pururea învăpăiat, potirul
şi-nfierbântat de flăcări dezmăţate
pană ce clocotul devine irul
vindecător al bolilor ciudate.
Din ochii dragei, torţa-şi ia văpaia
iar Cupidon mă pune la-ncercare
paşii-ndreptându-mi-i, să caut baia,
ca un bolnav ce n-are alinare.
Doar ochii ei îmi pare că-mi sunt leacul,
când Cupidon îşi împlineşte placul...

* William Shakespeare, Sonet 153 

Weltanschauung laic***

Percepţia laică asupra îngerilor pune probleme de natură a se constitui într-un adevărat weltanshaung al „îngerilor lor orbi / din oglindă”. Dar cine vor fi fiind aceşti îngeri orbi ? Pentru că, dacă am înţeles eu bine, acestora le este dedicat întregul excurs poematic de mai jos. În plus „nepăsarea” lor, a îngerilor orbi, pare a fi motivaţia pentru acest poem devenit un fel de prolegomene în ontologia angelică. 
Uşor sorescian, poemul debutează sentenţios: „Îngerii au multe calităţi:” Ca şi cum, într-un expozeu despre îngeri, început mai de mult, vorbitorul a ajuns şi la acest capitol al calităţilor. Siguranţa versului sugerează siguranţa vorbitorului care poate fi un ţăran înţelept ori un cercetător al domeniului. Oricum, acest vorbitor arhetipal, pare a fi, dacă nu specialist în „angelologie”, cel puţin un iniţiat în metafizica îngerilor. Apoi, rând pe rând, facem cunoştinţă cu aceste calităţi: altruismul făra limite „ne sar în ajutor trecând prin ziduri” şi fără nici un fel posibile consecinţe, fie şi colaterale, malefice „fără să le dărâme”, empatia, discreţia, (muţi şi uituci), transcendenţa, pacifismul, ultrasensibilitatea, imaterialitatea şi, esenţial pentru această categoremă metafizică, lipsiţi de trufie, acest, se pare, păcat al păcatelor, adică „lipsiţi de personalitate” cum îi prezintă autoarea. 
Versurile întregului poem au o aparenţă de simplitate însă aceasta este înşelătoare. Dacă ne rezumăm doar la aparenţă riscăm să pierdem esenţa. Citez exemplificativ :” îngerii cu ochii închişi / şi creierii spălaţi de o lumină / prea blândă,”. Ochii închişi nu sugerează, cum am fi tentaţi la prima vedere, o posibilă stare hipnotică, de handicap sau de neutralitate în sens justiţiar ci, starea de devoţiune fără limite ca în expresia „îl urmez cu ochii închişi”, adică necondiţionat. Mai departe, „creierii spalaţi” ne-ar putea duce, înşelător, la mancurtizare însă aici avem de-a face, după părerea mea, cu o stare de benedicţiune a „luminii blânzi!” care nu poate fi decăt Marele Anonim. La fel „calcă pe jăratec” , „tălpile lor” , „nu ard”, 
„ notele noastre de plată” şi altele. Toate au alte semnificaţii, respectiv conotaţii, pe care, sunt sigură, fiecare cititor le va descoperi şi se va bucura.
Vorbeam mai sus de percepţia laică. Aceasta ne este sugerată de frumosul vers care pare a ne face parca apropiaţi de lumea învizibilă a îngerilor, de parcă am fi la per tu cu aceasta: „îi cauţi la telefon sau le trimţi email, / nu răspund niciodată;” Pentru că ei, îngerii, cu toate calităţile lor nu au şi „calitatea”, din perspectivă umană, „defectul”, din perspectivă divină, de a fi curioşi, adică de a „mânca din pomul cunoaşterii” respectiv, cum zice textual autoarea, de a „ încerca să vadă”. Dacă şi ei ar încercă să-şi depăşească statutul şi condiţia lor existenţială, cu toate că „merg pe ape”, „în cer se scufundă dezinvolt”, „albastrul nu-i îngheaţă”, etc ( de remarcat şi frumuseţea stilistică a sintagmelor), ei bine, cu toate acestea, „s-ar molipsi de nepăsarea îngerilor lor orbi / din oglindă” Care nu sunt ei, adică îngerii, cum, înşelător, am putea crede, luând drept referential, stricto sensu, „imaginea din oglindă”. Cum, de asemenea, nu sunt nici aceia pe care cuvântul „oglinda” i-ar putea sugera cu expresia conotativă de simetrie, respectiv „răul”, „maleficul”, ca antipod al „binelui” reprezentat de către îngeri. Aşadar cine să fie aceşti nepăsători „îngeri din oglindă” dacă nu noi, oamenii ? 
Autoarea ar putea amenda viziunea noastră despre cheia de lectură propusă pentru acest poem. Şi nu numai.
 

Însemnări despre poezie

(continuare)

 

zestre culturală a umanităţii. 

Pe de altă parte, a nu citi nimic din cee ce s-a scris de către înaintaşi prezină riscul reinventării roţii, adică, al scrierii a ceva ce a mai fost scris, aşadar un „deja vu”. Dacă în plan creativ aceasta, să zicem, nu ar avea repercusiuni decât la nivel axiologic, în plan juridic, repercusiunile pot fi destul de dure mergând până la a fi considerate contrafacere şi plagiat care presupun deja aspecte sncţionatorii. 

Sigur, în plan practic, situaţii din acestea sunt relativ singulare, cel puţin în varinta manifestă a bunei credinţe şi bunului simţ, însă nu trebuie neglijat aspectul răspunderii morale, civile şi chiar penale în cazul atingerilor drepturilor de autor ale altora.

Din punctul de vedere al funcţiei poetice a limbajului amintim că selecţia şi combinarea cuvintelor reprezintă, în fond, actul constructiv creator al unui text, al unui poem. Este cunoscută aserţiunea că, de fapt, toţi utilizăm aceleaşi cuvinte numai că unii, marii creatori, le combină altfel. 

Pe de altă parte, un poem este în fapt un text potenţial care poate ajunge la cunoştinţa unui „lector” prin citire, ascultare, interpretare, etc. Spun etc. deoarece există şi alte modalităţi de „limbaj” prin care cineva poate lua

cunoştinţă de un anumit text. De la limbajul corporal la alfbetul Braile, de la elemnte de natură coregrafică la sunete muzicale, jocuri de lumini, corpusuri de semne ş.a.m.d. Acest „lector” este sau se doreşte a fi „spiritualizat” în sensul că este „prevăzut” cu o anumită pregătire, are cunoştinţe, are principii, prejudecăţi, seturi de valori şi evident o anumită capacitate de percepţie, de înţelegere, de analiză şi interpretare care-l diferenţiază de orice alt lector, având deci unicitatea sa. O amprentă culturală care îl diferenţiază de oricare alt lector. Însă are şi un loc geometric spiritualizat-cultural comun cu al altor lectori. Cel puţin, în ceea ce priveşte ceea ce numim cultura generală şi limbajul uneia sau mai multor culturi.

Aşadar, am prezentat pâna acum „autorul” ca având propria sa originalitate constând în mai multe trasături subsumate a ceea ce îndeobşte este cunoscut sub numele de „talent”, „textul” ca un ansamblu de semne cu un set aleator şi potenţial de semnificaţii şi „lectorul” ca o entitate autonomă, înzestrată, în diverse grade, cu capacitatea de a lua cunoştinţă de text, de a-l percepe, înţelege şi eventual de a-l analiza şi interpreta. 

„Autorul”, „textul” şi „lectorul”, ca entităţi distincte şi autonome temporal şi spaţial, au un statut ontologic contextual. „Contextul” definibil într-o accepţiune foarte largă, drept tot ce poate fi „exterior” unei mulţimi oarecare respective, fiecăreia dintre cele trei entităţi menţionate, autorul, textul şi lectorul, poate fi „simultan” sau „decalat” în raport de combinaţiile posibile ale celor trei entităţi . 
 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Chiar şi simultan tuturor, contextul poate conduce la semnificatii diferite ale textului. Cu atât mai mult nesimultaneitatea. Decalarea spaţială şi sau temporală a contextelor, în fapt, prezumă alt „context” 

Conjectura fumcţionării binomului text-lector, într-un context dat, reprezintă partea finală a creaţiei. Acum se poate „consuma” finalitatea actului creativ total. Evident că multitudinea de variabile care intervin în acest moment, începând de la elementele determinative ale autorului, dacă sunt cunoscute, (biografism, anecdotică, istoricitate) continuând cu multitudinea de posibile semnificaţii textuale, (textul reprezintă un vector purtător de semnificaţii potenţiale) implementate sau nu de către autor, însă decelabile sau nu de către lector, cu parametrii săi cognitivi existenţiali, va conduce la multiple percepţii-interpretări ale textului. De unde bucuria şi plăcerea „lecturii” Este rândul lectorului să le descopere în felul său după ce, în actul creaţiei, de asemenea, în felul său, autorul le va fi avut. Şi, poate, în acesta consta frumuseţea şi perenitatea poeziei. A marii poezii. In acest parteneriat dinamic, realizabil în timp şi spaţiu însă peste timp şi spaţiu.

 
  • Facebook Social Icon
  • Twitter Social Icon
  • Google+ Social Icon
  • YouTube Social  Icon
  • Pinterest Social Icon
  • Instagram Social Icon
This site was designed with the
.com
website builder. Create your website today.
Start Now