EUROPEEA

Textul, dulce textul*

Antropomorfismul poemului Marianei Marin redus, non pejorativ, la text, provine, posibil din acel „neîndoielnic trup” utilizat de erudiţii arabi când vorbesc despre text. Text care-mi dă dovada că el mă doreşte iar ca dovadă scriitura. ( Barthes )
„Scriu ca sa nu fiu nebun” ( Bataille), dar, se întreabă Barthes, cine ar putea spune: „scriu ca să nu-mi fie frică ?” (……..) Cine ar putea scrie spaima ? ( ceea ce vrea să spună a o povesti ) Spaima nu alungă nici nu constrânge nici nu împlineşte scriitura: prin cea „mai imobilă dintre contradicţii amândouă coexistă separate”.
Dar chiar dacă nu poate, poetul tinde.
Aşadar o posibilă antinomie ingenuu – incomprehensibil, în subiacenţă poet – lume, generatoare de spaime, surprinde din MARELE TEXT, o secvenţă şi anume” Textul care a privit la stânga, apoi la dreapta”.
Structura poemului este simplă şi are la bază permutaţia.
Se invocă adversativ „textul acesta” ca o continuare firească a unei anteriorităţi poetice oarecare, text care, teleologic, „mi se va usca pe mâini” cum spune autoarea. Avansăm ipoteza utilizării verbului „se va usca” în sensul „dispariţiei” sau „sinuciderii textului” şi nu în sensul de „va fi gata”, „ va fi terminat”. Această interpretare este validată de utilizarea, de această dată indubitabil, a verbului, în sensul precizat mai sus, în contextul „dar mâinile acestea care ţi se vor usca pe gât ?” presupunând, fie o tentativă de agresiune, fie, dimpotrivă, o stare de adulaţie, simbolizând cu siguranţă o atrofiere până la devitalizare, „uscare” a mâinilor.
Aceste ultime două versiuni sunt rezultanta unei relaţii de comutare sau tranzitivitate: „textul mi se va usca pe mâini” „ mâinile ţi se vor usca pe gât”. Coroborate, primele două versuri şi ultimile două, care intrtextualizează story-ul despre alt text, despre textul „Acela”, text având o relativă autonomie şi care ne va ajuta în percepţia „textului acesta”, coroborate deci, aceste versuri ne permit interpretarea de mai sus, ele simbolizând lipsa de forţă ilocuţionară a textului (din varii motive interioare sau, coercitiv, exterioare ) ca produs evident mediat al mâinilor precum şi lipsa de forţă fizică, de vitalitate, din aceleaşi motive a mâinilor, deci, pars pro toto, a autoarei textului.
Lucidizând şi ţinând seama de histerezisul poetic sociolectal, autoarea, prin relaţia de tranzitivitate citată, se identifică cu textul astfel încât se stabileşte un fenomen de supraconductibilitate noesică în ambele sensuri text-autor , autor-text, spaimele unuia trecând la celălalt fără nici un fel de pierderi, de unde, încărcătura dramatică a poemului. „Textul acesta”, asemenea poate „textului aceluia”, „adânc de adânc” se va scurge liniştit în „propria sa umbră”, adică, în sens dialectic, se va autonega.
Trecând la textul „Acela” şi el având un „scriptor” atenţia pare să se concentreze pe funcţia metaliterară.
Atitudinea acestui text faţă de „acele umbre” , personaje neveridice, nerealizate sau personaje negative, fantome, duhuri necurate, „şi ele creaţie a cuiva personajele unui scriitor”, deci o lume -„lumea se dizolvă în fapte” (Wittgenstein)- este explicitată prin utilizarea unor termeni angoasanţi şi depreciativi.
Aceste personaje, deci lumea lor, autoarea lasă la latitudinea lectorului concretizarea unei astfel de lumi, izbesc privirea, scheletele lor sunt răufăcătoare (pesonaje scheletice ? sau până şi scheletele!!), cuvântul este viclean iar mirosul îngreţoşează.
Faţă de asemenea personaje, Înţeleptul aflat în pustiu ( şi în pustiu sau oricât ar fi de pustiu tot mai există înţelepţi şi înţelepciune „ o fântână adâncă, adâncă” cum zice autoarea) prudent sau temător, „aidoma unui text adânc de adânc” aşadar la superlativ, cum ar fi şi textul în cauză, realizează că şi o singură replică ar însemna recunoaştere, deci validare, legitimare a acelei lumi hidoase, şi, ca atare, singura soluţie etică rămâne autonegarea: „ şi s-a scurs liniştit în propria sa umbră” după ce „ a privit la stânga, apoi la dreapta”, fie pentru a se asigura că nu mai există nici un pericol, fie pentru a salva ceea ce ar mai putea fi salvat.
Aşadar întrebările, nu numai retorice, „ dar textul acesta”, „dar mâinile acestea” se revelează şi se susţin prin raportare la textul „Acela” definindu-se ca o meditaţie asupra unei posibile, teleologic, similitudini tragice.
Astfel poemul îşi este autosuficient, realizând prin cele câteva permutări textuale un sistem poematic dens, coerent şi benefic, neînchis aşa încât, mutatis mutandis, am putea afirma asemenea lui Saussure că „ nu totul a rămas neclar dar nici nu a fost clarificat încă totul”