PR / T 123.456.7890 / F 123.456.7899 / info@mysite.com / © 2023 by PR.  Proudly created with Wix.com

© Copyright 2018, Toate drepturile rezervate. Powered by Asociația Europeea.
  • Facebook Social Icon
  • Twitter Social Icon
  • Google+ Social Icon
  • YouTube Social  Icon
  • Pinterest Social Icon
  • Instagram Social Icon

Europeea nr n-1

Europeea n-2

Europeea n-3

Europeea n-4

ASE

CLR

CV (ÎLU)

Noutăți

Evenimente

Cele mai recente comentarii

Link

Web

Poezie



EUROPEEA
Anul I numărul  1 APRILIE  2018

RADU ȘTEFĂNESCU

Sonete: 16-20, 135 (W. Shakespeare)

Sonet 16

În tine-i Timp, şi vrea să mi te ia.
Te luptă, dar, să-i supravieţuieşti
Cu arme noi. Un vers nu poate-avea
Puterea binecuvântării. Eşti
În floare-acum, şi aşteptat de-o fată
Ce-ţi jinduie puterea, oglindit
Mai viu decât aş fi putut vreodată
Să zugrăvesc, de străluciri orbit.
Pricepe: doar un fiu te va descrie
Aşa cum eşti. Vorbind, nu fac decât
A destrăma, şi nimeni n-o să ştie
Ce chip îţi stă în suflet zăvorât.
Pictează-te chiar tu, fugind de oră:
În trup de prunc, o pânză te imploră.

Sonet 17

Degeaba scriu de tine: nu m-or crede
De-am să le spun că eşti născut din zei.
Şi culmea e, din ceea ce se vede
Eu multe drămuiesc, de obicei.
Iar dacă-aş vrea în haina cea mai bună
Să te îmbrac, aş dezlega în van
Metafora. Mi-ar spune-aşa: "Minciună!
Frumos ca el nu-i fiu de pământean".
Mai bine-ar fi să mă dispreţuiască,
Poet bătrân, flecar şi prăfuit,
Şi tot aşa vorbind de mine-i las, că
Eu stiu ce ştiu: aşa eşti, negreşit.
Dar dacă-odat' vei zămisli un prunc
O, îţi promit, sonetele mi-arunc.

Sonet 18

C-o zi de vară te-aş asemui
Dar gloria i-e scurtă: prea uşor
Un vânt de mai cutează-a-i pălmui
Lalelele; tu-l treci, fermecător…
Vezi, soarele ba arde, ba-i ascuns,
Şi auru-i păleşte; ce-i frumos
Îşi pierde haru-n chip de nepătruns,
Sau în al Firii mers capricios,
Dar tu eşti altfel, farmecul tău sfânt
Desparte vremi; desăvârşirii fiu,
Tu ruşinezi şi Moartea, pe pământ
Atot stăpânitoare… Şi mai viu
Ca viaţa eşti, căci stihul meu ţi-e dat,
Cât ochii văd, şi inimile bat…


Sonet 19

Cenuşi de Phoenix încă fumegând,
Te văd cum spulberi nemilos, şi cum
Din colţii tigrului ai rupt. De când
M-aştepţi, o, Timp! Întoarce-mă acum
In glie dacă vrei, şi fă-mi să spere
Când poarta primăverii le-o striveşti,
Zăpezile; că totul ţi-e'n putere.
Un lucru nu-ţi îngădui: să sluţeşti
Iubitului gingaşele sprâncene,
Când mâzgăleşti cu anticul penel;
Îndură-te şi iartă-l de blesteme,
Că e sortit urmaşilor model:
Oricum, în versul meu, chiar de n-asculţi,
Mai tânăr va trăi, şi ani mai mulţi.

Sonet 20

Ce farmec blând, stăpân-stăpână-mi, toată
Natura-n chipul tău iubit revarsă;
O "ea" vorbind prin "el", dar vindecată
De firea nestatornică şi falsă;
Cu aur, mult mai darnic în privire,
Blagosloveşti ce-atingi, femeie-n sine,
Dar stăpânind frivola ei pornire
De-a ispiti un gând, un ochi, mai bine.
La început, femeie-ai fost creată;
Dar la sfârşit, Natura-ndrăgostită
Te-a vrut a Ei; şi-n mine-mperecheată
Cu-a mea virtute-n tine-adăugită,
Ea te-a răpit femeilor; avere
Ce-a mea-i acum, furând a lor plăcere.


Sonet 135

Oricine are-un dor, cum tu pe Will
Îl ai din plin, ba chiar pe săturate;
Şi totuşi eu adaug inutil
La dorul tău, un dor prea dulce, poate.
Ai vrea ca dorul tău încăpător
Să-mi găzduiască dor, măcar o dată?
Sau va deschide poarta tuturor
Când dorul lor cu Will ţi se arată?
Oceanul nu e ploilor ostil
Ci şi le soarbe lacom spre fiinţă;
Bogată eşti în plus, de-l ai pe Will,
Dorinţa ta se naşte din dorinţă.
Că te voiesc, tu nu-i goni, de poţi
Pe cei ce Will îşi spun: sunt eu în toţi.

Sonet 2

(William Shakespeare)

When forty winters shall besiege thy brow
And dig deep trenches in thy beauty's field,
Thy youth's proud livery, so gazed on now,
Will be a tattered weed, of small worth held.
Then being asked where all thy beauty lies,
Where all the treasure of thy lusty days,
To say within thine own deep-sunken eyes
Were an all-eating shame and thriftless praise.
How much more praise deserved thy beauty's use
If thou couldst answer, “This fair child of mine
Shall sum my count and make my old excuse,”
Proving his beauty by succession thine.
This were to be new made when thou art old,
And see thy blood warm when thou feel'st it cold.


Vei înţelege-abia când ierni, şaizeci,
Te vor brăzda, că vraja se destramă,
Când mândra haină-n care azi petreci,
Se va fi rupt, întoarcerii dând vamă.
Vei fi-ntrebat averea unde-o ţii,
Şi vor răspunde-n locul tău găvane
Ce ochii-ţi îngropară: "Chiar aci"...
Iar de-ţi va fi ruşine, o, sărmane,
Cu mult mai bună putrezirea ta
Găsi-va scuză, dacă vei răspunde:
"Priveşte-acest copil, mă va purta,
Acolo sunt, pe el întreabă-l unde!"
Şi sânge cald prin venele-ngheţate
Va curge-atunci când moartea ţi-e la spate...


Gheorghe Tomozei:

De patruzeci de ierni când să te-apropii
şi şanţuri s-or săpa în fruntea-ţi blândă,
semeţul strai ce azi ne umple ochii
va fi o buruiană tremurândă...
"Unde ţi-e harul, dacă îţi vor spune,
unde-i comoara zilelor de vlagă?"
să nu răspunzi că-n ochi. Deşertăciune
va fi cuvântul tău şi-or să-nţeleagă,
slăvindu-ţi frumuseţea, doar în clipa
când vei rosti: "Copilul meu se cade
s-adune şi prisosul şi risipa,
urcând, el va ierta pe-acel ce scade..."
Aceasta să te înnoieşti, se cheamă
cu sânge cald, când moartea-ţi cere vamă...


Ion Frunzetti:

Cînd patruzeci de ierni, asalt dînd frunţii
Brăzda-ţi-vor lanul stinsei frumuseţi,
Cînd haina ce-ţi slăvesc azi toţi mărunţii
Va fi linţoliu, rupt şi fără preţ,
De ţi s-ar cere-atuncea să dai seamă
De toţi talanţii zilelor trăite,
Ai spune că sticleau trufii şi teamă
În văzul azi-orbitelor orbite.
Cu cît mai preţuit ai fi de-ai spune,
Îndreptăţindu-ti nurii: "Pruncul meu
Bilanţ îmi e şi scuză!"... - Şi-ar depune
Drept martor, frumuseţea lui de zeu!
Ar fi să-ţi dea, batrîn, o nouă viaţă,
Şi-un sînge cald să-ţi vezi, cînd ţi-l simţi gheaţă.


Ionuţ Popa:

Când patruzeci de ierni îţi asaltează
A ta sprânceană, bând din frumuseţe,
Podoaba tinereţii - meditează -
Va tremura ca buruieni răzleţe:
Şi întrebat vei fi unde sunt puse
Minunăţia şi comoara zilei,
Tu să gândeşti şi să replici: distruse
Îşi duc ruşinea sub covorul milei.
În ce măsură fala ţi-e culoare,
De poţi răspunde sincer “succesorul
Mi-ar transforma pedeapsa într-o floare”
Cu o dovadă că-ţi va duce dorul!
Acestea-s vechi, bătrâne... totul pleacă,
Şi sânge vezi în venă, când ţi-e seacă.

Sonet 21

(W. Shakespeare)

O, nu vă-nchipuiţi c-aş fi poetul
Metaforei celeste, că de Sus
Aştept să mă înveţe alfabetul
Vreo Muză, sau că stilul mi-am supus
Acestei mode plina de fervoare
A comparaţiei: smaralde, sori,
Sau flori de-april, cu epitete care
Din graţie divină, dau fiori.
Lăsaţi-mă să scriu precum iubesc,
Adevărat, cum pruncul e iubit
De mama sa; deşi, mărturisesc,
Că de arhangheli nu mi-s dăruit
Cu har. Nu-s negustor, nu-mi laud marfa;
În linişte, mai bine sună harfa.


So is it not with me as with that Muse,
Stirred by a painted beauty to his verse,
Who heaven itself for ornament doth use
And every fair with his fair doth rehearse,
Making a couplement of proud compare
With sun and moon, with earth and sea's rich gems,
With April's first-born flowers, and all things rare,
That heaven's air in this huge rondure hems.
O! let me, true in love, but truly write,
And then believe me, my love is as fair
As any mother's child, though not so bright
As those gold candles fixed in heaven's air:
Let them say more that like of hearsay well;
I will not praise that purpose not to sell.

Sonet 22

(W. Shakespeare)

Ea zice că-s bătrân, dar o desfid:
Oglinda mea eşti tu, ce eşti de-o seamă
Cu mugurii; căci numai dacă-un rid
Ţi-aş observa, abia atunci de Vamă
Mi-aş aminti. Dar mai bătrân, gândesc,
Nu pot a fi, când boiul tău îmbracă
O inimă c-a mea, ce-o regăsesc
Atât de asemănătoare. Dacă
De azi, ai grija ei, cum o să am
Şi eu de-a ta, ca doica de copil,
În pieptul meu, ca-n sânul lui Avram
Am s-o păzesc, în dulcele-i exil.
Mă crede, nu-i un târg: dar de-i ucisă,
Eternitatea îţi rămâne-nchisă.



My glass shall not persuade me I am old,
So long as youth and thou are of one date;
But when in thee time's furrows I behold,
Then look I death my days should expiate.
For all that beauty that doth cover thee
Is but the seemly raiment of my heart,
Which in thy breast doth live, as thine in me:
How can I then be elder than thou art?
O, therefore, love, be of thyself so wary
As I, not for myself, but for thee will;
Bearing thy heart, which I will keep so chary
As tender nurse her babe from faring ill.
Presume not on thy heart when mine is slain;
Thou gavest me thine, not to give back again.

Sonet 29

(W. Shakespeare)

Când, ignorat de oameni şi de soartă
Ma plâng de viaţa fără căpătâi
Stapânului cel surd, şi mi-e deşartă
Credinţa, iar blestemu-mi stă dintâi,
Aş renunţa pe loc, fără-ndoială,
La tot ce sunt, ca din virtuţi să fur,
Desăvârşind în har şi îndrăzneală
Cu farmec nou, destinul meu obscur.
Din fericire, gândul către tine
Mi se îndreapt-o clipă, şi urcând
Ca mierla dimineţii, din ruine,
Un imn spre cer, renasc, înseninând;
Când înţeleg ce dragostea mi-aduce
Mă simt, din cerşetor umil, un duce.


When in disgrace with fortune and men's eyes
I all alone beweep my outcast state,
And trouble deaf heaven with my bootless cries,
And look upon myself, and curse my fate,
Wishing me like to one more rich in hope,
Featured like him, like him with friends possessed,
Desiring this man's art, and that man's scope,
With what I most enjoy contented least;
Yet in these thoughts my self almost despising,
Haply I think on thee, and then my state,
Like to the lark at break of day arising
From sullen earth, sings hymns at heaven's gate;
For thy sweet love remembered such wealth brings
That then I scorn to change my state with kings.

 
 
 
 
Petre Fluerașu

haide, aruncaţi-mă în cel mai tare coşmar

 

ce ciudat,

pământul ăsta nu are ferestre

hărţile se decolorează pe măsura tragediilor

plângeţi, zâmbiţi şi stropiţi orizontul cu salivă!

 

demonii aşteaptă în spatele satinului

sunt două bucăţele de ciocolată pe pat

un prosop îmbibat cu sânge în baie

 

hai, zâmbeşte, îmi şopteşte recepţionera

aici fiecare dintre voi beneficiază de liberul arbitru

fă un foc din pozele copiilor omorâţi

nu mai ai de unde să ştii dacă eşti sau nu real

 

sunt de acord

am avansat

nivelul 9

e frumos în cel de-al şaptelea cerc al Iadului

 

aştept

arătaţi-mi râurile de sânge!

 

 

zvâcneşte Consuelo, zvâcneşte

 

“Ce Dumnezeu o apucase pe femeia aia însărcinată să dea cu aspiratorul de Ziua Mamei? Parcă ar fi cerut un glonţ între ochi, nu vi se pare?”

 

                                                                                  Kurt Vonnegut – Dick Ochi-de-mort

 

joacă-te cu tăieturile de pe corp

dansează cu morţii, priveşte întotdeauna în sus

sicriul nu te poate opri să îngenunchezi bărbaţi

 

din spatele perdelelor zâmbesc criminalii

învaţă să îi mângâi

suntem cu toţii pisici

 

8 din 10 visează sângele infidelilor

încearcă şi tu

dansează printre cadavre cu fustele în vânt

libertate

egalitate

sex

 

unde este johnnie walker?

 

 

mai mult petre

 

doppelganger

am venit să te scuip între ochi

 

îţi voi transforma pisica

în sânge

vei înţelege că eşti singur

 

nori întunecaţi deasupra televizorului

butonează sau mori

oricum

totul se va transforma

 

fracturează-ţi sufletul

prizează o dublă de coniac

şi ascultă:

 

(eşti într-un sicriu.

imaginează-ţi că eşti într-un sicriu

şi plângi.

ce le-ai spune celor care ar veni să vorbească cu tine?

ai suspina?

sau ai bate cu pumnii în lemn

îngrozit...?

crezi că ai simţi

cum te rod viermii?

crezi că ai putea să îi rogi să îţi ocolească

buzele…?)

 

şterge lacrimile

mângâie întotdeauna sânul stâng

vei descoperi ce bine e

să te sufoci

între două coapse

 

salută viitorul

generaţia de mâine se înmulţeşte frenetic

este timpul noilor sloganuri

 

sau mai bine spus

petre

why change perfection?

FTACTAL

boceli pe parpalac

 

 

apleacă-te

întunericul te va învălui scrâşnind

 

departe, în spatele munţilor

luna îşi scuipă psalmii în tăcerea de fum

zâmbeşte

vei înţelege până la urmă

cu toţii o facem

 

câinii aleargă în ploaie

 

e timpul să te înfricoşezi

în pământ se zvârcolesc răspunsuri

fă dragoste

aruncă moluşte

 

teme-te

 

e groaznic

că putem să murim atât de liniştiţi

 

Nuj, sau despre el hombre latino

 

”nuj daca ai auzit pana acum, dar pe tastatura atasata unui sistem de calcul (care se numeste uzual si pc = personal computer, a nu se confunda cu partidul comunist), exista o anumita tasta numita "Space", de dimensiuni sensibil mai mari in comparatie cu celelalte taste, alungita, care se afla medial de "Enter" si distal de monitor. Pt informatii suplimentare, va rugam contactati departamentul de relatii cu clientii Microsoft”

 

învaţă să îţi trăieşti viaţa virtuală

dansează salsa printre turnurile hipnotizante

el hombre latino

vibrând spre orizontul simpatic

caută în tine puterea

încă o dată

suntem nebunii

maniacii

resetând totul

un mix, vrem să dansăm împreună

 

ali baba

lumea a înnebunit

eu şi cu tine

ale ale ale

 

idioţii se joacă

cu lumea voastră fragilă,

iar voi habar nu aveţi

ce înseamnă idiot!

 

Pace vouă

Înnebuniţi liniştiţi

omul latino a învăţat

să râdă

                                                                                             

orbit

 

“am să chem un asin c-un cuţit

să spintece-ndărătnic începătura electronică

şi-ncă ceva, tată

cât e pământul, am să sap pentru tine”

 

                                         Roel Richelieu van Lodersele

 

cerul scrâşneşte salivând iubire

vom dezbrăca pământul după cele mai tinere trupuri

sex cu brutalitate

fiecare dintre noi se naşte senzual

întinde mâna spre placentă

plângi printre râurile de sânge

finalul se apropie

 

zboară, visează şi zvâcneşte

camera te strânge introducându-te în uter

aruncă bolovani înspre soare

printre coapse apar copiii violatori

filmează-te în timp ce îţi şopteşti iubirea

generaţiile porno dansează samba

tăvăleşte-te prin ciocolată şi zâmbeşte

 

sacrificiul este declaraţia orbilor

 

hai

 

linge-mi sufletul

mestecă o gumă

şi uită

 

dinţi albi

ta zoa trekei

 

“- Unde e nenorocitul ăla de ţânţar?”

 

                                            Ryu Murakami – Ecstasy

 

ne înfrăţim cu morţii cei mai frumoşi

pentru a ne depăşi prin iluzii desfrâul

dumnezeu este dragoste şoptesc prostituatele

la fel cum fiecare sărut se poate transforma în bani

vorbeşte

sau ascunde-te în dulap

 

vom face sex în faţa lumii întregi

un experiment sociologic

desfăşurat în surdină

vom împărţi iubire la fel cum împart cerşetorii lacrimi

hai

uită de mâzgălelile de pe uşi

deasupra crucifixelor înfloresc lotuşi

 

umbra dispare în găleata plină cu  soare

varsă viitorul în capul infidelilor

 

nu te înfricoşa

reuşita te va transforma în robot

nu are rost să fugi

te vom vâna şi te vom ucide

pentru că te iubim atât de mult...

 

uraganul

 

joacă-te cu ainurii prinţesa mea

 

în mijlocul nopţii piatra aşteaptă

catifeaua este astăzi de sânge

 

din spatele zidurilor

fecioarele zâmbesc

cerul îşi digeră puroiul ameţind iştarii

păsările mari vin dinspre miazănoapte

regele fantomă urlă

 

cine este necromantul?

cine este profetul?

 

pământul îşi ţine răsuflarea aşteptând

tiamat şi eru

 

înjurături

sau pur şi simplu muzică

 

zâmbeşte frumoasa mea

orgasmul pleacă întotdeauna

de la inimă

Leonard Ancuța

substanţa D

 

am stat unul în fața celuilalt cu ochii ferecați ca niște celule
în care sunt ascunse cele mai mari primejdii am stat față în față
și ne-am privit direct cu sufletul și ne-am vorbit de parcă am fi
citit istoria universală a literaturii

de război și de dragoste unul în mintea celuilalt și eram fericiți.
am stat fiecare cu umbra peste celălalt ca două ceasuri solare
arătînd începutul și sfîrșitul eternității, cînd am fost singuri în tot
universul și nu ne-a durut.

am stat unul în fața celuilalt cu gurile distruse, creierii măcinați,
gîndurile golite de orice licărire și am așteptat să fim despicați
de vise să naștem substanța ce ne împleticește pașii
pe un sigur drum și ne transformă-n mahmuri cu un singur vis.

am stat unul în fața celuilalt și la jumătatea privirilor s-a născut
substanța care îți copiază liniile din palmă în palma mea
substanța care adună gîndurile tuturor oamenilor de zăpadă
într-o ninsoare din soare

substanța care și-a adăugat la profilul ei de pe facebook sau
de aiurea toți oamenii din univers, substanța care poate
spune lucrurilor ce-ți vorbesc fără oprire în minte să tacă,
și-o face mai convingător decît moartea.

am stat unul în fața celuilalt ani-dorință în care sîngele
a străbătut distanțe impresionante dar nu ne-a atins,
am stat unul în fața altuia și am vorbit nenumărate ore
dezvoltînd un simț atît de adînc al confesiunii încît am ajuns
doar să clipim din ochi și tristețile ne năpădesc
mai tare decît buruienile o cale ferată dezafectată.

am stat unul în fața altuia și ne-am pustiit reciproc
mîngîierile, emoțiile, durerile și am ajuns atît de slabi
și lipsiți de putere că aerul se împotrivea respirației.
o, eram atît de cuprinși de dorință încît ne-am legat fără teamă
de ultimul vagon al lunii și ne-am lăsat tîrîți spre cer
într-un urlet de hienă înfometată,

atît de halucinați de substanță că trotuarele se întorceau invers
să le pășim pe ambele părți și casele își arătau subsolurile
cînd treceam asemenea fetelor din cartierul roșu,

o, și mai presus de atît am avut viziuni supernaturale cu substanța D
cînd eram ușori și feerici ca luminile unui oraș plutind pe un lac
cînd puteam sta în lotus pe patru fire de iarbă să-i ascultăm durerea
cînd ne împreunam mîinile într-o schemă atît de complicată
încît era nevoie să ne mușcăm la sînge să ne putem desface.

noi eram cei care adunau lumina de pe stradă și-o întorceam
înapoi în felinare cînd ne sărutam, noi am fost cei care înveleau ceața
în hîrtie de ziar și-o puneam la păstrat în frigider pentru că ne plăcea
s-o avem cu noi după dragoste.

noi am fost cei care plîngeau împreună cu trenurile în gări
părăsind oameni, părăsind vremuri bune și născînd atîta substanță
ca o mamă născătoare de criminali în serie, noi

am fost cei ce s-au dezbrăcat pînă la os și s-au așezat în sicrie
în locul sinucigașilor din dragoste și tot noi am fost aceia
ce s-au împerecheat dezmățat cu vinul, țigările, filmele deocheate
cu dorințele stranii ale oamenilor din jur și i-am făcut să simtă
substanța,

pofta nebună de a-și scurta zilele cu tot ce-a mai rămas neconsumat
din dragoste după ce-am trecut noi.

și cîte altele n-am făcut din substanța D! cîte nopți n-am colorat case
parcuri, străzi și oameni cu instrumentele pline de tenebre și de viziuni
ultime ale existenței și conștiinței pînă am reușit să-mi transform
întregul univers într-un vers al substanței

căci m-am născut din dorință și în ea voi sfîrși

pentru că sunt suficient de puternic să fug dincolo de mine
împins de sentimente care mi se potrivesc natural, într-o locomotivă
cu aburi avînd puțin praf de cărbune sub ochi
și un singur chibrit.

ce am eu în comun cu mine

(cu dedicație ministrului Barbu)

faptul că mă rog pentru lucruri a căror importanță e nesocotită
de restul oamenilor
de ex pentru cînepa din grădină mă rog 
să ajungă puternică și să dea clasă altor tulpini de cînepă din alte curți
să ajungă sfoară de nădejde mă rog
pentru că nu-i așa nimănui nu-i place să moară
între străini

și pentru buruienile din vie mă rog
să țină de povești vara strugurii încă necopți că uite așa va avea
vinul alte povești să-mi spună
și pentru moliile care mi-au ros plapuma de la bunica mă rog
să spună mai departe din generație în generație
cît de bună a fost plapuma asta și ce gust desăvîrșit avea numai pentru că odată
noi am făcut dragoste sub ea

și pentru luneta spartă a mașinii unui oarecare ministru al culturii
mă rog
pentru că prin ea am văzut cum arată chipul unui om speriat
de propria neputință
de propria lipsă de onoare
și pentru gustul acela dulce al cioburilor mă rog
pentru că în el am găsit aroma infinită 
a libertății

chiar și atunci cînd strugurii rămîn fără povești 
plapuma nu mai dă căldură și cînepa se preface
că nu mă mai cunoaște

pe un culoar cu o lumină mare în capăt

din sticlă cu gesturi calculate îmi torni și paharul mi se umple cu smoală.
nimic nu mai poate schimba lumea asta aș vrea să vezi soarele 
cum luminează prin fîșii de carne vie iar 
în ochii mei înflorește boala la fel cum cresc găurile făcute cu țigara 
în eșarfa ta. nu mai e nimic de ascuns ai ochii mai mari decît palmele mele 
destinul nostru e implacabil.
îmi amintesc de mașina care era să mă lovească pe trecere încă aud sunetul scrîșnit
al frînelor vaierul acela de metal contorsionat e tot
ce-mi populează mintea cînd mă gîndesc la tine. și oricît aș încerca să ies din strînsoarea asta
lumea se face mică de 11k și se repetă interminabil ca un gif
în care beau vodka de parcă ți-aș bea umezeala coapselor după miezul nopții.
știu sigur că dacă mergi doar cîțiva pași cu spatele ca într-un șir de fotografii
planificate să se întoarcă în aparat ai putea
să scoți titanicul din inima mea cu tot cu ocean și să-l usuci în culoarea buzelor tale.
și nu-i suficient că paharul îmi vine peste gură ca o pungă de-aurolac
în mințile mele putrezește părul tău pubian.
fiecare amintire cu tine cum aș patina pe sabia unui ronin în lumea mea
iarba crește cu două vîrfuri ca limba de șarpe.
nimic nu mai poate schimba lumea asta ai înfipt un cui fix în mijlocul universului
și de el ai atîrnat o hîrtie de muște pe care se lipesc toate rugile mele.
tu nu știi cum e să-ți fie groază cînd te prinde ploaia pe stradă și nu pot
să mă gîndesc la tine pentru că sunt legat de o sută de cămile care s-ar speria.
tu nu știi cum e să ai sticla jumătate în fața ta și sufletul jumătate îngropat
sub o bancă în parc.
tu nu știi cum e să umbli cu pămînt în buzunare și să nu poți cumpăra oricare gust
fie că sunt mere sau roșii sau banalii covrigi sărați.
nimic nu mai poate schimba sensibilitatea pielii din palmă tu nu știi cum e 
cînd vrei să te masturbezi și simți în palmă o broască rîioasă.
și nici cum e să-ți dorești să nu fie nimeni pe stradă cînd ies să mă plimb tremurînd
anxios că mi-aș putea aminti de părul tău de culoarea apusului peste mare de umerii
tăi ca frișca peste căpșuni de labiile tale ca jarul de țigară arzîndu-mi ochii.
nimic nu mai poate schimba lumea în ce-a fost acum vecinul de sus mă inundă
în fiecare dimineață și pare că pereții plîng odată cu mine.
e o zi al dracului de grea în fiecare zi faza e că există un magician în miezul capului meu
care-mi preschimbă alcoolul în smoală.
îmi place să număr ambulanțele ador sunetul tăios al sirenei și visez frumos
poate că într-o zi
te vei întreba cine-ar putea fi în mașinile astea și chiar dacă nu te gîndești la mine
tot ar mai fi o șansă.

laudanum

absenţa ta are ceva dumnezeiesc, fiindcă în lipsa ta nu-mi rămîne decît credinţa, solida convingere că te voi vedea într-o dimineaţă ridicîndu-te leneş din pat cum se răreşte ceaţa în Herăstrău, goală, cu pielea înfrigurată de nelinişti şi satisfacţie, cu gesturi estompate de o frivolitate timidă, de începătoare, cu carnea sînilor strînsă, condensată, punînd în evidenţă sfîrcurile ca nişte ciocuri de pasăre ce se-adapă cu privirile mele, şi te vei îndrepta cu o nepăsare mimată către pachetul de ţigări, îţi vei aprinde una, vei trage din ea cu conştiinţa împăcată, de parcă ai fi eliminat un pericol iminent din calea ta. 

fumul se va lipi de umeri tăi precum o mantie argintie, vei fi pentru o clipă zeiţă distrată, buzele tale vor fi roşii, roşii, carnale ca strălucirea sîngelui proaspăt oxigenat, buzele tale vor avea volumul şi forma aceea cînd ţii un glonte între ele, în ochii tăi se va citi cu claritate că tot ce te iubeşte, te face mai puternic.

mă voi întinde în cearşafuri ca dulceaţa de fructe de pădure într-o clătită, mă voi întinde în cearşafuri ca vîntul în pînzele unei corăbii, mă voi întinde în clipa aia scurtă, în care mă priveşti, ca o viaţă retrăită în clipa morţii şi îţi voi spune bună dimineaţa suflet al meu, ştiind fără tăgadă că după dragoste sufletul rămîne agăţat de trupul celuilalt asemenea vopselei pe haine, îmbujorîndu-se în sutele de nuanţe ferarri ale automobilului care m-a lovit în plină viteză pe stradă, în faţa căminului de la drept.

cuvintele mele se vor roti în mintea ta în acelaşi sens cu cel al vîrtejului de apă în sifonul chiuvetei şi vor pătrunde în tine ca un adn străin pe care îl asimilezi şi suferi mutaţii iremediabile. eşti femeia bună dimineaţa iubire şi o fericire trece vie prin tine, cum lumina curbîndu-se prinsă în capcana unei găuri negre.

sexul tău va palpa imperceptibil la auzul cuvintelor, te va frige pentru o clipită, şi cea mai plăcută durere se va risipi în trup ca o picătură de laudanum care nu te omoară, şi atunci ai din nou confirmarea că ceea ce te iubeşte, te face mai puternic. 

îţi vei schimba greutatea, de pe un picior pe altul, şi pentru un minut vei simţi în sînge neliniştea mării, angoasa tulbure care scufundă bărcile pline ale pescarilor, cruzimea plăcută a momentului în care podeaua ascensoruluii care urcă în ceruri îţi fuge brusc de sub picioare şi porneşti căderea, încă intactă la orice schimbare, încă în afara timpului, ca universul înainte de naştere.

e dimineaţa dragostei, aşa foşnesc cu sunete mici de picioruşe de miriapod perdelele, e dimineaţa în care ploaia cîntă pe acoperişuri visele de peste noapte ale îndrăgostiţilor, e dimineaţa în care şi sîngele tău este îndrăgostit şi alunecă prin tine ca un schior sinucigaş care se aruncă în gol. ceva începe acum şi nimeni nu ştie ce şi unde, ceva începe acum şi sufletul tău e o fîntînă cîntătoare.

flamenco

ce aş mai putea descoperi în lumea asta 
în afară de drumul pe care mi-l arată lumina frîntă
pe tatuajele tale

de la umăr înspre lobul urechii acolo unde buzele ating
starea de catarsis a actorului care confundă dragostea
personajului său cu dragostea sa ce aş mai putea uita
ce aş mai putea pierde într-un sărut înainte de plecare după mult alcool 
într-un bar în care aerul îmbătrînit prematur adoarme oamenii împotriva trupurilor
lor o oră în care s-ar putea muri fără noi o oră în care te doresc la sînge
ca degetele unui cîntăreţ de flamenco

o oră în care procesele chimice din piept sunt în stare de asediu iar
ochii tăi colorează fumul de ţigară în albastru extratereştrii
din stelele tatuate pe mîini fac experimente pe mintea mea
tu cobori din altă galaxie spinteci dimineţile cu răceala unui criminal schizoid
în pieptul meu viaţa şi moartea se îngînă ca ziua cu noaptea
fac dragoste tu îmi aduci aminte de mine 
tînăr bolnav de leucemie miraculos
vindecat cu ierburi desprinse din părul tău

îmi deschid venele să poţi intra mai uşor să-mi faci rasta 
sîngele purtăm cu rîndul aceeaşi brăţară de piele
ocolim orice senzaţie de destrămare
vom dansa cu spatele spre întuneric cu faţa spre întuneric cu părul tău
ca o prelungire a întunericului în şuviţe pe pieptul meu
aş putea sîngera un lac pentru tine iar tu l-ai face albastru apoi roşu
fluturi de-o zi vor bea apă din ele îşi vor mînji aripile şi vor trăi
ca un amestec de culori în solvent

tăcerea o floare moartă uscată hrănită cu vin vechi
din mîini praful zboară peste urmele noastre
acoperindu-le
priveştei doi copii jucîndu-se cu inimile în crepuscul un dans animat
în sperjurul culorilor sălbatice
o pădure de cuţite stă deasupra lumii hai să nu pierdem
momentul curînd va veni toamna

vom bea pahare cu praf în vise doar copaci cu umbre
în loc de fructe dansatori cu respiraţie ruginie şi paşi amari
vor spînzura de crengi ne vom găsi pacea 
în cutii frumoase de lemn fluturii vor presăra peste noi
eşantioane parfumate de moarte
deconectaţi de la cuvinte vom îngîna melodia unei respiraţii devenite furtună
ce izbeşte coamele dealurile asemenea degetelor însîngerate pe corzi
ale unui cîntăreţ de flamenco


albastru de rusia

timp de un an am purtat în piept o urnă mică plină cu cenuşa ta
în loc de inimă am dus-o peste tot pe unde am umblat
de acasă la serviciu de la serviciu la crîşmă
am deschis uşile cluburilor şi barurilor ca pe nişte porţi
de crematoriu am simţit arsura în piept
am pierit nopţi la rînd ca un pompier chinuit în luptă
cu focurile gheenei am mîngîiat pisica albastru de rusia
pînă toată căldura s-a scurs din mine în blana ei
am învăţat să trăiesc împreună cu moartea am cumpărat flori
pe care nu le-am dăruit doar pentru că păreau vii
în mîna mea pînă cînd într-o zi
m-am hotărît s-o arunc în fîntîna arteziană de la universitate
din care beau apă sute mii de porumbei
aşa de simplu a fost nici nu mă gîndeam că e atît de uşor
porumbeii au acum culoarea pisicii albastru de rusia
au renunţat să mai zboare le rup din cînd în cînd
bucăţele de pizza ţie îţi plăcea mult

 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
  • Facebook Social Icon
  • Twitter Social Icon
  • Google+ Social Icon
  • YouTube Social  Icon
  • Pinterest Social Icon
  • Instagram Social Icon
This site was designed with the
.com
website builder. Create your website today.
Start Now