Poezie
​

EUROPEEA
​
Anul I numărul 1 APRILIE 2018
​
​
RADU ȘTEFĂNESCU
Sonete: 16-20, 135 (W. Shakespeare)
​
Sonet 16
În tine-i Timp, ÅŸi vrea să mi te ia.
Te luptă, dar, să-i supravieţuieşti
Cu arme noi. Un vers nu poate-avea
Puterea binecuvântării. EÅŸti
În floare-acum, ÅŸi aÅŸteptat de-o fată
Ce-Å£i jinduie puterea, oglindit
Mai viu decât aÅŸ fi putut vreodată
Să zugrăvesc, de străluciri orbit.
Pricepe: doar un fiu te va descrie
AÅŸa cum eÅŸti. Vorbind, nu fac decât
A destrăma, şi nimeni n-o să ştie
Ce chip îÅ£i stă în suflet zăvorât.
Pictează-te chiar tu, fugind de oră:
În trup de prunc, o pânză te imploră.
Sonet 17
Degeaba scriu de tine: nu m-or crede
De-am să le spun că eşti născut din zei.
Åži culmea e, din ceea ce se vede
Eu multe drămuiesc, de obicei.
Iar dacă-aÅŸ vrea în haina cea mai bună
Să te îmbrac, aÅŸ dezlega în van
Metafora. Mi-ar spune-aşa: "Minciună!
Frumos ca el nu-i fiu de pământean".
Mai bine-ar fi să mă dispreţuiască,
Poet bătrân, flecar ÅŸi prăfuit,
Şi tot aşa vorbind de mine-i las, că
Eu stiu ce ÅŸtiu: aÅŸa eÅŸti, negreÅŸit.
Dar dacă-odat' vei zămisli un prunc
O, îÅ£i promit, sonetele mi-arunc.
Sonet 18
C-o zi de vară te-aş asemui
Dar gloria i-e scurtă: prea uşor
Un vânt de mai cutează-a-i pălmui
Lalelele; tu-l treci, fermecător…
Vezi, soarele ba arde, ba-i ascuns,
Şi auru-i păleşte; ce-i frumos
ÎÅŸi pierde haru-n chip de nepătruns,
Sau în al Firii mers capricios,
Dar tu eÅŸti altfel, farmecul tău sfânt
Desparte vremi; desăvârÅŸirii fiu,
Tu ruÅŸinezi ÅŸi Moartea, pe pământ
Atot stăpânitoare… Åži mai viu
Ca viaţa eşti, căci stihul meu ţi-e dat,
Cât ochii văd, ÅŸi inimile bat…
Sonet 19
CenuÅŸi de Phoenix încă fumegând,
Te văd cum spulberi nemilos, şi cum
Din colÅ£ii tigrului ai rupt. De când
M-aÅŸtepÅ£i, o, Timp! Întoarce-mă acum
In glie dacă vrei, şi fă-mi să spere
Când poarta primăverii le-o striveÅŸti,
Zăpezile; că totul ţi-e'n putere.
Un lucru nu-Å£i îngădui: să sluÅ£eÅŸti
Iubitului gingaÅŸele sprâncene,
Când mâzgăleÅŸti cu anticul penel;
Îndură-te ÅŸi iartă-l de blesteme,
Că e sortit urmaşilor model:
Oricum, în versul meu, chiar de n-asculÅ£i,
Mai tânăr va trăi, ÅŸi ani mai mulÅ£i.
Sonet 20
Ce farmec blând, stăpân-stăpână-mi, toată
Natura-n chipul tău iubit revarsă;
O "ea" vorbind prin "el", dar vindecată
De firea nestatornică şi falsă;
Cu aur, mult mai darnic în privire,
BlagosloveÅŸti ce-atingi, femeie-n sine,
Dar stăpânind frivola ei pornire
De-a ispiti un gând, un ochi, mai bine.
La început, femeie-ai fost creată;
Dar la sfârÅŸit, Natura-ndrăgostită
Te-a vrut a Ei; şi-n mine-mperecheată
Cu-a mea virtute-n tine-adăugită,
Ea te-a răpit femeilor; avere
Ce-a mea-i acum, furând a lor plăcere.
Sonet 135
Oricine are-un dor, cum tu pe Will
Îl ai din plin, ba chiar pe săturate;
Åži totuÅŸi eu adaug inutil
La dorul tău, un dor prea dulce, poate.
Ai vrea ca dorul tău încăpător
Să-mi găzduiască dor, măcar o dată?
Sau va deschide poarta tuturor
Când dorul lor cu Will Å£i se arată?
Oceanul nu e ploilor ostil
Ci şi le soarbe lacom spre fiinţă;
Bogată eÅŸti în plus, de-l ai pe Will,
Dorinţa ta se naşte din dorinţă.
Că te voiesc, tu nu-i goni, de poţi
Pe cei ce Will îÅŸi spun: sunt eu în toÅ£i.
Sonet 2
(William Shakespeare)
​
When forty winters shall besiege thy brow
And dig deep trenches in thy beauty's field,
Thy youth's proud livery, so gazed on now,
Will be a tattered weed, of small worth held.
Then being asked where all thy beauty lies,
Where all the treasure of thy lusty days,
To say within thine own deep-sunken eyes
Were an all-eating shame and thriftless praise.
How much more praise deserved thy beauty's use
If thou couldst answer, “This fair child of mine
Shall sum my count and make my old excuse,”
Proving his beauty by succession thine.
This were to be new made when thou art old,
And see thy blood warm when thou feel'st it cold.
Vei înÅ£elege-abia când ierni, ÅŸaizeci,
Te vor brăzda, că vraja se destramă,
Când mândra haină-n care azi petreci,
Se va fi rupt, întoarcerii dând vamă.
Vei fi-ntrebat averea unde-o ţii,
Şi vor răspunde-n locul tău găvane
Ce ochii-Å£i îngropară: "Chiar aci"...
Iar de-ţi va fi ruşine, o, sărmane,
Cu mult mai bună putrezirea ta
Găsi-va scuză, dacă vei răspunde:
"Priveşte-acest copil, mă va purta,
Acolo sunt, pe el întreabă-l unde!"
Åži sânge cald prin venele-ngheÅ£ate
Va curge-atunci când moartea Å£i-e la spate...
Gheorghe Tomozei:
De patruzeci de ierni când să te-apropii
ÅŸi ÅŸanÅ£uri s-or săpa în fruntea-Å£i blândă,
semeţul strai ce azi ne umple ochii
va fi o buruiană tremurândă...
"Unde Å£i-e harul, dacă îÅ£i vor spune,
unde-i comoara zilelor de vlagă?"
să nu răspunzi că-n ochi. Deşertăciune
va fi cuvântul tău ÅŸi-or să-nÅ£eleagă,
slăvindu-Å£i frumuseÅ£ea, doar în clipa
când vei rosti: "Copilul meu se cade
s-adune ÅŸi prisosul ÅŸi risipa,
urcând, el va ierta pe-acel ce scade..."
Aceasta să te înnoieÅŸti, se cheamă
cu sânge cald, când moartea-Å£i cere vamă...
Ion Frunzetti:
Cînd patruzeci de ierni, asalt dînd frunÅ£ii
Brăzda-ţi-vor lanul stinsei frumuseţi,
Cînd haina ce-Å£i slăvesc azi toÅ£i mărunÅ£ii
Va fi linţoliu, rupt şi fără preţ,
De ţi s-ar cere-atuncea să dai seamă
De toţi talanţii zilelor trăite,
Ai spune că sticleau trufii şi teamă
În văzul azi-orbitelor orbite.
Cu cît mai preÅ£uit ai fi de-ai spune,
Îndreptăţindu-ti nurii: "Pruncul meu
BilanÅ£ îmi e ÅŸi scuză!"... - Åži-ar depune
Drept martor, frumuseţea lui de zeu!
Ar fi să-Å£i dea, batrîn, o nouă viaţă,
Åži-un sînge cald să-Å£i vezi, cînd Å£i-l simÅ£i gheaţă.
Ionuţ Popa:
Când patruzeci de ierni îÅ£i asaltează
A ta sprânceană, bând din frumuseÅ£e,
Podoaba tinereţii - meditează -
Va tremura ca buruieni răzleţe:
Åži întrebat vei fi unde sunt puse
Minunăţia şi comoara zilei,
Tu să gândeÅŸti ÅŸi să replici: distruse
ÎÅŸi duc ruÅŸinea sub covorul milei.
În ce măsură fala Å£i-e culoare,
De poÅ£i răspunde sincer “succesorul
Mi-ar transforma pedeapsa într-o floare”
Cu o dovadă că-ţi va duce dorul!
Acestea-s vechi, bătrâne... totul pleacă,
Åži sânge vezi în venă, când Å£i-e seacă.
Sonet 21
(W. Shakespeare)
​
O, nu vă-nchipuiţi c-aş fi poetul
Metaforei celeste, că de Sus
AÅŸtept să mă înveÅ£e alfabetul
Vreo Muză, sau că stilul mi-am supus
Acestei mode plina de fervoare
A comparaţiei: smaralde, sori,
Sau flori de-april, cu epitete care
Din graţie divină, dau fiori.
Lăsaţi-mă să scriu precum iubesc,
Adevărat, cum pruncul e iubit
De mama sa; deşi, mărturisesc,
Că de arhangheli nu mi-s dăruit
Cu har. Nu-s negustor, nu-mi laud marfa;
În liniÅŸte, mai bine sună harfa.
So is it not with me as with that Muse,
Stirred by a painted beauty to his verse,
Who heaven itself for ornament doth use
And every fair with his fair doth rehearse,
Making a couplement of proud compare
With sun and moon, with earth and sea's rich gems,
With April's first-born flowers, and all things rare,
That heaven's air in this huge rondure hems.
O! let me, true in love, but truly write,
And then believe me, my love is as fair
As any mother's child, though not so bright
As those gold candles fixed in heaven's air:
Let them say more that like of hearsay well;
I will not praise that purpose not to sell.
​
​
Sonet 22
(W. Shakespeare)
​
Ea zice că-s bătrân, dar o desfid:
Oglinda mea eşti tu, ce eşti de-o seamă
Cu mugurii; căci numai dacă-un rid
Ţi-aş observa, abia atunci de Vamă
Mi-aÅŸ aminti. Dar mai bătrân, gândesc,
Nu pot a fi, când boiul tău îmbracă
O inimă c-a mea, ce-o regăsesc
Atât de asemănătoare. Dacă
De azi, ai grija ei, cum o să am
Åži eu de-a ta, ca doica de copil,
În pieptul meu, ca-n sânul lui Avram
Am s-o păzesc, în dulcele-i exil.
Mă crede, nu-i un târg: dar de-i ucisă,
Eternitatea îÅ£i rămâne-nchisă.
My glass shall not persuade me I am old,
So long as youth and thou are of one date;
But when in thee time's furrows I behold,
Then look I death my days should expiate.
For all that beauty that doth cover thee
Is but the seemly raiment of my heart,
Which in thy breast doth live, as thine in me:
How can I then be elder than thou art?
O, therefore, love, be of thyself so wary
As I, not for myself, but for thee will;
Bearing thy heart, which I will keep so chary
As tender nurse her babe from faring ill.
Presume not on thy heart when mine is slain;
Thou gavest me thine, not to give back again.
​
​
Sonet 29
(W. Shakespeare)
​
Când, ignorat de oameni ÅŸi de soartă
Ma plâng de viaÅ£a fără căpătâi
Stapânului cel surd, ÅŸi mi-e deÅŸartă
CredinÅ£a, iar blestemu-mi stă dintâi,
Aş renunţa pe loc, fără-ndoială,
La tot ce sunt, ca din virtuţi să fur,
DesăvârÅŸind în har ÅŸi îndrăzneală
Cu farmec nou, destinul meu obscur.
Din fericire, gândul către tine
Mi se îndreapt-o clipă, ÅŸi urcând
Ca mierla dimineţii, din ruine,
Un imn spre cer, renasc, înseninând;
Când înÅ£eleg ce dragostea mi-aduce
Mă simt, din cerşetor umil, un duce.
When in disgrace with fortune and men's eyes
I all alone beweep my outcast state,
And trouble deaf heaven with my bootless cries,
And look upon myself, and curse my fate,
Wishing me like to one more rich in hope,
Featured like him, like him with friends possessed,
Desiring this man's art, and that man's scope,
With what I most enjoy contented least;
Yet in these thoughts my self almost despising,
Haply I think on thee, and then my state,
Like to the lark at break of day arising
From sullen earth, sings hymns at heaven's gate;
For thy sweet love remembered such wealth brings
That then I scorn to change my state with kings.
Petre Fluerașu
haide, aruncaÅ£i-mă în cel mai tare coÅŸmar
ce ciudat,
pământul ăsta nu are ferestre
hărţile se decolorează pe măsura tragediilor
plângeÅ£i, zâmbiÅ£i ÅŸi stropiÅ£i orizontul cu salivă!
demonii aÅŸteaptă în spatele satinului
sunt două bucăţele de ciocolată pe pat
un prosop îmbibat cu sânge în baie
hai, zâmbeÅŸte, îmi ÅŸopteÅŸte recepÅ£ionera
aici fiecare dintre voi beneficiază de liberul arbitru
fă un foc din pozele copiilor omorâÅ£i
nu mai ai de unde să ştii dacă eşti sau nu real
sunt de acord
am avansat
nivelul 9
e frumos în cel de-al ÅŸaptelea cerc al Iadului
aÅŸtept
arătaÅ£i-mi râurile de sânge!
zvâcneÅŸte Consuelo, zvâcneÅŸte
“Ce Dumnezeu o apucase pe femeia aia însărcinată să dea cu aspiratorul de Ziua Mamei? Parcă ar fi cerut un glonÅ£ între ochi, nu vi se pare?”
Kurt Vonnegut – Dick Ochi-de-mort
joacă-te cu tăieturile de pe corp
dansează cu morÅ£ii, priveÅŸte întotdeauna în sus
sicriul nu te poate opri să îngenunchezi bărbaÅ£i
din spatele perdelelor zâmbesc criminalii
învaţă să îi mângâi
suntem cu toţii pisici
8 din 10 visează sângele infidelilor
încearcă ÅŸi tu
dansează printre cadavre cu fustele în vânt
libertate
egalitate
sex
unde este johnnie walker?
mai mult petre
doppelganger
am venit să te scuip între ochi
îÅ£i voi transforma pisica
în sânge
vei înÅ£elege că eÅŸti singur
nori întunecaÅ£i deasupra televizorului
butonează sau mori
oricum
totul se va transforma
fracturează-ţi sufletul
prizează o dublă de coniac
şi ascultă:
(eÅŸti într-un sicriu.
imaginează-Å£i că eÅŸti într-un sicriu
ÅŸi plângi.
ce le-ai spune celor care ar veni să vorbească cu tine?
ai suspina?
sau ai bate cu pumnii în lemn
îngrozit...?
crezi că ai simţi
cum te rod viermii?
crezi că ai putea să îi rogi să îÅ£i ocolească
buzele…?)
ÅŸterge lacrimile
mângâie întotdeauna sânul stâng
vei descoperi ce bine e
să te sufoci
între două coapse
salută viitorul
generaÅ£ia de mâine se înmulÅ£eÅŸte frenetic
este timpul noilor sloganuri
sau mai bine spus
petre
why change perfection?
FTACTAL
boceli pe parpalac
apleacă-te
întunericul te va învălui scrâÅŸnind
departe, în spatele munÅ£ilor
luna îÅŸi scuipă psalmii în tăcerea de fum
zâmbeÅŸte
vei înÅ£elege până la urmă
cu toţii o facem
câinii aleargă în ploaie
e timpul să te înfricoÅŸezi
în pământ se zvârcolesc răspunsuri
fă dragoste
aruncă moluşte
teme-te
e groaznic
că putem să murim atât de liniÅŸtiÅ£i
​
Nuj, sau despre el hombre latino
”nuj daca ai auzit pana acum, dar pe tastatura atasata unui sistem de calcul (care se numeste uzual si pc = personal computer, a nu se confunda cu partidul comunist), exista o anumita tasta numita "Space", de dimensiuni sensibil mai mari in comparatie cu celelalte taste, alungita, care se afla medial de "Enter" si distal de monitor. Pt informatii suplimentare, va rugam contactati departamentul de relatii cu clientii Microsoft”
învaţă să îÅ£i trăieÅŸti viaÅ£a virtuală
dansează salsa printre turnurile hipnotizante
el hombre latino
vibrând spre orizontul simpatic
caută în tine puterea
încă o dată
suntem nebunii
maniacii
resetând totul
un mix, vrem să dansăm împreună
ali baba
lumea a înnebunit
eu ÅŸi cu tine
ale ale ale
idioţii se joacă
cu lumea voastră fragilă,
iar voi habar nu aveţi
ce înseamnă idiot!
Pace vouă
ÎnnebuniÅ£i liniÅŸtiÅ£i
omul latino a învăţat
să râdă
orbit
“am să chem un asin c-un cuÅ£it
să spintece-ndărătnic începătura electronică
şi-ncă ceva, tată
cât e pământul, am să sap pentru tine”
Roel Richelieu van Lodersele
cerul scrâÅŸneÅŸte salivând iubire
vom dezbrăca pământul după cele mai tinere trupuri
sex cu brutalitate
fiecare dintre noi se naÅŸte senzual
întinde mâna spre placentă
plângi printre râurile de sânge
finalul se apropie
zboară, visează ÅŸi zvâcneÅŸte
camera te strânge introducându-te în uter
aruncă bolovani înspre soare
printre coapse apar copiii violatori
filmează-te în timp ce îÅ£i ÅŸopteÅŸti iubirea
generaţiile porno dansează samba
tăvăleÅŸte-te prin ciocolată ÅŸi zâmbeÅŸte
sacrificiul este declaraţia orbilor
hai
linge-mi sufletul
mestecă o gumă
şi uită
dinţi albi
​
ta zoa trekei
“- Unde e nenorocitul ăla de Å£ânÅ£ar?”
Ryu Murakami – Ecstasy
ne înfrăţim cu morÅ£ii cei mai frumoÅŸi
pentru a ne depăşi prin iluzii desfrâul
dumnezeu este dragoste ÅŸoptesc prostituatele
la fel cum fiecare sărut se poate transforma în bani
vorbeÅŸte
sau ascunde-te în dulap
vom face sex în faÅ£a lumii întregi
un experiment sociologic
desfăşurat în surdină
vom împărÅ£i iubire la fel cum împart cerÅŸetorii lacrimi
hai
uită de mâzgălelile de pe uÅŸi
deasupra crucifixelor înfloresc lotuÅŸi
umbra dispare în găleata plină cu soare
varsă viitorul în capul infidelilor
nu te înfricoÅŸa
reuÅŸita te va transforma în robot
nu are rost să fugi
te vom vâna ÅŸi te vom ucide
pentru că te iubim atât de mult...
​
uraganul
joacă-te cu ainurii prinţesa mea
în mijlocul nopÅ£ii piatra aÅŸteaptă
catifeaua este astăzi de sânge
din spatele zidurilor
fecioarele zâmbesc
cerul îÅŸi digeră puroiul ameÅ£ind iÅŸtarii
păsările mari vin dinspre miazănoapte
regele fantomă urlă
cine este necromantul?
cine este profetul?
pământul îÅŸi Å£ine răsuflarea aÅŸteptând
tiamat ÅŸi eru
înjurături
sau pur şi simplu muzică
zâmbeÅŸte frumoasa mea
orgasmul pleacă întotdeauna
de la inimă
Leonard Ancuța
substanţa D
am stat unul în faÈ›a celuilalt cu ochii ferecaÈ›i ca niÈ™te celule
în care sunt ascunse cele mai mari primejdii am stat față în față
și ne-am privit direct cu sufletul și ne-am vorbit de parcă am fi
citit istoria universală a literaturii
de război È™i de dragoste unul în mintea celuilalt È™i eram fericiÈ›i.
am stat fiecare cu umbra peste celălalt ca două ceasuri solare
arătînd începutul È™i sfîrÈ™itul eternității, cînd am fost singuri în tot
universul și nu ne-a durut.
am stat unul în faÈ›a celuilalt cu gurile distruse, creierii măcinaÈ›i,
gîndurile golite de orice licărire È™i am aÈ™teptat să fim despicaÈ›i
de vise să naÈ™tem substanÈ›a ce ne împleticeÈ™te paÈ™ii
pe un sigur drum și ne transformă-n mahmuri cu un singur vis.
am stat unul în faÈ›a celuilalt È™i la jumătatea privirilor s-a născut
substanÈ›a care îÈ›i copiază liniile din palmă în palma mea
substanÈ›a care adună gîndurile tuturor oamenilor de zăpadă
într-o ninsoare din soare
substanța care și-a adăugat la profilul ei de pe facebook sau
de aiurea toți oamenii din univers, substanța care poate
spune lucrurilor ce-È›i vorbesc fără oprire în minte să tacă,
È™i-o face mai convingător decît moartea.
am stat unul în faÈ›a celuilalt ani-dorință în care sîngele
a străbătut distanțe impresionante dar nu ne-a atins,
am stat unul în faÈ›a altuia È™i am vorbit nenumărate ore
dezvoltînd un simÈ› atît de adînc al confesiunii încît am ajuns
doar să clipim din ochi și tristețile ne năpădesc
mai tare decît buruienile o cale ferată dezafectată.
am stat unul în faÈ›a altuia È™i ne-am pustiit reciproc
mîngîierile, emoÈ›iile, durerile È™i am ajuns atît de slabi
È™i lipsiÈ›i de putere că aerul se împotrivea respiraÈ›iei.
o, eram atît de cuprinÈ™i de dorință încît ne-am legat fără teamă
de ultimul vagon al lunii È™i ne-am lăsat tîrîÈ›i spre cer
într-un urlet de hienă înfometată,
atît de halucinaÈ›i de substanță că trotuarele se întorceau invers
să le pășim pe ambele părÈ›i È™i casele îÈ™i arătau subsolurile
cînd treceam asemenea fetelor din cartierul roÈ™u,
o, È™i mai presus de atît am avut viziuni supernaturale cu substanÈ›a D
cînd eram uÈ™ori È™i feerici ca luminile unui oraÈ™ plutind pe un lac
cînd puteam sta în lotus pe patru fire de iarbă să-i ascultăm durerea
cînd ne împreunam mîinile într-o schemă atît de complicată
încît era nevoie să ne muÈ™căm la sînge să ne putem desface.
noi eram cei care adunau lumina de pe stradă È™i-o întorceam
înapoi în felinare cînd ne sărutam, noi am fost cei care înveleau ceaÈ›a
în hîrtie de ziar È™i-o puneam la păstrat în frigider pentru că ne plăcea
s-o avem cu noi după dragoste.
noi am fost cei care plîngeau împreună cu trenurile în gări
părăsind oameni, părăsind vremuri bune È™i născînd atîta substanță
ca o mamă născătoare de criminali în serie, noi
am fost cei ce s-au dezbrăcat pînă la os È™i s-au aÈ™ezat în sicrie
în locul sinucigaÈ™ilor din dragoste È™i tot noi am fost aceia
ce s-au împerecheat dezmățat cu vinul, È›igările, filmele deocheate
cu dorințele stranii ale oamenilor din jur și i-am făcut să simtă
substanța,
pofta nebună de a-și scurta zilele cu tot ce-a mai rămas neconsumat
din dragoste după ce-am trecut noi.
È™i cîte altele n-am făcut din substanÈ›a D! cîte nopÈ›i n-am colorat case
parcuri, străzi și oameni cu instrumentele pline de tenebre și de viziuni
ultime ale existenÈ›ei È™i conÈ™tiinÈ›ei pînă am reuÈ™it să-mi transform
întregul univers într-un vers al substanÈ›ei
căci m-am născut din dorință È™i în ea voi sfîrÈ™i
pentru că sunt suficient de puternic să fug dincolo de mine
împins de sentimente care mi se potrivesc natural, într-o locomotivă
cu aburi avînd puÈ›in praf de cărbune sub ochi
și un singur chibrit.
ce am eu în comun cu mine
(cu dedicație ministrului Barbu)
​
faptul că mă rog pentru lucruri a căror importanță e nesocotită
de restul oamenilor
de ex pentru cînepa din grădină mă rog
să ajungă puternică È™i să dea clasă altor tulpini de cînepă din alte curÈ›i
să ajungă sfoară de nădejde mă rog
pentru că nu-i așa nimănui nu-i place să moară
între străini
și pentru buruienile din vie mă rog
să È›ină de poveÈ™ti vara strugurii încă necopÈ›i că uite aÈ™a va avea
vinul alte povești să-mi spună
și pentru moliile care mi-au ros plapuma de la bunica mă rog
să spună mai departe din generaÈ›ie în generaÈ›ie
cît de bună a fost plapuma asta È™i ce gust desăvîrÈ™it avea numai pentru că odată
noi am făcut dragoste sub ea
și pentru luneta spartă a mașinii unui oarecare ministru al culturii
mă rog
pentru că prin ea am văzut cum arată chipul unui om speriat
de propria neputință
de propria lipsă de onoare
și pentru gustul acela dulce al cioburilor mă rog
pentru că în el am găsit aroma infinită
a libertății
chiar È™i atunci cînd strugurii rămîn fără poveÈ™ti
plapuma nu mai dă căldură È™i cînepa se preface
că nu mă mai cunoaște
​
pe un culoar cu o lumină mare în capăt
​
din sticlă cu gesturi calculate îmi torni È™i paharul mi se umple cu smoală.
nimic nu mai poate schimba lumea asta aș vrea să vezi soarele
cum luminează prin fîÈ™ii de carne vie iar
în ochii mei înfloreÈ™te boala la fel cum cresc găurile făcute cu È›igara
în eÈ™arfa ta. nu mai e nimic de ascuns ai ochii mai mari decît palmele mele
destinul nostru e implacabil.
îmi amintesc de maÈ™ina care era să mă lovească pe trecere încă aud sunetul scrîÈ™nit
al frînelor vaierul acela de metal contorsionat e tot
ce-mi populează mintea cînd mă gîndesc la tine. È™i oricît aÈ™ încerca să ies din strînsoarea asta
lumea se face mică de 11k și se repetă interminabil ca un gif
în care beau vodka de parcă È›i-aÈ™ bea umezeala coapselor după miezul nopÈ›ii.
È™tiu sigur că dacă mergi doar cîÈ›iva paÈ™i cu spatele ca într-un È™ir de fotografii
planificate să se întoarcă în aparat ai putea
să scoÈ›i titanicul din inima mea cu tot cu ocean È™i să-l usuci în culoarea buzelor tale.
È™i nu-i suficient că paharul îmi vine peste gură ca o pungă de-aurolac
în minÈ›ile mele putrezeÈ™te părul tău pubian.
fiecare amintire cu tine cum aÈ™ patina pe sabia unui ronin în lumea mea
iarba creÈ™te cu două vîrfuri ca limba de È™arpe.
nimic nu mai poate schimba lumea asta ai înfipt un cui fix în mijlocul universului
È™i de el ai atîrnat o hîrtie de muÈ™te pe care se lipesc toate rugile mele.
tu nu È™tii cum e să-È›i fie groază cînd te prinde ploaia pe stradă È™i nu pot
să mă gîndesc la tine pentru că sunt legat de o sută de cămile care s-ar speria.
tu nu È™tii cum e să ai sticla jumătate în faÈ›a ta È™i sufletul jumătate îngropat
sub o bancă în parc.
tu nu È™tii cum e să umbli cu pămînt în buzunare È™i să nu poÈ›i cumpăra oricare gust
fie că sunt mere sau roșii sau banalii covrigi sărați.
nimic nu mai poate schimba sensibilitatea pielii din palmă tu nu știi cum e
cînd vrei să te masturbezi È™i simÈ›i în palmă o broască rîioasă.
È™i nici cum e să-È›i doreÈ™ti să nu fie nimeni pe stradă cînd ies să mă plimb tremurînd
anxios că mi-aș putea aminti de părul tău de culoarea apusului peste mare de umerii
tăi ca friÈ™ca peste căpÈ™uni de labiile tale ca jarul de È›igară arzîndu-mi ochii.
nimic nu mai poate schimba lumea în ce-a fost acum vecinul de sus mă inundă
în fiecare dimineață È™i pare că pereÈ›ii plîng odată cu mine.
e o zi al dracului de grea în fiecare zi faza e că există un magician în miezul capului meu
care-mi preschimbă alcoolul în smoală.
îmi place să număr ambulanÈ›ele ador sunetul tăios al sirenei È™i visez frumos
poate că într-o zi
te vei întreba cine-ar putea fi în maÈ™inile astea È™i chiar dacă nu te gîndeÈ™ti la mine
tot ar mai fi o șansă.
​
laudanum
​
absenÅ£a ta are ceva dumnezeiesc, fiindcă în lipsa ta nu-mi rămîne decît credinÅ£a, solida convingere că te voi vedea într-o dimineaţă ridicîndu-te leneÅŸ din pat cum se răreÅŸte ceaÅ£a în Herăstrău, goală, cu pielea înfrigurată de neliniÅŸti ÅŸi satisfacÅ£ie, cu gesturi estompate de o frivolitate timidă, de începătoare, cu carnea sînilor strînsă, condensată, punînd în evidenţă sfîrcurile ca niÅŸte ciocuri de pasăre ce se-adapă cu privirile mele, ÅŸi te vei îndrepta cu o nepăsare mimată către pachetul de Å£igări, îÅ£i vei aprinde una, vei trage din ea cu conÅŸtiinÅ£a împăcată, de parcă ai fi eliminat un pericol iminent din calea ta.
fumul se va lipi de umeri tăi precum o mantie argintie, vei fi pentru o clipă zeiţă distrată, buzele tale vor fi roÅŸii, roÅŸii, carnale ca strălucirea sîngelui proaspăt oxigenat, buzele tale vor avea volumul ÅŸi forma aceea cînd Å£ii un glonte între ele, în ochii tăi se va citi cu claritate că tot ce te iubeÅŸte, te face mai puternic.
mă voi întinde în cearÅŸafuri ca dulceaÅ£a de fructe de pădure într-o clătită, mă voi întinde în cearÅŸafuri ca vîntul în pînzele unei corăbii, mă voi întinde în clipa aia scurtă, în care mă priveÅŸti, ca o viaţă retrăită în clipa morÅ£ii ÅŸi îÅ£i voi spune bună dimineaÅ£a suflet al meu, ÅŸtiind fără tăgadă că după dragoste sufletul rămîne agăţat de trupul celuilalt asemenea vopselei pe haine, îmbujorîndu-se în sutele de nuanÅ£e ferarri ale automobilului care m-a lovit în plină viteză pe stradă, în faÅ£a căminului de la drept.
cuvintele mele se vor roti în mintea ta în acelaÅŸi sens cu cel al vîrtejului de apă în sifonul chiuvetei ÅŸi vor pătrunde în tine ca un adn străin pe care îl asimilezi ÅŸi suferi mutaÅ£ii iremediabile. eÅŸti femeia bună dimineaÅ£a iubire ÅŸi o fericire trece vie prin tine, cum lumina curbîndu-se prinsă în capcana unei găuri negre.
sexul tău va palpa imperceptibil la auzul cuvintelor, te va frige pentru o clipită, ÅŸi cea mai plăcută durere se va risipi în trup ca o picătură de laudanum care nu te omoară, ÅŸi atunci ai din nou confirmarea că ceea ce te iubeÅŸte, te face mai puternic.
îÅ£i vei schimba greutatea, de pe un picior pe altul, ÅŸi pentru un minut vei simÅ£i în sînge neliniÅŸtea mării, angoasa tulbure care scufundă bărcile pline ale pescarilor, cruzimea plăcută a momentului în care podeaua ascensoruluii care urcă în ceruri îÅ£i fuge brusc de sub picioare ÅŸi porneÅŸti căderea, încă intactă la orice schimbare, încă în afara timpului, ca universul înainte de naÅŸtere.
e dimineaÅ£a dragostei, aÅŸa foÅŸnesc cu sunete mici de picioruÅŸe de miriapod perdelele, e dimineaÅ£a în care ploaia cîntă pe acoperiÅŸuri visele de peste noapte ale îndrăgostiÅ£ilor, e dimineaÅ£a în care ÅŸi sîngele tău este îndrăgostit ÅŸi alunecă prin tine ca un schior sinucigaÅŸ care se aruncă în gol. ceva începe acum ÅŸi nimeni nu ÅŸtie ce ÅŸi unde, ceva începe acum ÅŸi sufletul tău e o fîntînă cîntătoare.
​
flamenco
​
ce aÅŸ mai putea descoperi în lumea asta
în afară de drumul pe care mi-l arată lumina frîntă
pe tatuajele tale
de la umăr înspre lobul urechii acolo unde buzele ating
starea de catarsis a actorului care confundă dragostea
personajului său cu dragostea sa ce aş mai putea uita
ce aÅŸ mai putea pierde într-un sărut înainte de plecare după mult alcool
într-un bar în care aerul îmbătrînit prematur adoarme oamenii împotriva trupurilor
lor o oră în care s-ar putea muri fără noi o oră în care te doresc la sînge
ca degetele unui cîntăreÅ£ de flamenco
o oră în care procesele chimice din piept sunt în stare de asediu iar
ochii tăi colorează fumul de Å£igară în albastru extratereÅŸtrii
din stelele tatuate pe mîini fac experimente pe mintea mea
tu cobori din altă galaxie spinteci dimineţile cu răceala unui criminal schizoid
în pieptul meu viaÅ£a ÅŸi moartea se îngînă ca ziua cu noaptea
fac dragoste tu îmi aduci aminte de mine
tînăr bolnav de leucemie miraculos
vindecat cu ierburi desprinse din părul tău
îmi deschid venele să poÅ£i intra mai uÅŸor să-mi faci rasta
sîngele purtăm cu rîndul aceeaÅŸi brăţară de piele
ocolim orice senzaţie de destrămare
vom dansa cu spatele spre întuneric cu faÅ£a spre întuneric cu părul tău
ca o prelungire a întunericului în ÅŸuviÅ£e pe pieptul meu
aÅŸ putea sîngera un lac pentru tine iar tu l-ai face albastru apoi roÅŸu
fluturi de-o zi vor bea apă din ele îÅŸi vor mînji aripile ÅŸi vor trăi
ca un amestec de culori în solvent
tăcerea o floare moartă uscată hrănită cu vin vechi
din mîini praful zboară peste urmele noastre
acoperindu-le
priveÅŸtei doi copii jucîndu-se cu inimile în crepuscul un dans animat
în sperjurul culorilor sălbatice
o pădure de cuţite stă deasupra lumii hai să nu pierdem
momentul curînd va veni toamna
vom bea pahare cu praf în vise doar copaci cu umbre
în loc de fructe dansatori cu respiraÅ£ie ruginie ÅŸi paÅŸi amari
vor spînzura de crengi ne vom găsi pacea
în cutii frumoase de lemn fluturii vor presăra peste noi
eÅŸantioane parfumate de moarte
deconectaÅ£i de la cuvinte vom îngîna melodia unei respiraÅ£ii devenite furtună
ce izbeÅŸte coamele dealurile asemenea degetelor însîngerate pe corzi
ale unui cîntăreÅ£ de flamenco
​
albastru de rusia
​
timp de un an am purtat în piept o urnă mică plină cu cenuÅŸa ta
în loc de inimă am dus-o peste tot pe unde am umblat
de acasă la serviciu de la serviciu la crîÅŸmă
am deschis uşile cluburilor şi barurilor ca pe nişte porţi
de crematoriu am simÅ£it arsura în piept
am pierit nopÅ£i la rînd ca un pompier chinuit în luptă
cu focurile gheenei am mîngîiat pisica albastru de rusia
pînă toată căldura s-a scurs din mine în blana ei
am învăţat să trăiesc împreună cu moartea am cumpărat flori
pe care nu le-am dăruit doar pentru că păreau vii
în mîna mea pînă cînd într-o zi
m-am hotărît s-o arunc în fîntîna arteziană de la universitate
din care beau apă sute mii de porumbei
aÅŸa de simplu a fost nici nu mă gîndeam că e atît de uÅŸor
porumbeii au acum culoarea pisicii albastru de rusia
au renunÅ£at să mai zboare le rup din cînd în cînd
bucăţele de pizza Å£ie îÅ£i plăcea mult