EUROPEEA

ce am eu în comun cu mine

(cu dedicație ministrului Barbu)

​

faptul că mă rog pentru lucruri a căror importanță e nesocotită
de restul oamenilor
de ex pentru cînepa din grădină mă rog 
să ajungă puternică și să dea clasă altor tulpini de cînepă din alte curți
să ajungă sfoară de nădejde mă rog
pentru că nu-i așa nimănui nu-i place să moară
între străini

și pentru buruienile din vie mă rog
să țină de povești vara strugurii încă necopți că uite așa va avea
vinul alte povești să-mi spună
și pentru moliile care mi-au ros plapuma de la bunica mă rog
să spună mai departe din generație în generație
cît de bună a fost plapuma asta și ce gust desăvîrșit avea numai pentru că odată
noi am făcut dragoste sub ea

și pentru luneta spartă a mașinii unui oarecare ministru al culturii
mă rog
pentru că prin ea am văzut cum arată chipul unui om speriat
de propria neputință
de propria lipsă de onoare
și pentru gustul acela dulce al cioburilor mă rog
pentru că în el am găsit aroma infinită 
a libertății

chiar și atunci cînd strugurii rămîn fără povești 
plapuma nu mai dă căldură și cînepa se preface
că nu mă mai cunoaște

​

pe un culoar cu o lumină mare în capăt

​

din sticlă cu gesturi calculate îmi torni și paharul mi se umple cu smoală.
nimic nu mai poate schimba lumea asta aș vrea să vezi soarele 
cum luminează prin fîșii de carne vie iar 
în ochii mei înflorește boala la fel cum cresc găurile făcute cu țigara 
în eșarfa ta. nu mai e nimic de ascuns ai ochii mai mari decît palmele mele 
destinul nostru e implacabil.
îmi amintesc de mașina care era să mă lovească pe trecere încă aud sunetul scrîșnit
al frînelor vaierul acela de metal contorsionat e tot
ce-mi populează mintea cînd mă gîndesc la tine. și oricît aș încerca să ies din strînsoarea asta
lumea se face mică de 11k și se repetă interminabil ca un gif
în care beau vodka de parcă ți-aș bea umezeala coapselor după miezul nopții.
știu sigur că dacă mergi doar cîțiva pași cu spatele ca într-un șir de fotografii
planificate să se întoarcă în aparat ai putea
să scoți titanicul din inima mea cu tot cu ocean și să-l usuci în culoarea buzelor tale.
și nu-i suficient că paharul îmi vine peste gură ca o pungă de-aurolac
în mințile mele putrezește părul tău pubian.
fiecare amintire cu tine cum aș patina pe sabia unui ronin în lumea mea
iarba crește cu două vîrfuri ca limba de șarpe.
nimic nu mai poate schimba lumea asta ai înfipt un cui fix în mijlocul universului
și de el ai atîrnat o hîrtie de muște pe care se lipesc toate rugile mele.
tu nu știi cum e să-ți fie groază cînd te prinde ploaia pe stradă și nu pot
să mă gîndesc la tine pentru că sunt legat de o sută de cămile care s-ar speria.
tu nu știi cum e să ai sticla jumătate în fața ta și sufletul jumătate îngropat
sub o bancă în parc.
tu nu știi cum e să umbli cu pămînt în buzunare și să nu poți cumpăra oricare gust
fie că sunt mere sau roșii sau banalii covrigi sărați.
nimic nu mai poate schimba sensibilitatea pielii din palmă tu nu știi cum e 
cînd vrei să te masturbezi și simți în palmă o broască rîioasă.
și nici cum e să-ți dorești să nu fie nimeni pe stradă cînd ies să mă plimb tremurînd
anxios că mi-aș putea aminti de părul tău de culoarea apusului peste mare de umerii
tăi ca frișca peste căpșuni de labiile tale ca jarul de țigară arzîndu-mi ochii.
nimic nu mai poate schimba lumea în ce-a fost acum vecinul de sus mă inundă
în fiecare dimineață și pare că pereții plîng odată cu mine.
e o zi al dracului de grea în fiecare zi faza e că există un magician în miezul capului meu
care-mi preschimbă alcoolul în smoală.
îmi place să număr ambulanțele ador sunetul tăios al sirenei și visez frumos
poate că într-o zi
te vei întreba cine-ar putea fi în mașinile astea și chiar dacă nu te gîndești la mine
tot ar mai fi o șansă.

​

laudanum

​

absenţa ta are ceva dumnezeiesc, fiindcă în lipsa ta nu-mi rămîne decît credinţa, solida convingere că te voi vedea într-o dimineaţă ridicîndu-te leneş din pat cum se răreşte ceaţa în Herăstrău, goală, cu pielea înfrigurată de nelinişti şi satisfacţie, cu gesturi estompate de o frivolitate timidă, de începătoare, cu carnea sînilor strînsă, condensată, punînd în evidenţă sfîrcurile ca nişte ciocuri de pasăre ce se-adapă cu privirile mele, şi te vei îndrepta cu o nepăsare mimată către pachetul de ţigări, îţi vei aprinde una, vei trage din ea cu conştiinţa împăcată, de parcă ai fi eliminat un pericol iminent din calea ta. 

fumul se va lipi de umeri tăi precum o mantie argintie, vei fi pentru o clipă zeiţă distrată, buzele tale vor fi roşii, roşii, carnale ca strălucirea sîngelui proaspăt oxigenat, buzele tale vor avea volumul şi forma aceea cînd ţii un glonte între ele, în ochii tăi se va citi cu claritate că tot ce te iubeşte, te face mai puternic.

mă voi întinde în cearşafuri ca dulceaţa de fructe de pădure într-o clătită, mă voi întinde în cearşafuri ca vîntul în pînzele unei corăbii, mă voi întinde în clipa aia scurtă, în care mă priveşti, ca o viaţă retrăită în clipa morţii şi îţi voi spune bună dimineaţa suflet al meu, ştiind fără tăgadă că după dragoste sufletul rămîne agăţat de trupul celuilalt asemenea vopselei pe haine, îmbujorîndu-se în sutele de nuanţe ferarri ale automobilului care m-a lovit în plină viteză pe stradă, în faţa căminului de la drept.

cuvintele mele se vor roti în mintea ta în acelaşi sens cu cel al vîrtejului de apă în sifonul chiuvetei şi vor pătrunde în tine ca un adn străin pe care îl asimilezi şi suferi mutaţii iremediabile. eşti femeia bună dimineaţa iubire şi o fericire trece vie prin tine, cum lumina curbîndu-se prinsă în capcana unei găuri negre.

sexul tău va palpa imperceptibil la auzul cuvintelor, te va frige pentru o clipită, şi cea mai plăcută durere se va risipi în trup ca o picătură de laudanum care nu te omoară, şi atunci ai din nou confirmarea că ceea ce te iubeşte, te face mai puternic. 

îţi vei schimba greutatea, de pe un picior pe altul, şi pentru un minut vei simţi în sînge neliniştea mării, angoasa tulbure care scufundă bărcile pline ale pescarilor, cruzimea plăcută a momentului în care podeaua ascensoruluii care urcă în ceruri îţi fuge brusc de sub picioare şi porneşti căderea, încă intactă la orice schimbare, încă în afara timpului, ca universul înainte de naştere.

e dimineaţa dragostei, aşa foşnesc cu sunete mici de picioruşe de miriapod perdelele, e dimineaţa în care ploaia cîntă pe acoperişuri visele de peste noapte ale îndrăgostiţilor, e dimineaţa în care şi sîngele tău este îndrăgostit şi alunecă prin tine ca un schior sinucigaş care se aruncă în gol. ceva începe acum şi nimeni nu ştie ce şi unde, ceva începe acum şi sufletul tău e o fîntînă cîntătoare.

​

flamenco

​

ce aş mai putea descoperi în lumea asta 
în afară de drumul pe care mi-l arată lumina frîntă
pe tatuajele tale

de la umăr înspre lobul urechii acolo unde buzele ating
starea de catarsis a actorului care confundă dragostea
personajului său cu dragostea sa ce aş mai putea uita
ce aş mai putea pierde într-un sărut înainte de plecare după mult alcool 
într-un bar în care aerul îmbătrînit prematur adoarme oamenii împotriva trupurilor
lor o oră în care s-ar putea muri fără noi o oră în care te doresc la sînge
ca degetele unui cîntăreţ de flamenco

o oră în care procesele chimice din piept sunt în stare de asediu iar
ochii tăi colorează fumul de ţigară în albastru extratereştrii
din stelele tatuate pe mîini fac experimente pe mintea mea
tu cobori din altă galaxie spinteci dimineţile cu răceala unui criminal schizoid
în pieptul meu viaţa şi moartea se îngînă ca ziua cu noaptea
fac dragoste tu îmi aduci aminte de mine 
tînăr bolnav de leucemie miraculos
vindecat cu ierburi desprinse din părul tău

îmi deschid venele să poţi intra mai uşor să-mi faci rasta 
sîngele purtăm cu rîndul aceeaşi brăţară de piele
ocolim orice senzaţie de destrămare
vom dansa cu spatele spre întuneric cu faţa spre întuneric cu părul tău
ca o prelungire a întunericului în şuviţe pe pieptul meu
aş putea sîngera un lac pentru tine iar tu l-ai face albastru apoi roşu
fluturi de-o zi vor bea apă din ele îşi vor mînji aripile şi vor trăi
ca un amestec de culori în solvent

tăcerea o floare moartă uscată hrănită cu vin vechi
din mîini praful zboară peste urmele noastre
acoperindu-le
priveştei doi copii jucîndu-se cu inimile în crepuscul un dans animat
în sperjurul culorilor sălbatice
o pădure de cuţite stă deasupra lumii hai să nu pierdem
momentul curînd va veni toamna

vom bea pahare cu praf în vise doar copaci cu umbre
în loc de fructe dansatori cu respiraţie ruginie şi paşi amari
vor spînzura de crengi ne vom găsi pacea 
în cutii frumoase de lemn fluturii vor presăra peste noi
eşantioane parfumate de moarte
deconectaţi de la cuvinte vom îngîna melodia unei respiraţii devenite furtună
ce izbeşte coamele dealurile asemenea degetelor însîngerate pe corzi
ale unui cîntăreţ de flamenco

​

albastru de rusia

​

timp de un an am purtat în piept o urnă mică plină cu cenuşa ta
în loc de inimă am dus-o peste tot pe unde am umblat
de acasă la serviciu de la serviciu la crîşmă
am deschis uşile cluburilor şi barurilor ca pe nişte porţi
de crematoriu am simţit arsura în piept
am pierit nopţi la rînd ca un pompier chinuit în luptă
cu focurile gheenei am mîngîiat pisica albastru de rusia
pînă toată căldura s-a scurs din mine în blana ei
am învăţat să trăiesc împreună cu moartea am cumpărat flori
pe care nu le-am dăruit doar pentru că păreau vii
în mîna mea pînă cînd într-o zi
m-am hotărît s-o arunc în fîntîna arteziană de la universitate
din care beau apă sute mii de porumbei
aşa de simplu a fost nici nu mă gîndeam că e atît de uşor
porumbeii au acum culoarea pisicii albastru de rusia
au renunţat să mai zboare le rup din cînd în cînd
bucăţele de pizza ţie îţi plăcea mult