EUROPEEA
Anul I numărul 1 APRILIE 2018
EU SUNT UN LUP
eu sunt un lup spânzurat
de propriul urlet
sălbatică liturghie
a codrului arzând interior
amiază de întuneric
schimonoseală
de înger martir
în ziua a
şasesuteşaizecişişasea
din sinaxarul playboy
eu sunt un lup circumcis
cu ascuţimea sunetului
din schelălăitul meu oligofrenic
actor cu şapte măşti
repetate una după alta
până la infinit
corcitură împuţită
de ying şi yang
înger subteran având tatuate
două aripi de cer albastru
pe vârful ascuţit
al cocoaşei
eu sunt un lup singuratic
un dobitoc pe cale de dispariţie
o fiară
nebună
nebună
nebună
care se scaldă noaptea
în râul rece al morţii
apoi îşi usucă urletul
şi rânjeşte
la Lună
PREZENTUL AUTOPSIAT
arzând interior trupul poetului este
numai şi numai
o rană
moartea nu-i iartă pe cei care atârnă
în funii de cânepă
indiană
cineva a căzut pe gânduri
şi le-a strivit de beton
făcându-le poster
altcineva lălăie inutil un poem
de demult uitat care incepe
cu pater noster
meic lăv not uăr strigă megasfinţii pletoşi răstigniţi in chitarele sparte
pe pereţii cei reci
femeie zice vipu de vip nu pune botu
nu vezi idioato nu vezi naşparlio
nu vezi că mă seci
doi gemeni pe deasupra şi siamezi
se-njură-ntre ei ca birjarii
evident că de mame
iar dumnezeu uf dumnezeu stand pe un nor
se delectează dezlegând
dezlegând
dezlegând
integrame
SFÂŞIAT ÎNTRE DOUĂ CERURI
era într-o zi de marţi cu degete
galbene ca de ceară cu
ceţuri vâscoase devorând oraşul şi oamenii în
casa scărilor vaginul tău trosnea inimitabil pe ritmuri
vechi de hip-hop
iar tu femeie cu sâni de-ntuneric chicoteai înfundat în
amiaza vernală din când în când
te mai acompania
scârţâitul
uşii stricate a liftului oprit de decenii
la subsol
ştiu doar că dintr-odată m-au înconjurat toate armiile iernii un
corb mi-a adus apă în plisc
să-ţi sorb
uitarea şi l-am strivit înciudat de
tâmplă
dar tu plecaseşi parca de un mileniu atunci demult
deodată cu iarna
doar eu mai veneam uneori
însingurat pe ţărmul dintre noi
să-ţi ascult mersul
de ape
mă doare cerul dintre aripi
îţi spuneam câteodată în gând
sfâşiat între tine
şi tine cu
sufletul gol ca un
buzunar
de poet.
TRECEREA MIEILOR
rătăceam amândoi pe buza
sângerândă a crugului
deodată
ai lăsat să îţi lunece
rochia de foc
pe fereastra unui zâmbet
de chihlimbar
pocneau ca nişte artificii de crăciun
mugurii vârstei
pocneau ca nişte pop-corn
toţi nasturii din lume
iar tu mă aşteptai
desfrunzită cu dezmierdările
obrăzniciei de felină
în garsoniera celui de-al
noulea cer
de atunci nu mai umblu în
patru labe ci
mai mult în mâini
ce păcat ce păcat ce păcat
limanul meu cu nume
de femeie
ce păcat
că mi-ai zdrobit surâsul
de marginea
căii lactee
acum umbra tăcută a ploii
căutându-mă prin iarbă
îmi mângâie
ochii
şi mîinile
şi buzele
de cleştar
VERONICA PAVEL LERNER
Diaspora
SCULPTURA SI CUVANTUL
L-am cunoscut pe maestrul Nicapetre la Câmpul Românesc de la Hamilton în august 2000, când Ion Caramitru, pe atunci ministrul culturii, i-a înmânat artistului medalia “Mihai Eminescu”, pentru bustul lui Eminescu.
Auzisem de numele Nicapetre, dar mi-era putin cunoscut. Frumusetea sculpturilor de la Hamilton m-a impresionat. Am sunat-o la Bucuresti pe mama, criticul de arta Amelia Pavel si am întrebat-o ce stia despre Nicapetre. “E un artist foarte mare, mi-a spus, am scris despre el, s-a stabilit în Canada”. “Tocmai, i-am raspuns, am vazut niste sculpturi la Hamilton si bustul lui Eminescu m-a impresionat.” “Sigur, e un sculptor de talie universala. Rândul viitor când îl mai vezi spune-i salutari de la mine.”
Citesc în cartea lui Nicapetre “DownTown Brailita via ‘89” : “Eminescul meu nu a fost o comanda oficiala, nu a fost facut de un meserias, Eminescul meu a fost cioplit de un om care citeste si iubeste ce a dat acest poet lumii. S-a întâmplat ca acel om sa fie sculptor, sa mângâie cu mâinile lui aceasta lumina data de zei oamenilor, marmura, sa fie sculptor bun care a asteptat timpul când soarta a hotarât sa apara masca lui Apollo drept Eminescul nostru. Dar în primul rând eu am sculptat nevoia noastra de Eminescu.”
A doua apropiere de maestru a fost în octombrie 2000, când acesta i-a invitat pe membrii cenaclului “Observatorul” la atelierul lui din Scarborough. Admirându-i pe îndelete operele, am intuit atunci ceea ce apoi citeam în cartea sa: “sculptura mea nu este o meserie frumoasa si banoasa, sculptura mea este un destin.” Iar mai departe: “înaltând din nou un trunchi de copac doborât, cioplind în el gândul tau, nu redevine un pericol?” I-am transmis în acea zi însorita de toamna salutarile doamnei Pavel si un zâmbet larg i-a aparut pe fata: “Da, mi-aduc aminte de doamna Amelia, a scris frumos despre mine. Ce mai face?”
Apoi l-am mai întâlnit în ianuarie 2001, când, la împlinea varstei de 65 de ani, directorul cenaclului, Puiu Popescu, i-a pregatit o frumoasa surpriza: a facut rost din România de diapozitivele cu sculpturile lui si în cadrul cenaclului tinut la tipografia ziarului “Observatorul”, a început sa le proiecteze pe un imens ecran. A fost o seara cu totul exceptionala pe care nici unul din cei prezenti atunci nu o va uita. Nicapetre a fost foarte emotionat si, privind diapozitivele, ne-a oferit, spontan, o instructiva prelegere. “Un artist n-ar trebui sa-si explice sculpturile, ci sa le lase pe ele sa vorbeasca singure; dar eu o sa va povestesc totusi cum am ajuns la ele si ce mi-a trecut prin cap când le-am cioplit.”
Cum o tipografie nu e sala de spectacol, ne-am asezat pe tabureti, pe rulouri de hârtie de imprimat si pe cutii. Un beculet dadea lumina atâta cât sa nu fie bezna totala. Sculpturile au fost comentate de catre autorul lor, care si-a depanat amintiri, uneori nostime, alteori cutremuratoare. Vorbele sale ne-au captivat. Tipografia a încetat sa fie tipografie, iarna a încetat sa fie iarna, timpul s-a oprit, beculetul s-a transformat în soare si am trait cu totii un moment de mare intensitate, încalziti de farmecul de povestitor al celui care ne vorbea.
În acea zi am înteles ca marii sculptori si-au propus sa învinga legile fizicii ale materiei. Desi Nicapetre spunea ca sculpturile trebuie sa vorbeasca singure, fara explicatiile artistului n-as fi stiut sa patrund în intimitatea dintre artist si materie. Prezentarea a fost o lectie de întelegere a sculpturii. Cuvintele au luminat propriile sale opere. Cum sa nu fi fost nevoie de cuvintele lui? Artistii de geniu sunt în avans
fata de contemporanii lor si ramân deseori neîntelesi. Dar când un asemenea artist are pe lânga talentul de sculptor si harul vorbei si scrisului, cum le avea Nicapetre, se naste posibilitatea unei mai mari apropieri intre artist si privitor.
Cartea mi s-a parut tot atât de atractiva ca si prezentarea din acea seara, când ni s-a explicat ideea de zbor prezenta în lucrarile lui Nicapetre. Referindu-se la sculpturile în lemn, artistul ne-a marturisit ca în fata unui trunchi de copac, prima lui idee este sa-l ridice, sa învinga gravitatia, sa-l faca sa zboare: “în fata bucatii de marmura, sau de lemn, sculptorul nu vede numai forma viitoarei sculpturi, ci întreaga ei miscare.”
Dupa prezentare l-am zarit pe maestru sezând singuratec pe o cutie si privind în jur. Purta un pulover gros, tzaranesc. M-am apropiat si l-am întrebat: “Va e drag puloverul, nu-i asa?” A zambit gânditor: “Da. Cum stiti?” “Dumneavoastra, ca sculptor, iubiti materia, i-am raspuns, si fiecare din noi duce cu el istoria hainelor pe care le-a purtat, cu specificul tesaturii cu tot. M-am gandit ca iubiti acest pulover din lâna de oaie”. “Nu v-ati înselat”. Citesc în cartea “Brailita downtown”: “Pânza de sac îmi si place. Are o textura vizibila, aspra, lumina cade pe ea cu un efect special, culoarea întinsa pe suprafata ei are o viata aparte”.Dupa acea memorabila prezentare, sedintzele de cenaclu din ianuarie au continuat sa-l sarbatoreasca pe Nicapetre alaturi de Eminescu, ocazie cu care Nicapetre ne recita poezia lui preferata, “Glossa”. Odata totusi a ales “Dintre sute de catarge”. Cand recita era transpus ca si cum ar fi comunicat direct cu poetul. În 2006, când Nicapetre a împlinit 70 de ani, la cenaclul care s-a tinut in fatza unui public de peste 300 de persoane, Puiu Popescu i-a înmânat diploma de membru de onoare al comunitatii. Ne-a vorbit si atunci despre el, despre planurile si sperantele lui artistice legate de sculptura, de publicarea cartilor si despre centrul cultural Nicapetre înfiintzat la Braila. La sfârsit ne-a dat autografe pe cele cateva exemplare pe care le mai avea cu superbul album “Nicapetre” aparut în România în 2003, continând fotografii ale lucrarilor lui si ale casei memoriale din Braila. Nefiind critic de arta, contactul meu direct cu cineva de talia lui Nicapetre ma intimideaza. Mi-e greu sa scriu despre marele lui talent. Prefer sa folosesc un citat dintr-o scrisoare a lui Nicu Steinhardt catre Virgil Ierunca: “Fericiti cei ce s-au nascut în acest paradis românesc; cei ce l-au privit cu ochi veseli si înlacramati; cei în ale caror vine curge sângele sesurilor, dealurilor sau muntilor natali; … fericiti cei ce-l poarta-n suflet, desi se afla departe; cei ce -orice, oricum si oricând- nu si-l zmulg din launtrul lor, unde paradisul acesta pamântesc si-a pus indelebila pecete.”Nicapetre era purtatorul acestei peceti. Noi, prietenii lui de la cenaclul Observatorul, nascuti ca si el în România, dar traind departe de tara, am avut privilegiul de a fi lânga el, de a-l asculta, de a-l citi, de a-l admira si de a-l iubi.A plecat dintre noi fara a înceta sa spere ca va lucra din nou. În ianuarie anul acesta, când era prea bolnav pentru a veni la cenaclu, Puiu Popescu l-a sunat la celular si cei peste 200 de participanti i-au cântat, gâtuiti de emotie, “Multi Ani Traiasca”. A raspuns trist: “Va iubesc” si acestea au fost ultimele sale cuvinte pentru noi, colegii, prietenii si admiratorii lui.
„de aceea înălţăm acum aceste cuvinte //peste piatra creaţiei //
şi îi amintim omului // că a fost om.”
Cuvintele, aceste bogăţii care aşteaptă în portul imaginarului, au făcut posibilă comunicarea şi mărturisirea zbuciumului sufletesc. Descoperim în lumina poemului – umbra gândului tensionat, temător… „mări de nori // ce ne bântuie minţile”… Poetul surprinde cu uşurinţă agresiunea clipei ce-şi „târăşte propria condamnare // prin văile dunelor”. Migăloasa căutare a adevărului declanşează avalanşe de imagini… imagini ale morţii, ale disperării. Moartea e peste tot, urmăreşte din toate ungherele, aproape delirant… „fiindcă toţi morţii au propria lor lume, // propriul lor deşert chiar aici.”
În zadar „se ascund” în „cotiturile cărărilor, // în apa fântânilor”… anii vor trece şi toate visele vor zăcea „într-un mormânt uitat, // într-o umbră închipuită.”
Scriitorul îşi creează o lume a fanteziei, un scenariu imaginar după legi afective proprii.
„şi după secole de peregrinare, // ajunse lângă munţii // cetăţilor tuturor timpurilor.”
Abandonat de cel cu „chip asemănător”, poetul îşi făureşte propriul vis – acela de a fi „în centrul soarelui”, flacără supremă, lumină veşnică, acolo unde „umbrele” şi „spiritele răului” nu-şi au loc ---
Şi pare a spune poetul: de aici, din înalt să răsune doar „cântecele noastre // şi dansurile noastre”…
„şi să ne amintim că dansăm doar, // pentru a alunga tristeţea şi durerea, // pentru a expulza foamea şi setea, // pentru a nu muri în timp ce soarele dansează.”
Există în aceste versuri o dorinţă exacerbată de nemurire, de contopire cu astrele, de armonie şi de eliberare din cătuşele timpului profan. Orientat spre meditaţie, neîmpăcat cu „eul” captiv într-o lume a „nisipurilor”, caută certitudini – transcederea şi călătoriile imaginare oferindu-i clipe extatice, eliberatoare…
„După secole de peregrinări”, pe neobositele cărări iluzorii ale credinţei în aflarea adevărului –, omul a ajuns lângă „munţii” tuturor tăcerilor şi „tuturor timpurilor”. Nimic altceva decât tăcere împietrită.
„şi aici primul om plânse”
Lacrimile presupun un chin sistematic, o frământare sufletească sfâşietoare. Trezit din propriul său vis,
însingurat şi înfrânt, poetul se întoarce la „amăgiri”, blestemând zeii „făuriţi de închipuirea umană”, zei găsiţi vinovaţi de adâncul din „prăpăstiile privirilor” -------
„a fost un timp // când legenda şi mitul// răsăreau pe buzele creatorului // de istorii”…
Cine cunoaşte începutul a tot şi a toate? Poate nimeni… Dar cineva trebuia să inventeze legenda „primului sunet // ce-a tulburat noaptea „…
Aflat într-o anumită stare de graţie, poetul aşterne, în albul paginilor, expresii poetice de mare profunzime şi deosebit rafinament. „şi totul a fost atunci când; // pe măsură ce cuvintele // se uneau unele cu celelalte //ca un rozariu de nisip, // se năştea o lume din nimic, // o tăcere din raţiune.”
Imaginile artistice create de poet sunt rezultatul sensibilităţii şi conştiinţei estetice superioare. Acesta este neîncrezător în „legende şi mituri” şi cu luciditate critică afirmă că „toate sunt amăgiri în această ţară a soarelui”, unde lacrimile „au creat vulcanii”… iar memoria individului este doar o mică „oază” ce va dispărea „după munţi de nisip”.
„Cine îţi rosteşte acum numele? // cine istoriseşte acum ziua // în care ai fost oferit lumii //şi cerul a răsunat înspăimântat de braţul tău? // cine păzeşte memoria dacă memoria a murit //
când corpul tău a fost încredinţat umbrelor?”… (va urma)
Poezia filozofică existenţială zămislită în „nopţile nesfârşitelor ruguri”…
Profundă, meditativă, organizată în jurul înfriguratelor întrebări privind destinul uman – poezia este adusă în plină lumină de spiritul creator al poetului spaniol, trăitor în Tenerife, Coriolano González Montañez*.
Construcţia complexă, impresionantă determină cititorul să-şi oprească privirea cu oarecare îngrijorare – pe malul dinaintea „abisului” deschis… de varietatea semnificaţiilor cuvântului scris, cititorul fiind astfel motivat să mediteze asupra fragilităţii clipelor şi a „întâlnirii cu necunoscutul” ---
„omul a fost creat din piatra aceasta // şi lumea a ţâşnit din ea //
omul a cunoscut femeie // şi pietrele, ca şi lumea, // s-au multiplicat.”
Aşezat „în capătul tuturor drumurilor;” // mi-am scufundat capul între genunchi, // cu ochii deschişi şi plini de vedenii.”… spune poetul „împietrind aici, // aşteptând //…un singur răspuns!
Dar aici, la capătul drumurilor, nu există decât „tăcere” şi munţi de piatră. Nicăieri nu-şi pot găsi odihnă
mai adâncă „ochii mei!… ochi ce-au admirat frumuseţea lumii, ce-au privit îndelung şi dureros linia orizontului – nicăieri… decât în „pietrele scrise! Piatra pare a fi „cauză şi efect” a tuturor nefericirilor
lumeşti, vinovată de succesiunea anotimpurilor, de efemeritatea lucrurilor. Trecerea implacabilă a timpului lasă urme adânci în conştiinţa neconsolată a poetului – conştiinţă în care s-a cuibărit teama de moarte. Rod al neliniştilor, actul creator, forţa estetică a scrierii depăşesc „peisajul arid” al exprimării – invadând spaţiile „virgine” unde… nebănuite „semne” aşteaptă descătuşarea.
„omul şi-a onorat nefericirile // cu ofrande de sânge // şi a iubit până la durere //
imuabila sa dependenţă // de bună-voia divină.”
Poetul nu este aservit dogmelor creştine, dimpotrivă, consideră acele „ofrande de sânge” aduse unui „zeu închipuit”… o îngenunchere şi o cruzime. Loviturile de bici primite, însă, pe neaşteptate, bolile necruţătoare au determinat în ultimă instanţă „agăţarea” de o forţă supranaturală, salvatoare, gata să alunge răul şi frica ce „bântuie minţile” --- Şi totuşi, cum a apărut viaţa? Care a fost începutul? Refuzând dependenţa de „mituri”, poezia se impune prin întoarcerea la originar… la momentul când viaţa a „ţâşnit” din piatră, dezvoltând forme tentaculare – condamnate „după secole de peregrinări” la durerosul şi nesfârşitul drum al perfectibilităţii.
Poetul are conştiinţa faptului că nimic nu durează, că totul este un amestec de „pulbere şi destin”…
„ şi va fi o zi când nimeni n-o să-şi amintească numele nostru”, // şi va fi o zi când „focul va consuma amintirile”. Omul nu reuşeşte să-şi depăşească condiţia de „prizonier al timpului limitat” prin eforturi proprii şi caută salvarea în rugăciunile înălţate ca o „flacără mistuitoare” către divinitate.
Construcţia remarcabilă a poemelor determină căutarea mai profundă a sensurilor – sensuri ascunse în spatele jocului de cuvinte. Poetul se oglindeşte în apele limpezi, cristaline ale simbolurilor – unde – se deschid însetate „metafore-floare” ce sporesc valoarea creaţiei. Bine consolidate, şlefuite, simbolurile din poemele poetului Coriolano González Montañez ne sugerează faptul că fiinţa umană este doar o tresărire orgolioasă, efemeră, într-un univers infinit.
SORIN OLARIU
VALENTINA BECART BISOG
Durere romneascǎ
Dragii mei români fârtaţi,
Douǎ vorbe-mi ascultaţi:
Chiar de voi le ştiţi pe toate,
Viaţa în strǎintate
E mai rea decât otrava,
Sau ‘nǎuntru la Jilava,
Cǎci oriunde m-aş afla
Şi oricâte aş avea,
O durere mǎ apasǎ,
Aia de-o aveam acasǎ,
Dar cǎ-s singurel pe lume,
Boalǎ am, numai pe mine,
Cǎ mereu ceva-mi lipseşte,
Ce aici nu se gǎseşte
Şi tot plâng şi-s necǎjit,
Viaţa parcǎ s-a sfârşit:
N-aud vorbe deocheate
Şi nici bancuri piperate,
Nici înjurǎturi sadea
Apropo de mama mea,
Sau vreo glumǎ fǎrǎ rost,
Ori sǎ fiu luat de…prost,
Nu tu ţeapǎ, nu tu şmen,
Nici pe blat n-am mers pe tren,
Alintat, nu sânt de loc
C-aş fi bou, sau…dobitoc,
Nici mǎcar…mai ştiu şi eu,
Sǎ mǎ calce pe bombeu ;
Nu-s oprit de poliţai
Sǎ mǎ-ntrebe de mǎlai,
Şpagǎ, n-am dat nimǎnui,
(Nu primesc…ai dracului !)
Nu tu ceartǎ, nu scandal,
Ori caftealǎ la vreun bal…
N-am primit de mult, vǎ jur,
Din senin un şut în cur,
Nici mǎcar un bobârnac,
Nu ştiu ce sǎ mǎ mai fac (!?)
Cǎ de-atâta nostalgie
Şi de dor de a mea glie,
Precis, vara viitoare,
Am sǎ vin la…reciclare !
Gânduri la vârsta a treia
Nu ştiu dacă-mi pare mie,
Ori…că lumea e sucită,
A-nceput parcă să fie
Chiar şi lenea obosită,
Nici ȋn veri caniculare,
Ori acum, fiind mai rece,
Nu mai vrea, cucoană mare,
O ridiche să mai frece,
Iar de praz…nici pomeneală!
Şi-a pus poftele ȋn cui,
E cuprinsă de-osteneală
Doar privind lungimea lui…
Şi pe străzi, cum văd eu bine,
Să ȋi dai chiar şi bătaie,
Nici o frunză nu-i mai vine,
Vr’unui maidanez să-i taie!
S-o ȋmpingi, să-i dai la gioale,
Să-i dai gaz, e tot ȋn pană,
Nu-l mai arde, pe parale,
Şi..nici vorbă, de pomană!
Ȋn schimb, dai de ea-n prostie,
Fi’nd un loc ce ȋl adoră,
Nebunatică, zglobie,
Pe feisbuc la orice oră,
De-aia eu, cum n-am probleme,
Mă gândeam aşa,-ntr-o doară,
Poate că, lenea, de-o vreme
E şi ea pensionară!
Vorbă veche perimată
Zice-o vorbă foarte veche
Că “E prost fără pereche”
De pe vremea când erau
Proşti ce nu se însurau.
VALERIU CERCEL
Povestea unui fost emigrant
Plecai şi io prin lume de nebun,
Sperând cumva sǎ îmi gǎsesc norocul,
Cǎ-n ţara mea vǎzui cǎ nu sunt bun
Nici sǎ-mi umbresc în zi cu soare locul;
Ajuns peste ocean, aşa cum zic,
În ţara aia plinǎ de arţari,
Eu Gheorghe, ce sǎ mai, un venetic,
Visam deja la sacii de dolari,
Cǎci viza nici mǎcar n-a apucat
Sǎ se usuce pe-al meu paşaport,
Şi-a doua zi pe loc m-am angajat
Ca specialist, cu braţele în port,
Dar pe la unşpe, sǎ fi fost trecut,
Lucrând cu mult elan şi dǎruire,
Pe nişte inşi am vrut sǎ îi ajut,
Cǎ io sunt sǎritor foarte, din fire :
Fac iooo! strigai, fac io! de vreo cinci ori,
Da’ nu-nţeleg de ce s-au şifonat,
M-au luat frumos, pe sus, de subţiori
Şi peste gard afar’ m-au aruncat;
M-am angajat din nou, cǎ-s inimos,
Însǎ problemǎ din nou am avut,
Cǎ nu mǎ las nicicând eu mai prejos,
Am zis “fac io” şi jobul l-am pierdut
Şi tot sǎrind sǎ fac în stânga-n dreapta,
Dorind ca sǎ fac io, cǎ-s muncitor,
Mi se-arǎta cu-n deget unde-i poarta
Şi-n spate mǎ tratau cu un picior;
Umblând pe strǎzi dezamǎgit, hai-hui,
O babǎ-n faţa casei se cǎznea,
Cu un ciocan vroia sǎ bat-un cui
Şi-n cap pe cui nicicum nu-l nimerea,
Fac io! cu mult respect m-am adresat,
Iar baba foarte galeş mi-a zâmbit
Şi ce sǎ vezi (!?), pe loc m-a angajat,
Chiar plata-n mânǎ “cash” mi-a oferit;
Pe brânci la babǎ frate am lucrat
Trei nopţi întregi şi pline patru zile,
De am pierdut, cǎci le-am înumǎrat,
Exact, fǎrǎ mişto, vreo şapte kile;
Ce lume dom-le şi-n aceastǎ ţarǎ (!?)
Cǎ unii nu-mi dau voie sǎ muncesc,
Iar alţii-mi fac capacele sǎ-mi sarǎ,
Mǎ abuzeazǎ pânǎ mǎ topesc (!)
……………………………………
Vǎzând cum şade treaba pe aici,
M-am reântors în sat, la Leana mea
Şi-aveam o poftǎ mamǎǎǎ !…de urzici
Cu-o mǎmǎligǎ sǎ le fac saftea,
Da’ numa’ ce pusei de mǎmǎligǎ,
Pentru urzici pisam la usturoi,
Cǎ o aud pe Leana cǎ mǎ strigǎ :
Fac io mǎ’ Gheorghe !...şi-om mânca apoi !
Dor
Mă doare lutul prispei de acasă,
Îl simt departe, coşcovit, crăpat,
Mă doare gura lacomă de coasă
Şi lanul când se-alintă legănat,
Mă doare naiul, codrii verzi de brad,
Mă dor Carpaţii-ncovoiaţi de trudă,
Mă doare maiul cum bătea pe vad
Şi zeama aguridei, verde, crudă,
Mă doare şi troiţa din răscruce
Şi mielul fără vină-n primăvară,
Iar piatra, ce pe apă se tot duce,
Mă doare ca şi roata de la moară ;
Mă doare brazda, lama de la plug
Şi poarta ce prin daltă se ridică,
Mă doare carul, boii de la jug
Şi hora-n fiecare dumunică ;
Mai fă o dată, Doamne, ce-ai făcut,
Înalţă-mi Soarele din nou peste colină
Şi prispa casei, unde m-am născut,
Prin flori de zarzăr umple-o de lumină,
O zi mai dă-mi să scap de greul dor,
Cu iz de tei s-o cerni şi iasomie,
Iar pâinea caldă, scoasă din cuptor,
Să pot mânca din ea o veşnicie .
Scrisoare din Canada
Mi-a scris, fă ţaţă, o scrisoare,
Că e plecat cam de vreun an,
Ion, îl ştii, a lu' Mardare,
Acuma-i Neil, american,
Şi-o tot citesc şi-o frunzăresc,
Nu-ş' ce să zic (?!) sunt în dilemă,
La măritiş nu mă grăbesc
Cu toate că m-a pus în temă :
Are o casă, nouă ea,
Frumoasă de nu poţi să-ntorci,
Dar dimineaţa, la cafea,
Mănâncă pae stând pe porci (!?)
Şi-a luat şi-un car, să-mi placă mie,
Însă mă-ntreb, cu ce parai
Vom ţine noi o herghelie
De-aproape trei sute de cai ?!
Da' boi nu are, doar vecina
Şi-n casă-i ţine pe-amândoi,
La şcoală-i duce cu maşina...
Gândesc că şi ei au noroi (!)
Aşa că, ţaţă, vreau un sfat,
Că, ce-are Ion, e şi la noi,
Iar de mi-o fi de măritat
Şi-oi vrea io cai, sau porci sau boi...
Găsesc io unu-n Dorohoi !
Propunere pentru graţiere
l
De i-am da pe toţi afară,
Din guvern și ministere,
Cred că ar fi pentru ţară,
Cea mai bună graţiere!
Logică românească de Paşti
Cât o fi în piaţă mielul,
Am să dau toată chenzina,
Chit că va veni Enelul
Să îmi taie-apoi lumina!
Precizare la “legea defăimării”
De le spui că-s hoţi, nu-i bai,
Însă este defăimare,
Când, pe-al nostru mândru plai,
Spui că-s “hoţi de drumul mare”.
După căsătorie
Deşi sunt azi la fel de-alert,
Ca pe când fost-am tinerei,
De când sunt "jumătatea" ei...
Ea mă tratează ca pe-un "sfert"!
Antrenament
Jumătatea mea-i, fireşte,
De o vreme tot mai acră,
Zice că se pregăteşte
Că-ntr-o lună fi-va soacră.
Anunţ matrimonial
Fata cu coadă de cal
A tot dat prin ziare sfoară,
C-ar dori soţ ideal,
Cu dotare similară.
Iubire parţială
Draga lui, paradoxal,
Iute i-a grijit norocul:
Când îl vrea ca "animal",
Când alungă "dobitocul".
Păreri diferite
Fata cea cu păr de-aramă
E cotată diferit,
Pentru doamne ea-i o "poamă",
Pentru domni - un fruct oprit!
Risc dublu
Dragă, ce-ţi doreşti, îţi spun,
Mie-mi pare prea riscant,
Că de soţ eu nu sunt bun,
Dar mă pierzi şi ca amant...
Unui politician care e acuzat că foloseşte o limbă de lemn
De doar limba-ar fi de lemn,
Am mai înghiţi noi hapul,
Dar, mai nou, parcă dă semn
C-ar avea din lemn şi capul.
DUMITRU CIOACĂ GENUNEANU
cosmar de noapte
de sforăitu-ți viu și enigmatic,
am înțeles că n-o să am scăpare,
decât de te trezesc c-o desfătare,
râvnita des și de-un boboc tomnatic.
da-n timp ce mă foiam, din disperare,
că nu dădeam de tava cu jeratic,
ce-ar fi putut din gloaba din dotare,
să fac-un armăsar cât mai sălbatic,
tu-mpinsă de un vis de vânătoare,
ce-n lături nu se dă de la nimic,
m-ai strâns de ce îl doare pe voinic,
stingând în fașă orice încercare,
de a avea și noi o noapte-n care,
tu să profiți iar eu să dorm, un pic.
parodie după:
"Visul"
de Sanda Nicucie
Şi se făcea că te iubeam sălbatic
La zeci de mii de mile depărtare.
Îţi trimiteam bezele peste mare
Îmi răspundeai în morse. Telepatic
Te auzeam în marea mea chemare.
Veneai pe jos şi-mi ajungeai tomnatic
Şi-aproape stins…el, calul din dotare
Păştea prin veacuri oala cu jăratic.
Şi se făcea că mă faceam că-mi pare
Şi se făcea că îţi vorbeam peltic,
Îţi înnodam la colţuri un batic
Creştea în tâmplă semnul de mirare.
Şi se făcea… din pură întâmplare
M-am deşteptat. (Nu se făcea nimic).
cele mai dese invinuiri aduse poetilor
1) corupere de minore
prins in fapt de un hangiu,
un poet a fost răpus,
pe motiv c-ar fi sedus,
zece... sticle cu rachiu.
2) poligamie exagerată
alt poet de nota bene,
din bulău trage ponoase,
fiindcă tipul se-nsurase,
cu cincizeci de...damigene.
3) furt și delăsare la locul de muncă
însa cazul cel mai tare,
e-un poet ce-a dispărut,
cu, prin conturi, ce-au avut
șaptezeci de domnișoare.
(dar jignirea cea mai mare,
nu-i atât că le-a furat,
ci că scribul n-ancercat
nici măcar o deflorare!)
morala:
chiar poeții ce nu-s poame,
de-au chelii sau poartă plete,
nu prea-s urmăriți de foame,
dar mai toți se duc de...sete.
singura explicație plauzibilă
"Uneori și îngerii devin pisoi"
(Vers din poemul "Pisoii cu aripi de înger"
postat de Florentin Sorescu)
cred ca îngerii vioi,
se transformă în pisoi,
când, fiind prea sătui de noi,
vor să pape-un șoricioi.
p.s.
când eu mă aflam în toiul
unei lupte cu amor,
al meu înger păzitor,
fiind și-un mare poftitor,
miorlaia precum cotoiul.
morala:
când un îngeraș de pază
dă de fundul sacului,
cu răbdarea, se lezează,
și se face-al...dracului!
I'm a paragraph. Click here to add your own text and edit me. It's easy.
Microturnir epigramistic
epigramistului Aleodor Covrig, cu toată stima!
c-un umor c-al lui, de drac
ce urzică și împunge,
dom' Covrig poate ajunge,
sau prescure sau colac.
p.s.
aflând că la sfinți contează,
cât de mare-i aura,
domnul Al. Covrig lucrează
ca să-și crească gaura.
Dumitru Cioacă Genuneanu
Devenirea lui Covrig
Despre Covrig, ca o secure
O spune Genu, mic zvonac:
va fi colac, va fi prescure!
Cunoscătorii? ...Cozonac!
Aleodor Covrig alia Ion Corbu
Visul lui Cioacă
Cioacă e un tip vioi
Ce visează cu temei
Îngeri deveniți pisoi
Dintre îngeri de...femei!
Ion Corbu
LUMINIȚA SUSE
Dimineţile unei victime fericite. Knossos
printre ruine şi fragmente de os
ni se spune că minotaurul
nu a existat
a existat numai Creta regelui Minos
şi fornăitul timpului
impetuos
tropăind printre amfore cu măsline
în labirintul din Knossos
unde umbrele îşi fereau inima
din calea cornului
nemilos
Dimineţile unei victime fericite. Sanctuarul lui Asklepios
acropolis kalimera
Hestia îşi maculează genunchii în ace de pin
Argestes răscoleşte azalee sălbatice
noi doi urcând mână în mână
ostatici voluntari ai aparatului foto
bolnavi de ruine şi rodii
aici s-au întâmplat însănătoşiri miraculoase
noi nu vrem să ne lecuim de marea egee
tangajul epavelor revarsă în amfiteatru
amplificat de acustica formei
şi piatra de calcar
ne aşezăm şi ascultăm timpul petrificând
te deum de inimi trecute
Dimineţile unei victime fericite. Livezile din noi
aş mânca gutui cu tine
în dimineţile putred de coapte
când răul lumii îşi defilează beligerant
bruma de distrugere în masă
prin metropole mieruite
aş mânca mere cu tine
în dimineţi erotice de echinocţiu
când dinţii nopţii şi ai zilei muşcă egal
din omătul de şifon al aşternuturilor
până la sâmburi incandescenţi
dincoace de lucarna strepezită
ne-am fi unul altuia
pacea pentru care nu se capitulează
în întregime
niciodată
Jurnalul de la Mijas. Fiesta în Sevilia
ziua de ieri nu a trecut prin mine
ci a rămas în mine
pur şi simplu
alături de celelalte zile palide de nesomn
cu valize peste valize mai vechi
mâini noi sprijinite în mâini încleştate
pe mânere şi coarne de taur
în curând voi semăna cu turnul Giralda
şi orice introspecţie va fi un urcuş
printre bagajele trecutului
orice amintire un bubuit de clopot
din turlă
dacă va fi să cad
de oboseală, tristeţe sau disperare
Doamne ajută-mă să aterizez în oranjeria
din Alcázar
departe de arena cu tauri
Jurnalul de la Mijas. Dramatis personae
Mediterana îşi trage fusta de acoperişuri
peste somnul de zi
urc prin bazarul din Torremolinos
împotriva curentului de oameni
deprimaţi de căldură
ce va rămâne din toate aceste clişee animate
cât de uşor se vor şterge amprentele
acestor pentagrame agitate
cât de fidelă formei va fi
la sagrada restauración în lumea de dincolo
după colţ, încastrat în asfalt, stejar erectil
cu ramuri despicate de trăznet
de care atârnă ciucuri de amenţi scămoşaţi
câte scuturări de ghinde vor acoperi complet
discordia din fiecare familie spaniolă
în café Marijuana sorb lent din expresso
punând la cale un plan de studiu exhaustiv
al galeriei de artă de vis-a-vis
trec prin fiecare catalog şi fiecare lucrare
în căutarea revelaţiei de culoare
din tot acest amentum din semne grafice
mă opresc la expresiile de resemnare
ale impresiunii de ulei
în portret de femeie cu bust gol
dezvelit parţial din rochie roşie
drapată peste rebeliunea coapselor
îmbătată de căldura gleznei
mangustă de aur
amiaza se strânge împrejur
tuşează cu negru cute în piele
hieroglifele timpului neîngenunchiat
Je me souviens. Sur le Pont d’Avignon
dincolo de Le Château de Papes
feţe animate plutesc pe creasta
cotidianului
realitatea îşi transcrie
hemoragia de pictograme
în evanghelia zilei
de secole Pont d’Avignon
îşi îneacă metaforele în Rhône
toate tentativele de reconstrucţie
au eşuat
pe pod se poate trece odată
pentru totdeauna
nu ne vom întoarce să dansăm aici
niciodată
Je me souviens. Mimica umbrei
Provence îşi alternează lasciv
câmpiile mov-galben
degete de lavandă greblează
coapsa grâului
St. Paul de Mausole ne închide în semiobscuritate de ziduri
arcade gotice întrepătrunse
alterează percepţia suprafeţelor
striveşte timpul dilată cavităţi septice
pacienţi gălăgioşi la baia zilnică din solariu
un St. Bénézet încorsetat în cămaşă de forţă
povesteşte cum separă apele Rhônului
şi reconstruieşte Pont d’Avignon
ilaritate atemporală
în atelierul de artă Valétudo
doar Van Gogh nu a plecat râzînd de aici
disperarea se renunţă resemnării
în cameră albă
natură moartă cu mere deshidratate
în fructieră
pictorul cu ochi devalizaţi în-măr-murind
nu înţelege nimic
unde se află de ce este lăsat singur
cuvintele se deplasează spre infraroşu
gâtuite de sfinţi
sărutul de adio lasă impresiuni profunde
pe mimica umbrei
internată într-o noapte mult mai adâncă
Jurnalul de la Mijas. Madona insomniacă
dimineaţă cu soare benign
cerul o rană tulbure badijonată cu nori
sângerând păsări peste grota Madonnei
după prânz ploaia ne conduce
în galeria locală de artă
descoperim alegoriile lui Magritte
într-un vitraliu familiar cu o mie de crini
remember Christine
mânăstirea albă de pe coastă
asediată de miresele migdalilor?…
seara se răzbună peste măslini
tiembla la tierra
şi roadele cad scuturate în plase
miracole plauzibile foşnesc prin grădini
dacă Madona îşi va întoarce ochii de la noi
îi vom îngropa fiecare lacrimă
sub treizeci de măsline de argint
Jurnalul de la Mijas. Tiembla la espada
în drum spre Aranjuez am oprit la Toletum
lacrimile stejarului de la Guernica
se uscau pe ziduri muşcate de gloanţe
contele Orgaz se răsucea nerăzbunat
în giulgiurile lui El Greco
numărând săbiile de aur ale Reconquistei
ştirbite în vremea lui Franco
picnick frugal cu tapas, şofran şi fructe
printre cactuşi pe coasta de granit
nehotărâtă între apele măslinii ale Tagusului
şi chitara de Aranjuez
este şi tristeţea un război civil
din care nu m-aş fi întors la Palacio Real
neînvinsă
Jurnalul de la Mijas. Musica universalis
nu ştiu ce are soarele astăzi
cu ce cruzime aprinde migdalii din Málaga
alerg să ascult muzica ce umple
golul din inimi într-un Gibraltar cavernos
Mare Nostrum toarce ca o felină gravidă
ghearele îi tresar voluptos
peste şoareci lichizi
dincolo de coloanele lui Hercules
sârmă ghimpată
solfegiu de pază între două continente
Saint-Saens concert pentru vioară
numărul fiorului dintâi
violonistul cântă cu ochii închişi
când ridică arcuşul
trage sforile iernii prin pori
viscol sonor răzbunat prin artere
apa îngheaţă în bemoli pe stalactite
plec fredonând et in Gibraltar ego
nu vreau să mă întorc la Mijas încă
opresc în Benalmádena
pentru un memento exotic
în jurul templului budist
sarabanda pescăruşilor răzuieşte
aurul de pe turnuri
refugiată pe scări Saraswati îşi taie venele
amurg hemoragic peste veena
din braţe
sentință
să îi concediem pe poeți
să îi trimitem acasă
să nu le plătim orele
de muncă perste program
să nu le plătim nopțile sau sărbătorile
să nu-i cocoloșim
ca pe niște animale de lux
să le tăiem limba
dacă este nevoie
cum ei nu reprezintă nimic
și sunt un chin pentru noi
de ce să mai suportăm adunătura lor
care se crede aleasă
Ceață pre cer
să ies din peisaj
scrâșnind din dinți furios
pentru aceleași cuvinte nespuse
ne-atinsă imagine
septembrie cald
aceleași culori
povestind despre tine
și copacul pe care m=ai răstignit
Să lăsăm
hai vino să lăsăm
melancoliile în casă
naufragiat trupul a ostenit
în miez de noapte
s-a trezit
cu o boală de înger
pew cer e o lună imensă
cade în lac
pe lângă crengile argintaste de pin
mă dezbrac de mine
și mă arunc în această liniște
de parcă aș fi viu
Cartea și viața
a plecat săgeata lui Parmenide e sus
coasa mai culcă iarba
încerc să deprind ciudatele mișcări
pe care mi le tot explică tata
nu pot să înțeleg
și cartea și viața
piciorul tăiat printre sape
nu este al meu
prea este cald pe miriște
semantica nu apare în viseî
seara își vede de treaba ei
spre casă în brațe mă leagănă tata
Inerții
Babilonul a fost ridicat
din aur verde
și făină de moară
meningele meu
mă așteaptă în gară
nu vrea să=l mai port
supărat pe meteorologi și luceferi
exilat pe o bandă magnetică
repetă la nesfârșit întrebarea
dar cine va veni după mine
când va fi să moară
MIRCEA ȘTEFAN
călătoria în Sumbria
cuvintele grele se ascund
ca un taur înfuriat
dispare până și seara
aici la marginile occidentului
noul grai ce apare
e un nou început
iar cuvântul din urmă e Sumbria
numai zidul de sare
cade răpus
de săgețile umbrei în mare
pe lângă morile de vânt ne-am visat
aventurându-ne
poate îți mai aduci aminte copile
fotografie veche în stil sepia
fără să vrem
prieteni
vom pierde iarăși seara
această coborâre în infern
lumină=n primăvară
ce umple golul din mesteceni
cine plânge
figurile noastre
candide apariții
sunt numai umbrele
melancoliei de demult
eu nu scriu pentru mine
aceste poeme
poate
poate le scriu pentru nimeni
sunt așa cum ierburile care cresc perene
poate că un mason
le-a desenat cândva pe zidurile de la Babilon
cu fiecare țărm
cu fiecare zi ne apropiem de graniță
cum să învăț să dorm
ajuns pe câte-un țărm
și mari decizii înainte de furtună
mari taifunuri
precum migrația păsărilor
ori a anghjilelor
scapă formulri
cumva
luciditatea mă face să sufăr
forma cuvintelor
de-acum obișnuiești să suferi
să trăiești apoi cu obișnuința
cu prăpastia ce se adâncește
în forma cuvintelor
așa te obișnuiești cu sila
cu scârba
poate mai mult cu ideea
de a te arunca acolo
în această prăpasti
cuvântul
noi suntem umbra ta pe cruce
nimeni nu știe unde ne vom duce
și vremea-cum desprinde de pe noi
cuvânful ca o coajă de noroi
ciuperci cu gust de migdale
(I)
o vânătoare de îngeri s-a pornit
levităm prin culori
și ne doare
noaptea ce brusc a albit
au înflorit ciupercile
lunecă umbra
neclară
dorm caii pe un câmp de argint
(II)
când ochii unui zeu se sting
de-atâta sete-n muguri vine seara
ciupercile pe Terra
au icnit
clipa de vis și cea de ceară
oho
departe în abis
ca în oglindă doar
ciupercile pe Terra noi am zis
ciupercile cum ciuma să apară
(III)
vectorii se însumă mereu nemilos
în mari silozuri spectre mortuare
zilele trec
orele uită
oțelul rezistă mai mult
ciment și siliciu
sicrie de plumb
coroane de flori
a adormit sentinela
cu nervii la pământ
secol postum
rod crabii
craniul dezvelit al planetei
numărătoarea inversă a început
La moartea unui poet
s-a terminat și vinul din casă
prieteni
l=am sorbit odată cu toate cuvintele
și am ajuns în seară tot mai frați
pe deal mai cresc lunateci prunii
cu tata îi hrăneam într-o copilărie
când moare un poet
pietrele cântăresc mai puțin
decât patria limbii române
cuvântul mort e mai ușor decât cuvântul viu
țipăt al gândului apăsat pe alt gând
tu
care ai nins în tine
rănindu-ne
ars poetica
poate că printre proze se regăsește poemul
gramatica o mare cucoană de lux
cuvântul
un simplu transfer de morminte
mereu revenim la maeștri
și spun
dar unde sunt crestatele cuvinte
să ne luăm cu soarele de gât