PR / T 123.456.7890 / F 123.456.7899 / info@mysite.com / © 2023 by PR.  Proudly created with Wix.com

© Copyright 2018, Toate drepturile rezervate. Powered by Asociația Europeea.
  • Facebook Social Icon
  • Twitter Social Icon
  • Google+ Social Icon
  • YouTube Social  Icon
  • Pinterest Social Icon
  • Instagram Social Icon

Europeea nr n-1

Europeea n-2

Europeea n-3

Europeea n-4

ASE

CLR

CV (ÎLU)

Noutăți

Evenimente

Cele mai recente comentarii

Link

Web



EUROPEEA
Anul I numărul  1 APRILIE  2018

 

 

 

 

 

EU SUNT UN LUP

 

eu sunt un lup spânzurat
de propriul urlet
sălbatică liturghie
a codrului arzând interior
amiază de întuneric
schimonoseală
de înger martir
în ziua a
şasesuteşaizecişişasea
din sinaxarul playboy
 
eu sunt un lup circumcis
cu ascuţimea sunetului
din schelălăitul meu oligofrenic
actor cu şapte măşti
repetate una după alta
până la infinit
corcitură împuţită
de ying şi yang
înger subteran având tatuate
două aripi de cer albastru

pe vârful ascuţit
al cocoaşei


eu sunt un lup singuratic
un dobitoc pe cale de dispariţie
o fiară
nebună
nebună
nebună
care se scaldă noaptea
în râul rece al morţii
apoi îşi usucă urletul
şi rânjeşte
la Lună

 

  

PREZENTUL AUTOPSIAT

 

arzând interior trupul poetului este
numai şi numai
o rană

moartea nu-i iartă pe cei care atârnă
în funii de cânepă
indiană

cineva a căzut pe gânduri
şi le-a strivit de beton
făcându-le poster

altcineva lălăie inutil un poem
de demult uitat care incepe
cu pater noster

meic lăv not uăr strigă megasfinţii pletoşi răstigniţi in chitarele sparte
pe pereţii cei reci

femeie zice vipu de vip nu pune botu
nu vezi idioato nu vezi naşparlio
nu vezi că mă seci


doi gemeni pe deasupra şi siamezi
se-njură-ntre ei ca birjarii
evident că de mame

iar dumnezeu uf dumnezeu stand pe un nor
se delectează dezlegând

dezlegând

dezlegând
integrame

 

SFÂŞIAT ÎNTRE DOUĂ CERURI

 

era într-o zi de marţi cu degete

galbene ca de ceară cu
ceţuri vâscoase devorând oraşul şi oamenii în
casa scărilor vaginul tău trosnea inimitabil pe ritmuri
vechi de hip-hop

iar tu femeie cu sâni de-ntuneric chicoteai înfundat în
amiaza vernală din când în când

te mai acompania

scârţâitul
uşii stricate a liftului oprit de decenii
la subsol

ştiu doar că dintr-odată m-au înconjurat toate armiile iernii un
corb mi-a adus apă în plisc

să-ţi sorb
uitarea şi l-am strivit înciudat de
tâmplă

dar tu plecaseşi parca de un mileniu atunci demult
deodată cu iarna

doar eu mai veneam uneori
însingurat pe ţărmul dintre noi
să-ţi ascult mersul

de ape

mă doare cerul dintre aripi

îţi spuneam câteodată în gând
sfâşiat între tine

şi tine cu
sufletul gol ca un
buzunar

de poet.

 

TRECEREA MIEILOR

 

rătăceam amândoi pe buza
sângerândă a crugului
deodată
ai lăsat să îţi lunece
rochia de foc
pe fereastra unui zâmbet
de chihlimbar
pocneau ca nişte artificii de crăciun
mugurii vârstei
pocneau ca nişte pop-corn
toţi nasturii din lume
iar tu mă aşteptai
desfrunzită cu dezmierdările
obrăzniciei de felină
în garsoniera celui de-al
noulea cer
de atunci nu mai umblu în
patru labe ci
mai mult în mâini
ce păcat ce păcat ce păcat
limanul meu cu nume
de femeie
ce păcat

că mi-ai zdrobit surâsul
de marginea
căii lactee
acum umbra tăcută a ploii
căutându-mă prin iarbă
îmi mângâie
ochii
şi mîinile
şi buzele
de cleştar

VERONICA PAVEL LERNER

Diaspora

SCULPTURA SI CUVANTUL


L-am cunoscut pe maestrul Nicapetre la Câmpul Românesc de la Hamilton în august 2000, când Ion Caramitru, pe atunci ministrul culturii, i-a înmânat artistului medalia “Mihai Eminescu”, pentru bustul lui Eminescu.

Auzisem de numele Nicapetre, dar mi-era putin cunoscut. Frumusetea sculpturilor de la Hamilton m-a impresionat. Am sunat-o la Bucuresti pe mama, criticul de arta Amelia Pavel si am întrebat-o ce stia despre Nicapetre. “E un artist foarte mare, mi-a spus, am scris despre el, s-a stabilit în Canada”. “Tocmai, i-am raspuns, am vazut niste sculpturi la Hamilton si bustul lui Eminescu m-a impresionat.” “Sigur, e un sculptor de talie universala. Rândul viitor când îl mai vezi spune-i salutari de la mine.” 

Citesc în cartea lui Nicapetre “DownTown Brailita via ‘89” : “Eminescul meu nu a fost o comanda oficiala, nu a fost facut de un meserias, Eminescul meu a fost cioplit de un om care citeste si iubeste ce a dat acest poet lumii. S-a întâmplat ca acel om sa fie sculptor, sa mângâie cu mâinile lui aceasta lumina data de zei oamenilor, marmura, sa fie sculptor bun care a asteptat timpul când soarta a hotarât sa apara masca lui Apollo drept Eminescul nostru. Dar în primul rând eu am sculptat nevoia noastra de Eminescu.”

A doua apropiere de maestru a fost în octombrie 2000, când acesta i-a invitat pe membrii cenaclului “Observatorul” la atelierul lui din Scarborough. Admirându-i pe îndelete operele, am intuit atunci ceea ce apoi citeam în cartea sa: “sculptura mea nu este o meserie frumoasa si banoasa, sculptura mea este un destin.” Iar mai departe: “înaltând din nou un trunchi de copac doborât, cioplind în el gândul tau, nu redevine un pericol?” I-am transmis în acea zi însorita de toamna salutarile doamnei Pavel si un zâmbet larg i-a aparut pe fata: “Da, mi-aduc aminte de doamna Amelia, a scris frumos despre mine. Ce mai face?”

Apoi l-am mai întâlnit în ianuarie 2001, când, la împlinea varstei de 65 de ani, directorul cenaclului, Puiu Popescu, i-a pregatit o frumoasa surpriza: a facut rost din România de diapozitivele cu sculpturile lui si în cadrul cenaclului tinut la tipografia ziarului “Observatorul”, a început sa le proiecteze pe un imens ecran. A fost o seara cu totul exceptionala pe care nici unul din cei prezenti atunci nu o va uita. Nicapetre a fost foarte emotionat si, privind diapozitivele, ne-a oferit, spontan, o instructiva prelegere. “Un artist n-ar trebui sa-si explice sculpturile, ci sa le lase pe ele sa vorbeasca singure; dar eu o sa va povestesc totusi cum am ajuns la ele si ce mi-a trecut prin cap când le-am cioplit.” 

Cum o tipografie nu e sala de spectacol, ne-am asezat pe tabureti, pe rulouri de hârtie de imprimat si pe cutii. Un beculet dadea lumina atâta cât sa nu fie bezna totala. Sculpturile au fost comentate de catre autorul lor, care si-a depanat amintiri, uneori nostime, alteori cutremuratoare. Vorbele sale ne-au captivat. Tipografia a încetat sa fie tipografie, iarna a încetat sa fie iarna, timpul s-a oprit, beculetul s-a transformat în soare si am trait cu totii un moment de mare intensitate, încalziti de farmecul de povestitor al celui care ne vorbea. 

În acea zi am înteles ca marii sculptori si-au propus sa învinga legile fizicii ale materiei. Desi Nicapetre spunea ca sculpturile trebuie sa vorbeasca singure, fara explicatiile artistului n-as fi stiut sa patrund în intimitatea dintre artist si materie. Prezentarea a fost o lectie de întelegere a sculpturii. Cuvintele au luminat propriile sale opere. Cum sa nu fi fost nevoie de cuvintele lui? Artistii de geniu sunt în avans

fata de contemporanii lor si ramân deseori neîntelesi. Dar când un asemenea artist are pe lânga talentul de sculptor si harul vorbei si scrisului, cum le avea Nicapetre, se naste posibilitatea unei mai mari apropieri intre artist si privitor. 

 

Cartea mi s-a parut tot atât de atractiva ca si prezentarea din acea seara, când ni s-a explicat ideea de zbor prezenta în lucrarile lui Nicapetre. Referindu-se la sculpturile în lemn, artistul ne-a marturisit ca în fata unui trunchi de copac, prima lui idee este sa-l ridice, sa învinga gravitatia, sa-l faca sa zboare: “în fata bucatii de marmura, sau de lemn, sculptorul nu vede numai forma viitoarei sculpturi, ci întreaga ei miscare.”

 

Dupa prezentare l-am zarit pe maestru sezând singuratec pe o cutie si privind în jur. Purta un pulover gros, tzaranesc. M-am apropiat si l-am întrebat: “Va e drag puloverul, nu-i asa?” A zambit gânditor: “Da. Cum stiti?” “Dumneavoastra, ca sculptor, iubiti materia, i-am raspuns, si fiecare din noi duce cu el istoria hainelor pe care le-a purtat, cu specificul tesaturii cu tot. M-am gandit ca iubiti acest pulover din lâna de oaie”. “Nu v-ati înselat”. Citesc în cartea “Brailita downtown”: “Pânza de sac îmi si place. Are o textura vizibila, aspra, lumina cade pe ea cu un efect special, culoarea întinsa pe suprafata ei are o viata aparte”.Dupa acea memorabila prezentare, sedintzele de cenaclu din ianuarie au continuat sa-l sarbatoreasca pe Nicapetre alaturi de Eminescu, ocazie cu care Nicapetre ne recita poezia lui preferata, “Glossa”. Odata totusi a ales “Dintre sute de catarge”. Cand recita era transpus ca si cum ar fi comunicat direct cu poetul. În 2006, când Nicapetre a împlinit 70 de ani, la cenaclul care s-a tinut in fatza unui public de peste 300 de persoane, Puiu Popescu i-a înmânat diploma de membru de onoare al comunitatii. Ne-a vorbit si atunci despre el, despre planurile si sperantele lui artistice legate de sculptura, de publicarea cartilor si despre centrul cultural Nicapetre înfiintzat la Braila. La sfârsit ne-a dat autografe pe cele cateva exemplare pe care le mai avea cu superbul album “Nicapetre” aparut în România în 2003, continând fotografii ale lucrarilor lui si ale casei memoriale din Braila. Nefiind critic de arta, contactul meu direct cu cineva de talia lui Nicapetre ma intimideaza. Mi-e greu sa scriu despre marele lui talent. Prefer sa folosesc un citat dintr-o scrisoare a lui Nicu Steinhardt catre Virgil Ierunca: “Fericiti cei ce s-au nascut în acest paradis românesc; cei ce l-au privit cu ochi veseli si înlacramati; cei în ale caror vine curge sângele sesurilor, dealurilor sau muntilor natali; … fericiti cei ce-l poarta-n suflet, desi se afla departe; cei ce -orice, oricum si oricând- nu si-l zmulg din launtrul lor, unde paradisul acesta pamântesc si-a pus indelebila pecete.”Nicapetre era purtatorul acestei peceti. Noi, prietenii lui de la cenaclul Observatorul, nascuti ca si el în România, dar traind departe de tara, am avut privilegiul de a fi lânga el, de a-l asculta, de a-l citi, de a-l admira si de a-l iubi.A plecat dintre noi fara a înceta sa spere ca va lucra din nou. În ianuarie anul acesta, când era prea bolnav pentru a veni la cenaclu, Puiu Popescu l-a sunat la celular si cei peste 200 de participanti i-au cântat, gâtuiti de emotie, “Multi Ani Traiasca”. A raspuns trist: “Va iubesc” si acestea au fost ultimele sale cuvinte pentru noi, colegii, prietenii si admiratorii lui. 

„de aceea înălţăm acum aceste cuvinte //peste piatra creaţiei //
şi îi amintim omului // că a fost om.”

Cuvintele, aceste bogăţii care aşteaptă în portul imaginarului, au făcut posibilă comunicarea şi mărturisirea zbuciumului sufletesc. Descoperim în lumina poemului – umbra gândului tensionat, temător… „mări de nori // ce ne bântuie minţile”… Poetul surprinde cu uşurinţă agresiunea clipei ce-şi „târăşte propria condamnare // prin văile dunelor”. Migăloasa căutare a adevărului declanşează avalanşe de imagini… imagini ale morţii, ale disperării. Moartea e peste tot, urmăreşte din toate ungherele, aproape delirant… „fiindcă toţi morţii au propria lor lume, // propriul lor deşert chiar aici.”
În zadar „se ascund” în „cotiturile cărărilor, // în apa fântânilor”… anii vor trece şi toate visele vor zăcea „într-un mormânt uitat, // într-o umbră închipuită.”
Scriitorul îşi creează o lume a fanteziei, un scenariu imaginar după legi afective proprii.
„şi după secole de peregrinare, // ajunse lângă munţii // cetăţilor tuturor timpurilor.”
Abandonat de cel cu „chip asemănător”, poetul îşi făureşte propriul vis – acela de a fi „în centrul soarelui”, flacără supremă, lumină veşnică, acolo unde „umbrele” şi „spiritele răului” nu-şi au loc ---
Şi pare a spune poetul: de aici, din înalt să răsune doar „cântecele noastre // şi dansurile noastre”…
„şi să ne amintim că dansăm doar, // pentru a alunga tristeţea şi durerea, // pentru a expulza foamea şi setea, // pentru a nu muri în timp ce soarele dansează.”

Există în aceste versuri o dorinţă exacerbată de nemurire, de contopire cu astrele, de armonie şi de eliberare din cătuşele timpului profan. Orientat spre meditaţie, neîmpăcat cu „eul” captiv într-o lume a „nisipurilor”, caută certitudini – transcederea şi călătoriile imaginare oferindu-i clipe extatice, eliberatoare…
„După secole de peregrinări”, pe neobositele cărări iluzorii ale credinţei în aflarea adevărului –, omul a ajuns lângă „munţii” tuturor tăcerilor şi „tuturor timpurilor”. Nimic altceva decât tăcere împietrită.

„şi aici primul om plânse”

Lacrimile presupun un chin sistematic, o frământare sufletească sfâşietoare. Trezit din propriul său vis,
însingurat şi înfrânt, poetul se întoarce la „amăgiri”, blestemând zeii „făuriţi de închipuirea umană”, zei găsiţi vinovaţi de adâncul din „prăpăstiile privirilor” -------

„a fost un timp // când legenda şi mitul// răsăreau pe buzele creatorului // de istorii”…

Cine cunoaşte începutul a tot şi a toate? Poate nimeni… Dar cineva trebuia să inventeze legenda „primului sunet // ce-a tulburat noaptea „…
Aflat într-o anumită stare de graţie, poetul aşterne, în albul paginilor, expresii poetice de mare profunzime şi deosebit rafinament. „şi totul a fost atunci când; // pe măsură ce cuvintele // se uneau unele cu celelalte //ca un rozariu de nisip, // se năştea o lume din nimic, // o tăcere din raţiune.”

Imaginile artistice create de poet sunt rezultatul sensibilităţii şi conştiinţei estetice superioare. Acesta este neîncrezător în „legende şi mituri” şi cu luciditate critică afirmă că „toate sunt amăgiri în această ţară a soarelui”, unde lacrimile „au creat vulcanii”… iar memoria individului este doar o mică „oază” ce va  dispărea „după munţi de nisip”.

„Cine îţi rosteşte acum numele? // cine istoriseşte acum ziua // în care ai fost oferit lumii //şi cerul a răsunat înspăimântat de braţul tău? // cine păzeşte memoria dacă memoria a murit //
când corpul tău a fost încredinţat umbrelor?”… (va urma)

Poezia filozofică existenţială zămislită în „nopţile nesfârşitelor ruguri”…

Profundă, meditativă, organizată în jurul înfriguratelor întrebări privind destinul uman – poezia este adusă în plină lumină de spiritul creator al poetului spaniol, trăitor în Tenerife, Coriolano González Montañez*.
Construcţia complexă, impresionantă determină cititorul să-şi oprească privirea cu oarecare îngrijorare – pe malul dinaintea „abisului” deschis… de varietatea semnificaţiilor cuvântului scris, cititorul fiind astfel motivat să mediteze asupra fragilităţii clipelor şi a „întâlnirii cu necunoscutul” ---
„omul a fost creat din piatra aceasta // şi lumea a ţâşnit din ea //
omul a cunoscut femeie // şi pietrele, ca şi lumea, // s-au multiplicat.”
Aşezat „în capătul tuturor drumurilor;” // mi-am scufundat capul între genunchi, // cu ochii deschişi şi plini de vedenii.”… spune poetul „împietrind aici, // aşteptând //…un singur răspuns!
Dar aici, la capătul drumurilor, nu există decât „tăcere” şi munţi de piatră. Nicăieri nu-şi pot găsi odihnă
mai adâncă „ochii mei!… ochi ce-au admirat frumuseţea lumii, ce-au privit îndelung şi dureros linia orizontului – nicăieri… decât în „pietrele scrise! Piatra pare a fi „cauză şi efect” a tuturor nefericirilor
lumeşti, vinovată de succesiunea anotimpurilor, de efemeritatea lucrurilor. Trecerea implacabilă a timpului lasă urme adânci în conştiinţa neconsolată a poetului – conştiinţă în care s-a cuibărit teama de moarte. Rod al neliniştilor, actul creator, forţa estetică a scrierii depăşesc „peisajul arid” al exprimării – invadând spaţiile „virgine” unde… nebănuite „semne” aşteaptă descătuşarea.
„omul şi-a onorat nefericirile // cu ofrande de sânge // şi a iubit până la durere //
imuabila sa dependenţă // de bună-voia divină.”
Poetul nu este aservit dogmelor creştine, dimpotrivă, consideră acele „ofrande de sânge” aduse unui „zeu închipuit”… o îngenunchere şi o cruzime. Loviturile de bici primite, însă, pe neaşteptate, bolile necruţătoare au determinat în ultimă instanţă „agăţarea” de o forţă supranaturală, salvatoare, gata să alunge răul şi frica ce „bântuie minţile” --- Şi totuşi, cum a apărut viaţa? Care a fost începutul? Refuzând dependenţa de „mituri”, poezia se impune prin întoarcerea la originar… la momentul când viaţa a „ţâşnit” din piatră, dezvoltând forme tentaculare – condamnate „după secole de peregrinări” la durerosul şi nesfârşitul drum al perfectibilităţii.
Poetul are conştiinţa faptului că nimic nu durează, că totul este un amestec de „pulbere şi destin”…
„ şi va fi o zi când nimeni n-o să-şi amintească numele nostru”, // şi va fi o zi când „focul va consuma amintirile”. Omul nu reuşeşte să-şi depăşească condiţia de „prizonier al timpului limitat” prin eforturi proprii şi caută salvarea în rugăciunile înălţate ca o „flacără mistuitoare” către divinitate.
Construcţia remarcabilă a poemelor determină căutarea mai profundă a sensurilor – sensuri ascunse în spatele jocului de cuvinte. Poetul se oglindeşte în apele limpezi, cristaline ale simbolurilor – unde – se deschid însetate „metafore-floare” ce sporesc valoarea creaţiei. Bine consolidate, şlefuite, simbolurile din poemele poetului Coriolano González Montañez ne sugerează faptul că fiinţa umană este doar o tresărire orgolioasă, efemeră, într-un univers infinit.

 

SORIN OLARIU
VALENTINA BECART BISOG
 
 
 
 
 
 

Durere romneascǎ

 

 Dragii mei români fârtaţi,

Douǎ vorbe-mi ascultaţi:

Chiar de voi le ştiţi pe toate,

Viaţa în strǎintate

E mai rea decât otrava,

Sau ‘nǎuntru la Jilava,

Cǎci oriunde m-aş afla

Şi oricâte aş avea,

O durere mǎ apasǎ,

Aia de-o aveam acasǎ,

Dar cǎ-s singurel pe lume,

Boalǎ am, numai pe mine,

Cǎ mereu ceva-mi lipseşte,

Ce aici nu se gǎseşte

Şi tot plâng şi-s necǎjit,

Viaţa parcǎ s-a sfârşit:

N-aud vorbe deocheate

Şi nici bancuri piperate,

Nici înjurǎturi sadea

Apropo de mama mea,

Sau vreo glumǎ fǎrǎ rost,

Ori sǎ fiu luat de…prost,

Nu tu ţeapǎ, nu tu şmen,

Nici pe blat n-am mers pe tren,

Alintat, nu sânt de loc

C-aş fi bou, sau…dobitoc,

Nici mǎcar…mai ştiu şi eu,

Sǎ mǎ calce pe bombeu ;

Nu-s oprit de poliţai

Sǎ mǎ-ntrebe de mǎlai,

Şpagǎ, n-am dat nimǎnui,

(Nu primesc…ai dracului !)

Nu tu ceartǎ, nu scandal,

Ori caftealǎ la vreun bal…

N-am primit de mult, vǎ jur,

Din senin un şut în cur,

Nici mǎcar un bobârnac,

Nu ştiu ce sǎ mǎ mai fac (!?)

Cǎ de-atâta nostalgie

Şi de dor de a mea glie,

Precis, vara viitoare,

Am sǎ vin la…reciclare ! 

Gânduri la vârsta a treia

Nu ştiu dacă-mi pare mie,
Ori…că lumea e sucită,
A-nceput parcă să fie
Chiar şi lenea obosită, 

Nici ȋn veri caniculare, 
Ori acum, fiind mai rece,
Nu mai vrea, cucoană mare,
O ridiche să mai frece,

Iar de praz…nici pomeneală!
Şi-a pus poftele ȋn cui,
E cuprinsă de-osteneală
Doar privind lungimea lui…

Şi pe străzi, cum văd eu bine, 
Să ȋi dai chiar şi bătaie, 
Nici o frunză nu-i mai vine, 
Vr’unui maidanez să-i taie! 

S-o ȋmpingi, să-i dai la gioale,
Să-i dai gaz, e tot ȋn pană,
Nu-l mai arde, pe parale,
Şi..nici vorbă, de pomană!

Ȋn schimb, dai de ea-n prostie,
Fi’nd un loc ce ȋl adoră,
Nebunatică, zglobie,
Pe feisbuc la orice oră,

De-aia eu, cum n-am probleme, 
Mă gândeam aşa,-ntr-o doară,
Poate că, lenea, de-o vreme
E şi ea pensionară!

Vorbă veche perimată

Zice-o vorbă foarte veche
Că “E prost fără pereche”
De pe vremea când erau
Proşti ce nu se însurau.

VALERIU  CERCEL

Povestea unui fost emigrant 

 

Plecai şi io prin lume de nebun,

Sperând cumva sǎ îmi gǎsesc norocul,

Cǎ-n ţara mea vǎzui cǎ nu sunt bun

Nici sǎ-mi umbresc în zi cu soare locul;

 

Ajuns peste ocean, aşa cum zic,

În ţara aia plinǎ de arţari,

Eu Gheorghe, ce sǎ mai, un venetic,

Visam deja la sacii de dolari,

 

Cǎci viza nici mǎcar n-a apucat

Sǎ se usuce pe-al meu paşaport,

Şi-a doua zi  pe loc m-am angajat

Ca specialist, cu braţele în port,

 

Dar pe la unşpe, sǎ fi fost trecut,

Lucrând cu mult elan şi dǎruire,

Pe nişte inşi am vrut sǎ îi ajut,

Cǎ io sunt sǎritor foarte, din fire :

 

Fac iooo! strigai, fac io! de vreo cinci ori,

Da’ nu-nţeleg de ce s-au şifonat,

M-au luat frumos, pe sus, de subţiori

Şi peste gard afar’ m-au aruncat;

 

M-am angajat din nou, cǎ-s inimos,

Însǎ problemǎ din nou am avut,

Cǎ nu mǎ las nicicând eu mai prejos,

Am zis “fac io” şi jobul l-am pierdut

 

Şi tot sǎrind sǎ fac în stânga-n dreapta,

Dorind ca sǎ fac io, cǎ-s muncitor,

Mi se-arǎta cu-n deget unde-i poarta

Şi-n spate mǎ tratau cu un picior;

 

Umblând pe strǎzi dezamǎgit, hai-hui,

O babǎ-n faţa casei se cǎznea,

Cu un ciocan vroia sǎ bat-un cui

Şi-n cap pe cui nicicum nu-l nimerea,

 

Fac io! cu mult respect m-am adresat,

Iar baba foarte galeş mi-a zâmbit

Şi ce sǎ vezi (!?), pe loc m-a angajat,

Chiar plata-n mânǎ “cash” mi-a oferit;

 

Pe brânci la babǎ frate am lucrat

Trei nopţi întregi şi pline patru zile,

De am pierdut, cǎci le-am înumǎrat,

Exact, fǎrǎ mişto, vreo şapte kile;

 

Ce lume dom-le şi-n aceastǎ ţarǎ (!?)

Cǎ unii nu-mi dau voie sǎ muncesc,

Iar alţii-mi fac capacele sǎ-mi sarǎ,

Mǎ abuzeazǎ pânǎ mǎ topesc (!)

 

……………………………………

 

Vǎzând cum şade treaba pe aici,

M-am reântors în sat, la Leana mea

Şi-aveam o poftǎ mamǎǎǎ !…de urzici

Cu-o mǎmǎligǎ sǎ le fac saftea,

 

Da’ numa’ ce pusei de mǎmǎligǎ,

Pentru urzici pisam la usturoi,

Cǎ o aud pe Leana cǎ mǎ strigǎ :

Fac io mǎ’ Gheorghe !...şi-om mânca apoi  !

Dor

 

Mă doare lutul prispei de acasă,

Îl simt departe, coşcovit, crăpat,

Mă doare gura lacomă de coasă

Şi lanul când se-alintă legănat,

 

Mă doare naiul, codrii verzi de brad,

Mă dor Carpaţii-ncovoiaţi de trudă,

Mă doare maiul cum bătea pe vad

Şi zeama aguridei, verde, crudă,

 

Mă doare şi troiţa din răscruce

Şi mielul fără vină-n primăvară,

Iar piatra, ce pe apă se tot duce,

Mă doare ca şi roata de la moară ;

 

Mă doare brazda, lama de la plug

Şi poarta ce prin daltă se ridică,

Mă doare carul, boii de la jug

Şi hora-n fiecare dumunică ;

 

Mai fă o dată, Doamne, ce-ai făcut,

Înalţă-mi Soarele din nou peste colină

Şi prispa casei, unde m-am născut,

Prin flori de zarzăr umple-o de lumină,

 

O zi mai dă-mi să scap de greul dor,

Cu iz de tei s-o cerni şi iasomie,

Iar pâinea caldă, scoasă din cuptor,

Să pot mânca din ea o veşnicie .

Scrisoare din Canada

 

Mi-a scris, fă ţaţă, o scrisoare,

Că e plecat cam de vreun an,

Ion, îl ştii, a lu' Mardare,

Acuma-i Neil, american,

 

Şi-o tot citesc şi-o frunzăresc,

Nu-ş' ce să zic (?!) sunt în dilemă,

La măritiş nu mă grăbesc

Cu toate că m-a pus în temă :

 

Are o casă, nouă ea,

Frumoasă de nu poţi să-ntorci,

Dar dimineaţa, la cafea,

Mănâncă pae stând pe porci (!?)

 

Şi-a luat şi-un car, să-mi placă mie,

Însă mă-ntreb, cu ce parai

Vom ţine noi o herghelie

De-aproape trei sute de cai ?!

 

Da' boi nu are, doar vecina

Şi-n casă-i ţine pe-amândoi,

La şcoală-i duce cu maşina...

Gândesc că şi ei au noroi (!)

 

Aşa că, ţaţă, vreau un sfat,

Că, ce-are Ion, e şi la noi,

Iar de mi-o fi de măritat

Şi-oi vrea io cai, sau porci sau boi...

Găsesc io unu-n Dorohoi !

Propunere pentru graţiere

l

De i-am da pe toţi afară,
Din guvern și ministere,
Cred că ar fi pentru ţară,
Cea mai bună graţiere!

Logică românească de Paşti

Cât o fi în piaţă mielul,
Am să dau toată chenzina,
Chit că va veni Enelul
Să îmi taie-apoi lumina!

Precizare la “legea defăimării”

De le spui că-s hoţi, nu-i bai,
Însă este defăimare,
Când, pe-al nostru mândru plai,
Spui că-s “hoţi de drumul mare”.

 
 
 
 
 
 
 
 

După căsătorie

Deşi sunt azi la fel de-alert,
Ca pe când fost-am tinerei,
De când sunt "jumătatea" ei...
Ea mă tratează ca pe-un "sfert"!

 

Antrenament

Jumătatea mea-i, fireşte,
De o vreme tot mai acră,
Zice că se pregăteşte
Că-ntr-o lună fi-va soacră.

 

Anunţ matrimonial

Fata cu coadă de cal
A tot dat prin ziare sfoară,
C-ar dori soţ ideal, 
Cu dotare similară.

 

Iubire parţială

Draga lui, paradoxal,
Iute i-a grijit norocul:
Când îl vrea ca "animal",
Când alungă "dobitocul".

 

Păreri diferite

Fata cea cu păr de-aramă
E cotată diferit,
Pentru doamne ea-i o "poamă",
Pentru domni - un fruct oprit!

 

 

Risc dublu

Dragă, ce-ţi doreşti, îţi spun,
Mie-mi pare prea riscant,
Că de soţ eu nu sunt bun,
Dar mă pierzi şi ca amant...

 

 

Unui politician care e acuzat că foloseşte o limbă de lemn

De doar limba-ar fi de lemn,
Am mai înghiţi noi hapul,
Dar, mai nou, parcă dă semn
C-ar avea din lemn şi capul.

DUMITRU CIOACĂ GENUNEANU

cosmar de noapte

de sforăitu-ți viu și enigmatic,
am înțeles că n-o să am scăpare,
decât de te trezesc c-o desfătare,
râvnita des și de-un boboc tomnatic.

da-n timp ce mă foiam, din disperare,
că nu dădeam de tava cu jeratic,
ce-ar fi putut din gloaba din dotare,
să fac-un armăsar cât mai sălbatic,

tu-mpinsă de un vis de vânătoare,
ce-n lături nu se dă de la nimic,
m-ai strâns de ce îl doare pe voinic,
stingând în fașă orice încercare,
de a avea și noi o noapte-n care,
tu să profiți iar eu să dorm, un pic.

parodie după:


"Visul"
de Sanda Nicucie



Şi se făcea că te iubeam sălbatic
La zeci de mii de mile depărtare.
Îţi trimiteam bezele peste mare
Îmi răspundeai în morse. Telepatic

Te auzeam în marea mea chemare.
Veneai pe jos şi-mi ajungeai tomnatic
Şi-aproape stins…el, calul din dotare
Păştea prin veacuri oala cu jăratic.

Şi se făcea că mă faceam că-mi pare
Şi se făcea că îţi vorbeam peltic,
Îţi înnodam la colţuri un batic
Creştea în tâmplă semnul de mirare.
Şi se făcea… din pură întâmplare
M-am deşteptat. (Nu se făcea nimic).

cele mai dese invinuiri aduse poetilor

1) corupere de minore

prins in fapt de un hangiu,
un poet a fost răpus,
pe motiv c-ar fi sedus,
zece... sticle cu rachiu.

2) poligamie exagerată

alt poet de nota bene,
din bulău trage ponoase,
fiindcă tipul se-nsurase,
cu cincizeci de...damigene.

3) furt și delăsare la locul de muncă

însa cazul cel mai tare,
e-un poet ce-a dispărut,
cu, prin conturi, ce-au avut
șaptezeci de domnișoare.

(dar jignirea cea mai mare,
nu-i atât că le-a furat,
ci că scribul n-ancercat
nici măcar o deflorare!)

morala:
chiar poeții ce nu-s poame,
de-au chelii sau poartă plete,
nu prea-s urmăriți de foame,
dar mai toți se duc de...sete.

singura explicație plauzibilă

"Uneori și îngerii devin pisoi"
(Vers din poemul "Pisoii cu aripi de înger"
postat de Florentin Sorescu)

cred ca îngerii vioi,
se transformă în pisoi,
când, fiind prea sătui de noi,
vor să pape-un șoricioi.

p.s.
când eu mă aflam în toiul
unei lupte cu amor,
al meu înger păzitor,
fiind și-un mare poftitor,
miorlaia precum cotoiul.

morala:
când un îngeraș de pază
dă de fundul sacului,
cu răbdarea, se lezează,
și se face-al...dracului!

 
 

I'm a paragraph. Click here to add your own text and edit me. It's easy.

Microturnir epigramistic

epigramistului Aleodor Covrig, cu toată stima!

c-un umor c-al lui, de drac
ce urzică și împunge,
dom' Covrig poate ajunge, 
sau prescure sau colac.

p.s.
aflând că la sfinți contează,
cât de mare-i aura,
domnul Al. Covrig lucrează
ca să-și crească gaura.

Dumitru Cioacă Genuneanu

Devenirea lui Covrig

Despre Covrig, ca o secure
O spune Genu, mic zvonac:
va fi colac, va fi prescure!
Cunoscătorii? ...Cozonac!

Aleodor Covrig alia Ion Corbu

Visul lui Cioacă

Cioacă e un tip vioi
Ce visează cu temei
Îngeri deveniți pisoi
Dintre îngeri de...femei!

Ion Corbu

 
 
LUMINIȚA SUSE

Dimineţile unei victime fericite. Knossos

 

printre ruine şi fragmente de os

ni se spune că minotaurul

nu a existat

a existat numai Creta regelui Minos

şi fornăitul timpului

impetuos

tropăind printre amfore cu măsline

în labirintul din Knossos

unde umbrele îşi fereau inima

din calea cornului

nemilos

 

Dimineţile unei victime fericite. Sanctuarul lui Asklepios

 

acropolis kalimera

Hestia îşi maculează genunchii în ace de pin

Argestes răscoleşte azalee sălbatice

 

noi doi urcând mână în mână

ostatici voluntari ai aparatului foto

bolnavi de ruine şi rodii

 

aici s-au întâmplat însănătoşiri miraculoase

noi nu vrem să ne lecuim de marea egee

tangajul epavelor revarsă în amfiteatru

amplificat de acustica formei

şi piatra de calcar

 

ne aşezăm şi ascultăm timpul petrificând

te deum de inimi trecute

 

Dimineţile unei victime fericite. Livezile din noi

 

aş mânca gutui cu tine

în dimineţile putred de coapte

când răul lumii îşi defilează beligerant

bruma de distrugere în masă

prin metropole mieruite

 

aş mânca mere cu tine

în dimineţi erotice de echinocţiu

când dinţii nopţii şi ai zilei muşcă egal

din omătul de şifon al aşternuturilor

până la sâmburi incandescenţi

 

dincoace de lucarna strepezită

ne-am fi unul altuia

pacea pentru care nu se capitulează

în întregime

niciodată

 

Jurnalul de la Mijas. Fiesta în Sevilia

 

ziua de ieri nu a trecut prin mine

ci a rămas în mine

pur şi simplu

 

alături de celelalte zile palide de nesomn

cu valize peste valize mai vechi

mâini noi sprijinite în mâini încleştate

pe mânere şi coarne de taur

 

în curând voi semăna cu turnul Giralda

şi orice introspecţie va fi un urcuş 

printre bagajele trecutului

orice amintire un bubuit de clopot

 

din turlă

 

dacă va fi să cad

de oboseală, tristeţe sau disperare

Doamne ajută-mă să aterizez în oranjeria

din Alcázar

departe de arena cu tauri

Jurnalul de la Mijas. Dramatis personae

 

 

Mediterana îşi trage fusta de acoperişuri

peste somnul de zi
urc prin bazarul din Torremolinos

împotriva curentului de oameni

deprimaţi de căldură


ce va rămâne din toate aceste clişee animate
cât de uşor se vor şterge amprentele

acestor pentagrame agitate
cât de fidelă formei va fi

la sagrada restauración în lumea de dincolo

 

după colţ, încastrat în asfalt, stejar erectil

cu ramuri despicate de trăznet

de care atârnă ciucuri de amenţi scămoşaţi
câte scuturări de ghinde vor acoperi complet
discordia din fiecare familie spaniolă

în café Marijuana sorb lent din expresso
punând la cale un plan de studiu exhaustiv

al galeriei de artă de vis-a-vis

 

trec prin fiecare catalog şi fiecare lucrare

în căutarea revelaţiei de culoare
din tot acest amentum din semne grafice

mă opresc la expresiile de resemnare

ale impresiunii de ulei
în portret de femeie cu bust gol

dezvelit parţial din rochie roşie

drapată peste rebeliunea coapselor

îmbătată de căldura gleznei

mangustă de aur
 

amiaza se strânge împrejur

tuşează cu negru cute în piele
hieroglifele timpului neîngenunchiat

 

Je me souviens. Sur le Pont d’Avignon

 

 dincolo de Le Château de Papes

feţe animate plutesc pe creasta

cotidianului

realitatea îşi transcrie

hemoragia de pictograme

în evanghelia zilei

 

de secole Pont d’Avignon

îşi îneacă metaforele în Rhône

toate tentativele de reconstrucţie

au eşuat

pe pod se poate trece odată

pentru totdeauna

 

nu ne vom întoarce să dansăm aici

niciodată

Je me souviens.  Mimica umbrei

 

Provence îşi alternează lasciv

câmpiile mov-galben

degete de lavandă greblează

coapsa grâului

 

St. Paul de Mausole ne închide în semiobscuritate de ziduri

arcade gotice întrepătrunse

alterează percepţia suprafeţelor

striveşte timpul dilată cavităţi septice

 

pacienţi gălăgioşi la baia zilnică din solariu

un St. Bénézet încorsetat în cămaşă de forţă

povesteşte cum separă apele Rhônului

şi reconstruieşte Pont d’Avignon

 

ilaritate atemporală

în atelierul de artă Valétudo

doar Van Gogh nu a plecat râzînd de aici

 

disperarea se renunţă resemnării

în cameră albă

natură moartă cu mere deshidratate

în fructieră

pictorul cu ochi devalizaţi în-măr-murind

nu înţelege nimic

unde se află de ce este lăsat singur

cuvintele se deplasează spre infraroşu

gâtuite de sfinţi

sărutul de adio lasă impresiuni profunde

pe mimica umbrei

internată într-o noapte mult mai adâncă

Jurnalul de la Mijas. Madona insomniacă

 

 

dimineaţă cu soare benign

cerul o rană tulbure badijonată cu nori
sângerând păsări peste grota Madonnei

după prânz ploaia ne conduce

în galeria locală de artă

descoperim alegoriile lui Magritte
într-un vitraliu familiar cu o mie de crini
remember Christine

mânăstirea albă de pe coastă
asediată de miresele migdalilor?…

seara se răzbună peste măslini

tiembla la tierra

şi roadele cad scuturate în plase

miracole plauzibile foşnesc prin grădini

 

dacă Madona îşi va întoarce ochii de la noi
îi vom îngropa fiecare lacrimă

sub treizeci de măsline de argint

 

Jurnalul de la Mijas. Tiembla la espada

 

în drum spre Aranjuez am oprit la Toletum

lacrimile stejarului de la Guernica

se uscau pe ziduri muşcate de gloanţe


contele Orgaz se răsucea nerăzbunat

în giulgiurile lui El Greco

numărând săbiile de aur ale Reconquistei

ştirbite în vremea lui Franco


picnick frugal cu tapas, şofran şi fructe

printre cactuşi pe coasta de granit

nehotărâtă între apele măslinii ale Tagusului

şi chitara de Aranjuez

este şi tristeţea un război civil
din care nu m-aş fi întors la Palacio Real

neînvinsă
 

Jurnalul de la Mijas. Musica universalis

 

nu ştiu ce are soarele astăzi

cu ce cruzime aprinde migdalii din Málaga

alerg să ascult muzica ce umple

golul din inimi într-un Gibraltar cavernos

 

Mare Nostrum toarce ca o felină gravidă

ghearele îi tresar voluptos

peste şoareci lichizi

dincolo de coloanele lui Hercules

sârmă ghimpată

solfegiu de pază între două continente

 

Saint-Saens concert pentru vioară

numărul fiorului dintâi

violonistul cântă cu ochii închişi

când ridică arcuşul

trage sforile iernii prin pori

viscol sonor răzbunat prin artere

apa îngheaţă în bemoli pe stalactite

 

plec fredonând et in Gibraltar ego

nu vreau să mă întorc la Mijas încă

opresc în Benalmádena

pentru un memento exotic

 

în jurul templului budist

sarabanda pescăruşilor răzuieşte

aurul de pe turnuri

refugiată pe scări Saraswati îşi taie venele

amurg hemoragic peste veena

din braţe
 

 
 
 
 
 
 
 

sentință

să îi concediem pe poeți

să îi trimitem acasă

să nu le plătim orele

de muncă perste program

să nu le plătim nopțile sau sărbătorile

să nu-i cocoloșim

ca pe niște animale de lux

să le tăiem limba

dacă este nevoie

cum ei nu reprezintă nimic

și sunt un chin pentru noi

de ce să mai suportăm adunătura lor

care se crede aleasă

Ceață pre cer

să ies din peisaj

scrâșnind din dinți furios

pentru aceleași cuvinte nespuse

ne-atinsă imagine

septembrie cald

aceleași culori

povestind despre tine

și copacul pe care m=ai răstignit

Să lăsăm

hai vino să lăsăm

melancoliile în casă

naufragiat trupul a ostenit

în miez de noapte

s-a trezit

cu o boală de înger

pew cer e o lună imensă

cade în lac

pe lângă crengile argintaste de pin

mă dezbrac de mine

și mă arunc în această liniște 

de parcă aș fi viu

Cartea și viața

a plecat săgeata lui Parmenide e sus

coasa mai culcă iarba

încerc să deprind ciudatele mișcări

pe care mi le tot explică tata

nu pot să înțeleg

și cartea și viața

piciorul tăiat printre sape

nu este al meu

prea este cald pe miriște

semantica nu apare în viseî

seara își vede de treaba ei

spre casă în brațe mă leagănă tata

Inerții

Babilonul a fost ridicat

din aur verde

și făină de moară

meningele meu

mă așteaptă în gară

nu vrea să=l mai port

supărat pe meteorologi și luceferi

exilat pe o bandă magnetică

repetă la nesfârșit întrebarea

dar cine va veni după mine

când va fi să moară

MIRCEA  ȘTEFAN

călătoria în Sumbria 

cuvintele grele se ascund

ca un taur înfuriat

dispare până și seara

aici la marginile occidentului

noul grai ce apare

e un nou început

iar cuvântul din urmă e Sumbria

numai zidul de sare

cade răpus

de săgețile umbrei în mare

pe lângă morile de vânt ne-am visat

aventurându-ne

poate îți mai aduci aminte copile

fotografie veche în stil sepia

fără să vrem

prieteni

vom pierde iarăși seara

această coborâre în infern

lumină=n primăvară

ce umple golul  din mesteceni

cine plânge

figurile noastre

candide apariții

sunt numai umbrele

melancoliei de demult

eu nu scriu pentru mine

aceste poeme

poate 

poate le scriu pentru nimeni

sunt așa cum ierburile care cresc perene

poate că un mason

le-a desenat cândva pe zidurile de la Babilon

cu fiecare țărm

cu fiecare zi ne apropiem de graniță

cum să învăț să dorm

ajuns pe câte-un țărm

și mari decizii înainte de furtună

mari taifunuri

precum migrația păsărilor

ori a anghjilelor

scapă formulri

cumva 

luciditatea mă face să sufăr

forma cuvintelor

de-acum obișnuiești să suferi

să trăiești apoi cu obișnuința

cu prăpastia ce se adâncește

în forma cuvintelor

așa te obișnuiești cu sila

cu scârba

poate mai mult cu ideea 

de a te arunca acolo

în această prăpasti

cuvântul

noi suntem umbra ta pe cruce

nimeni nu știe unde ne vom duce

și vremea-cum desprinde de pe noi

cuvânful ca o coajă de noroi

ciuperci cu gust de migdale

(I)

o vânătoare de îngeri s-a pornit

levităm prin culori

și ne doare

noaptea ce brusc a albit

au înflorit ciupercile

lunecă umbra

neclară

dorm caii pe un câmp de argint

(II)

când ochii unui zeu se sting

de-atâta sete-n muguri vine  seara

ciupercile pe Terra 

au icnit

clipa de vis și cea de  ceară

oho

departe în abis

ca în oglindă doar

ciupercile pe Terra noi am zis

ciupercile cum ciuma să apară

(III)

vectorii se însumă mereu nemilos

în mari silozuri spectre mortuare

zilele trec

orele uită

oțelul rezistă mai mult

ciment și siliciu

sicrie de plumb

coroane de flori

a adormit sentinela

cu nervii la pământ

secol postum

rod crabii

craniul dezvelit  al planetei

numărătoarea inversă a început

La moartea unui poet

s-a terminat și vinul din casă

prieteni

l=am sorbit odată cu toate cuvintele

și am ajuns în seară tot mai frați

pe deal mai cresc lunateci prunii

cu tata îi hrăneam într-o copilărie

când moare un poet

pietrele cântăresc mai puțin

decât patria limbii române

cuvântul mort e mai ușor decât cuvântul viu

țipăt al gândului apăsat pe alt gând

tu

care ai nins în tine

rănindu-ne

ars poetica

poate că printre proze se regăsește poemul

gramatica o mare cucoană de lux

cuvântul

un simplu transfer de morminte

mereu revenim la maeștri 

și spun

dar unde sunt crestatele cuvinte

să ne luăm cu soarele de gât

 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
  • Facebook Social Icon
  • Twitter Social Icon
  • Google+ Social Icon
  • YouTube Social  Icon
  • Pinterest Social Icon
  • Instagram Social Icon
This site was designed with the
.com
website builder. Create your website today.
Start Now