PR / T 123.456.7890 / F 123.456.7899 / info@mysite.com / © 2023 by PR.  Proudly created with Wix.com

© Copyright 2018, Toate drepturile rezervate. Powered by Asociația Europeea.
  • Facebook Social Icon
  • Twitter Social Icon
  • Google+ Social Icon
  • YouTube Social  Icon
  • Pinterest Social Icon
  • Instagram Social Icon

Europeea nr n-1

Europeea n-2

Europeea n-3

Europeea n-4

ASE

CLR

CV (ÎLU)

Noutăți

Evenimente

Cele mai recente comentarii

Link

Web

Poezie



EUROPEEA
Anul I numărul  1 Aprilie   2018

 

Tortura pe înțelesul tuturor (titlu provizoriu)

În timp ce mă trăgeau pe roată
eu strecuram în derîdere 
un băț printre spițe

M-au legat de stîlp,
au aprins rugul,
un sobor de proți
clama cumpătare în post,
în timp ce un sobor de chelneri
abia aștepta să declame:
-luați și mîncați, acesta este trupul lui...

dar, după ce trecu acest secol
care fi-va religios ori de fel,
a venit paharnicul iluminist:
- luați de beți, acesta e sîngele lui.

M-au încălțat cu Cisma Spaniolă,
apoi am dansat o zi și o noapte:
flamenco, flamenco, flamenco...

După ce mi-ați pus scobitori sub unghii
și mi-ați strivit degetele în ușă,
am devenit mentalist, acrobat,
încît nici psihic nu mă mai simt agresat...

Doamne Dumnezeule al iertării,
care ai dat omenirii liberul arbitru
în timp ce-o fericeai cu
durere, întristare și suspin...
dă-mi și mie o Fecioară de Fier*
a Evului Mediu și Median,
au, oare vrei Tu să mă autoflagelez
precum dervișii cadrii ai unei religii zise păgîne?

*alt instrument de tortură

Poeme misogine

*
mai întîi poem
despre viziuni sai-fai, ce
precum viermii rod și eclozează în
existența lor, iar găuri de vierme 
nu sînt – să migreze în alt univers

apoi poem 
despre ele, gospodine reinventate,
sclave ale poeziei virtuale
și vestale ale menopauzei, poem

despre cum se trezesc ele
în decor de rimel prelins
peste riduri, în zeamă de alint-aroma
în reminiscența teveului tern, poem

despre tramvaie care le par masculine
deși-s de alt gen, poem
despre cum se întorc în final
în zidul lor- precum o Ană -
la tastatura microbiană

*
(cenușăreasa la vîrsta a treia)
scot dintr-o nucă
absurdul, inutilul meu costum de bal,
(?) pantofiorii mei or fi la prințul cismar,
nașterea mascarei e-n fața oglinzii(?)

îmi ascund ridurile, pudra-i de firmă,
vată-n sutien, gimnastică de creștină:
„Marcu, Ioan, Luca Matei
să scăpăm de colăcei”
plîng, deja îmi curge rimelul, mai plîng
pînă uit să mai plîng
și mă împac cu pielea căzută

suspin de două ori, mai inspir,
inspirația mă trimite la tastatură
scriu un poem despre mopuri, tramvaie,
balcon, scara blocului, despre EL
care-a ieșit să-și cumpere țigări
și nu s-a mai întors...

sper ca la azil să fie
lumină filtrată prin pomi înfloriți
poeziile mele să fie citite pe muzică dance
de către bărbați grizonanți și galanți
iar prăjiturele să fie o mie
încît să uit noțiunea de casă
pînă ce Abadonna fi-va să mă răpească 

GEORGE SAVU

Simplu şi plastic

În vaza de plastic,
sub crugul tavanului,
într-o dimineaţă nedefinită
îmi înflori floarea de plastic

inima mea cu implanturi de plastic
îmi palpită termoplastic
iată - mi-am zis – germenii unei 
noi Conştiinţe Colective,
granule de Zeu Nou, la care
se vor închina toate Masele plastice

atunci cînd toate cele care
creşteau din ţărînă şi din
dejecţii de clorofilă
se vor topi în Mase plastice
şi apoi se vor întări, devenind
Mase termorigide, mulate în forme
de către Entitatea, care la început era 
Duh de Plastic şi se plimba pe deasupra
Maşinii de Injecţie a Maselor plastice

îmi îngrijesc cu atenţie floarea de plastic
cu extract de celuloid,
compost de credinţă,
îngrăşămînt de frică, supunere,
lucrări periodice de adoraţie – sperînd
într-o viitoare viaţă de plastic

Poem cu dame literare

Poem despre viziuni SaiFai/
ce, precum viermii care rod şi eclozează
existenţa noastră, iar găuri de vierme nu sînt
să migrăm în alt univers
poem despre gospodine reinventate,
sclave ale scriiturii
şi vestale ale menopauzei, poem
despre cum se trezesc ele
în decor de riduri, de ieri
de alint-aroma, zeama
reminiscenţei tv-ului tern, poem
despre tramvaie care le par masculine,
deşi-s de alt gen, poem
deaspre cum se întorc ele-n final
în zidul lor, precum o Ană,
la tastatura microbiană....

Înger, îngerașul meu...

un înger mic stătea pe-un limb
cu-n imbus se scobea în nimb

era senin și liniar
dar mîndru că-n reprezentări
era purtat - ca vata – pe băț
la-nmormîntări

și se-alinta dîndu-se-n uță:
ori despre mine scris-a oare
unul cu meclă de maimuță (?)

eu stînd aici, pe sol nesigur,
comit o rimă, zic: desigur
că-s fericit, că-s arondat
la cel pe care Deodat...

dar tot întreb, făr pic de frică:
-ce sex ai tu, la o adică(?)

trivago.ru

Kolyma* e staţiune de top
încă de pe vremea lui Stalin.
unii zic că ar fi de cinci stele 
în fostul gulag – da de unde!

adevărat zic vouă:
„lăsaţi imaturii politici să vină la mine!"
dreptu-i – nu se prea găteşte gulaş aici
da-i rost de guleai** la Bîstro,
la cramă, la nivelul cinci subteran.

acum, 
că tot s-au închis gurile de mină,
agenţiile de voiaj trag cu reclame
calibrul şaptevirgulăşaizecişicinci,
poate aude şi Soljeniţin, Tismăneanu etc.

mai sînt locuri, camere duplex,
single, apartamente nupţiale
dacă ei nu sînt determinați
- ea îi vrea,
Kolyma…

* - Kolyma (sau Kolîma) – unul dintre cele mai groaznice
lagăre de muncă din Siberia
** - guleai – petrecere, chef ( popular) în limba rusă.

Sens giratoriu

prin timp
existența ternă de sclav modern
și de pretins poet neînregimentat,
în lipsa unei schimbări majore
te uzează, cazi în uitare, cazi în uitare

prilej numai bun să o iei ușurel
pe Calea Sîmbetei,
pe Aleea Cîrciumii,
pe Strada Bisericii
ori spre Fundătura Spitalului
unde mai ai o șansă – să vegetezi legumă uscată
pînă la promisa mîntuire

eu încă mai parez cu flanconade 
dar sînt din ce în ce mai fragil
încă mă opun atunci cînd sînt lungit
și chiar atunci cînd sînt balotat și redat
universului bidimensionat

știu, tot figurină rămîn
tăiată, forfecată, forfetată
de impozitul pe iutele, agilul
spermatozoid ce-am fost odată...

Givraj

atît de mult aş vrea să scriu,
cu noduri pe o sfoară,
un SMS, un MMS către iubita mea
plecată la muncă-n Iakuţia…
unde are grijă de renii bătrîni și bolnavi

să-i spun:
iubito (!) sunt mnemonic,
nu-mi ajung hieroglifele
cuneiformele şi runele din inima mea,
încît să-ţi mărturisesc cît de mult te doresc(!)

dar ne vom întîlni cîndva
acolo unde filistenii au furat cufărul
cu tot cu Dumnezeu în el
şi-au inventat vocabulele aleph, beth, gimal

vom petrece o vacanţă de vis în bazarul din Tir,
eu voi trage, o, bojîi moi, cu Kalaşnikovul
şi tu vei cîştiga ursuleţul de pluş şi din Creta

ne-om săruta, vom face toate celea,
apoi tu vei lua avionul givrat,
iar eu voi pleca în Insula Morfologică,
pendinte de atolul sintaxei actuale,

de mi-o fi frig
şi vîntul mă va oprima,
îmi voi schimba frunza de stil
de din faţă în spate….

 
 
 
 
 
 
 
 

Ce mă...

Ce mă fac eu fără tine, până mâine dimineaţă,
Când te vor soma cocoşii să stai drepţi pentru apel?
Şi te vor întoarce-n pături cât să-ţi ia un an din viaţă,
Şi să-ţi mai adune altul, ce va fi cam tot la fel.

Ce mă fac eu fără tine? Voi zidi o fortăreaţă!
Cu ferestrele în mare şi pereţii din oţel.
Îmi vor creşte-n aripi vise şi în tâmple flori de gheaţă,
După care-o veşnicie, mă voi odihni niţel.

Craiul vechi la drum de pică, lozul meu câştigător, 
Adoratul de cu ziuă, înzestrat cu vino-ncoace.
(Că mi-e dorul a pustie, fir-ar mama lui de dor)

Fără tine, când trec anii, mi-s colindele sărace;
Şi când alţii vin, mă iartă, de te-ntreb, de n-o să mor…
Ce mă fac eu fără tine, şi cu tine, ce m-oi face?

Aşteaptă-mă…

Aşteaptă-mă iubire, am să viu
Nici nu importă mijloc de transport.
De dragul tău aş locui şi-n cort
Pe-o moviliţă dintr-un sat pustiu.

Aşteaptă-mă în urmă, în trecut.
În mai să mă aştepţi şi mai departe,
Am să-ţi trimit un fel de semn de carte,
Şi-un foaie verde cum că n-am putut.

Am treabă multă, foarte multă treabă!
Mă ţin în lesă muncile de… stat.
Mai am nişte cireşe de mâncat,
Apoi, ce arde de-i atâta grabă?

De-adus pe-acasă, aş aduce lemne
Că se anunţă iarnă lungă, grea.
O cucuvea prin minte mi-a dat semne
Şi eu o cred, a naibii cucuvea!

Prin august la-nceput sau la mijloc.
Să-adie vântul cât să-mi fie bine,
Curaj să-mi fac cum să purced spre tine
Ca să ajung de Paşte sau… Deloc.

Prin casa viselor…

A fost aşa un fel de aventură,
Un fel de-a explora printe boscheţi.
Nici foarte treji, dar nici extrem de beţi
Un fel de cal de dar, de mură-n gură

Spre lungul drum, cu grija altor vieţi.
Un fel de chinezească picătură;
De altă clipă-n care îţi repeţi
Venirea-n van spre setea imatură.

A fost aşa, doar Dumnezeu cu mila!
Şi dacă-a fost n-ai cum să recunoşti.
De-aceea astăzi, când întoarcem fila
Rămânem goi şi cruzi şi fără măşti,
Doi boi nativi ai carului cu proşti
Blocaţi între Craiova şi Brăila

SANDA NICUCIE

Visul

Şi se făcea că te iubeam sălbatic
La zeci de mii de mile depărtare.
Îţi trimiteam bezele peste mare
Îmi răspundeai în morse. Telepatic

Te auzeam în marea mea chemare.
Veneai pe jos şi-mi ajungeai tomnatic
Şi-aproape stins…el, calul din dotare
Păştea prin veacuri oala cu jăratic.

Şi se făcea că mă faceam că-mi pare
Şi se făcea că îţi vorbeam peltic,
Îţi înnodam la colţuri un batic
Creştea în tâmplă semnul de mirare.
Şi se făcea… din pură întâmplare
M-am deşteptat. (Nu se făcea nimic).

Alungarea din mine


Te-aş alunga din mine ca pe-o necesitate
Ţi-aş face-ngropăciune cu popi şi parastase.
În gând ţi-aş da pomană din vieţile rămase,
Şi-ntreaga veşnicie ţi-aş umple-o de păcate.

Sau te-aş schimba la târguri pe voaluri de mătase,
Sau amanet în vamă pentru eternitate,
Urându-ţi toate cele de neam şi sănătate.
Să nu mai ştiu de tine, pe-un vis de şase şase,

Să-mi fii cea mai iubire uitată dintre toate.
Tu cea mai grea povară şi cea mai neagră cruce
Să nu te pot încape, să nu te mai pot duce;
Să te mai las o viaţă fără identitate,
La margine de drumuri sub cerul în răscruce
Te-aş alunga din mine (măcar pe jumătate).

 

Epitaf

Dacă-mi va fi mai bine sau îmi va fi mai greu
Și-ai vrea să știi de mine întreabă-te că poate
Ai să găsești răspunsul ascuns în pieptul tău
Sau uită-mă-n sertare cu ușile-ncuiate 

Nu-ți spun adio astăzi și nu că mi-ar fi greu
Dar prea s-a spus adio în dramele jucate
Suntem actori ce dracu de-acum și tu și eu
Închidem stagiunea direct din realitate

Împușcă-te!-ți stă bine nici nu te văd de flori
Ai chiar pe stai acolo-ți priește infinitul
Voi scrie epitaful când îți va fi sfârșitul...
Cuprins în atmosfera penultimei ninsori
Sub biata piatră rece stă drept nefericitul
Ce s-a-mpușcat în grabă de maxim două ori

Din condei...

Te vreau întins în lanul plin de brumă 
Și devorat de patimile mele. 
De nu întreg, măcar pe bucățele
Să îți compun o operă postumă. 

Să te încondeiez prin toate cele, 
Să protestezi viclean, după cutumă
Și să zâmbești ca de o bună glumă
Când te cuprind în mreje ca-n atele. 

Și-apoi, de nu va fi să-ți fie bine 
Și nu vei ști nici unde și ce vrei, 
Nici dacă pleci și nici ce te reține 

Și nici sfârșeala asta nu știi ce-i, 
Dar ai să fugi cât poti din rău de mine, 
Am să te-ntorc legat doar din … condei.

Te-aş părăsi...

Te-aş părăsi dar nu-mi aduc aminte
Nici cine eşti, ai fost, şi nici măcar,
Te-am rătăcit prin lanul cu mărar
Şi te-am lăsat pe veci fără cuvinte.

Îţi strig prin somn un soi de jurăminte…
Cât te-am iubit şi cât de în zadar,
Ţi-am tot trimis iluzii să te-alinte
Şi te-am tăiat de tot din calendar.

Aş vrea să fie totul ca ~nainte
Când nu te cunoşteam şi nici habar,
Când nu citeam de tine prin ierbar,

Şi nu-mi umblai ca pacostea prin minte.
Te-aş părăsi cu tot cu cele sfinte,
Doar să mă-ntorc la tine (Ei, nici chiar…!)

Răpirea din tramvai

Să te răpesc în drum spre mănăstire
Dintr-un tramvai ce caută să pice,
La drum de seară şi din zori-zidire.
În turnul meu de sfântă Beatrice,

Doar praful de pe tobă în neştire
Mai joacă poartă-n casă şi popice.
Nu te-nclina, azi n-am milostivire,
Nici nu te-aud, indiferent ce-ai zice!

Frumosul meu din basmele cu zmeie,
Sau lupul din scufiţa cu trei iezi,
Nu înţeleg cum dracu nu mă vezi.
Când eu deţin întreaga lumii cheie,
Să nu cumva să-ţi vină vreo idee
De-a evada la alta. Eşuezi...

 
 
 
 
 

Nici măcar...

Te-aş schimba prin târguri mâine pe un car cu patru boi
Sau pe-un codru vechi de pâine şi o traistă cu trifoi
Te-aş schimba c-aşa mi-e felul te-aş schimba la o adică
Te-aş schimba cu muşeţelul ori cu verdele-n urzică
Te-aş schimba pe-un şase şase cu iluzia din zar
Cu trei ţigle de pe case cu un pod şi nici măcar
Nu te-aş lua nu te-aş întoarce nu te-aş duce nu te-aş… da
C-ai aşa pe vino-ncoace şi eşti cel mai cel cumva
Te-aş amesteca-n culori folosindu-mi trafaletul
Ca apoi prin zece sori să îţi trec arzând portretul

 

Doar o umbră foarte subţire

Știu că m-ai iubit, deși nu mi-ai spus-o niciodată.
Știu că ai plâns pentru mine, deși nu te-am văzut niciodată plângând.

Așa cum nici Dumnezeu nu își mai arată Faţa
dracu știe de ce.

Poate din teama să nu Îl rănim
și mai rău.

Te-ai dus și gata.

De-abia târziu
am aflat cât de aproape ai fost
de mine.

Cât să ne despartă doar o umbră
foarte subţire.

Mai fragilă decât 
tremurul unui zeu.

Tu, neștiut prieten;
tu, tatăl meu.

Frica

Când eram mic ultimul refugiu era baia.
Acolo mă ascundeam convins fiind că nu mă mai poate atinge nimic.
Stăteam cu urechile ciulite la orice zgomot
și așteptam să se întoarcă mama.

Apoi am crescut. Și multă vreme a trecut
până mi-am găsit un nou adăpost. 

Nu mai erau balauri, nici hoţi
veniţi să mă găsească tremurând în chiloţi.
Ci alte frici
pe care nu mai știai de unde să le-apuci.

Dar toate se duceau într-o clipită
în braţe când strângeam femeia iubită.

Apoi nici dragostea nu a mai fost de folos.

Am venit, Doamne, la Tine pe jos
cu inima făcută covrig.
Mi se părea că ești mut când te strig.

Dar te-am aflat și pe Tine pitit.
Atât de bine încât nu te-am găsit.

Unde-s poeții ce se duc?

Unde-s poeții ce se duc
Că parcurile par pustii 
Și viii nu mai zici că-s vii
Ci doar fantasme în surtuc?

Unde-i acel olimpian
Ce îți spunea că este-n van
Să vezi zăpezi ce-au fost mai an
De dincolo de termopan?

Unde-s poeții de-altădat'
Ce se-nfășau în manta de brocat?

S-au dus poeții ce se duc.
Sunt toți acuma... pe facebook

De-acolo de unde rulează povestea

Multă vreme după ce s-a terminat
am rămas pe scaun și am urmărit filmul
de-acolo de unde rulează povestea
care a început pe platoul de filmare
și se termină cu viața ta
pe care o proiectezi pe un ecran
unde doar tu o mai vezi
și o grămadă de scaune în care
nu se mai află niciun spectator

Țara de hârtie

În ţara de beton
trãiau oameni de carton. 
Orice filozofie 
era de hârtie; 
Şi-un gând, oricât de răsărit, 
nu ardea mai mult decât un băţ  
de chibrit. 
Indiferent ce ai fi încercat, 
musai trebuia  parafat
și singura epopee 
era statul pe la ghişee. 


Și nu știu cum, ca prin vis
totul a devenit interzis;
ca nu cumva din lumea de paie
să iasă vreo vâlvătaie,
iar cel care sta la comandă
în fumuri să se piardă
întocmai ca un godac 
în ziua de Ignat.


Lucru care s-a și întâmplat
la un moment dat;
dar, ca s-o spunem cinstit,
porcul n-a fost decât aburit.

Și-n locul lui, pe coclaur,
veni scroafa cu puii de aur.

FLORENTIN SORESCU

aici ar fi trebuit să se termine povestea mea dar mai urmează și o altă poveste



Prima confruntare mai serioasă
cu viața
am avut-o în clasa 1-a poate a 2-a
nu rețin exact dacă înainte sau după
sinucidere
l-am luat pe Nicolau deoparte și i-am spus
că vreau să plec la Veneția
cu barca pe Argeș
Nicolau era prietenul meu bun
printre puținii care vorbeau cu mine
îl invidiam pentru că lui toate îi mergeau bine
avea o grămadă de prieteni
iar învățătoarea îl aprecia
motiv pentru care m-am mirat
când mi-a spus că vrea să vină și el
în călătorie
ideea cu Veneția îmi venise de la tata
pleca adesea în interes de serviciu
prin toată lumea
odată s-a întors cu niște fotografii
care pe mine m-au lăsat mut
și ne-a spus că orașul ăla străbătut de ape
ca niște vinișoare
este Veneția
mi s-a părut nemaipomenit de frumos
să trăiești acolo
îmi imaginam cum e să te urci într-o barcă
și să te duci încotro vezi cu ochii
fără să te constrângă nimic
dar poate că nu apele erau cele
care mă atrăgeau
ci orașul acela putred
părând că reușește să se țină
deasupra apelor
în ciuda greutății lui
cert este că de câte ori lucrurile se împotmoleau
visam să ajung la Veneția
ăsta era locul meu de refugiu
un fel de cimitir al tristeților
pe care le îmbrăcam sub forma unei aventuri
o zi întreagă am petrecut 
pe Argeș
ne făcusem sediul general sub un pod
care tocmai se construia
arcuindu-se peste ape
visam să trăim hrănindu-ne cu peștii
pe care îi prindem
și să facem călătoria vieții
către seară însă am plecat
pe calea ferată ca să bem apă dintr-un izvor
întrucât n-am reușit cu niciun chip
să-l conving pe Nicolau să bem apă din Argeș
pe drum ne-am întâlnit cu tata și cu frati-meu
care ne căutaseră toată ziua
am luat o bătaie zdravănă
semn că nu toate călătoriile sfârșesc
bine
sinuciderea a venit mai târziu
cred că prin clasa a 4-a
când, spre uimirea mea,
am scăpat fără să fiu bătut
deși în halucinațiile mele
bâiguiam tot ceva despre călătorii
și orașe plutitoare
acum realizez că nu 
putea fi înainte
ci numai după prima confruntare
întotdeauna sinuciderea vine
după ce ai eșuat în călătoriile pe care
le-ai pregătit 
la un moment dat te saturi de atâtea 
încercări
și cauți varianta scurtă
modul cel mai facil
de a ajunge unde visezi
pentru mine locul acela era
așa cum v-am spus
Veneția
acolo unde apele duc cu ele
tot soiuri de lucruri
ambarcațiuni mici și mari
cât un oraș
tristeți lemne putrede rădăcini
vise,
aici ar fi trebuit să se termine 
povestea mea
dar mai există și o altă poveste
întrucât pe Nicolau l-am lăsat 
în momentul acela în care ne-am întâlnit cu tatăl meu
și l-am reîntâlnit după mulți ani
ajunși ditamai oamenii 
trecuți prin multe
am rememorat călătoria noastră
spre Veneția
evident am făcut haz
între timp el s-a mutat chiar acolo
îmi povestește că părinții lui divorțaseră 
de mic copil
drept care se simțea abandonat
(trăia cu sentimentul că 
spre deosebire de el
eu am o grămadă de prieteni
iar doamna învățătoare mă apreciază)
călătoria pentru el fusese la fel de importantă
ca și pentru mine
singurul lucru care ne diferenția
era că inițiativa îmi aparținuse mie
în orice caz eu aveam un loc al meu în care să mă refugiez
în timp ce el
nu-și găsise încă 
o ascunzătoare pe potrivă
încercările lui au început mai târziu
și s-au terminat tot printr-o 
halucinație
el caută femeia care să-l înțeleagă
se visează plimbându-se cu ea braț la braț
în orașul ăla vechi și putred
unde toate lucrurile 
par că plutesc
iar pânzele corăbiilor se înalță la cer
curajoase ca niște zmeie

mama a îmbătrânit

Mama a îmbătrănit.

nu aude soneria când sun 
și spune fel de și fel de tâmpenii.

cam tremură uneori,
mâna cu care îmi altoia câte una când și când
nu mai este așa sigură.

a devenit 
mai nevolnică.

și poate că nici nu așa de rău,
poate că de fapt nu ea a îmbătrânit.,

ci doar eu m-am sucit.

ca un prunc pe care încă îl ţine 
în pântec
și ale cărui mișcări o anunţă
că în sfârșit sunt gata
să mă fi născut 

cosmonauții

Lada studioului era locul nostru de refugiu,
acolo ne ascundeam eu şi cu frati-meu
când eram supărați
şi nu mai găseam nicio ieşire,
ne aşezam înlăuntru ei
ca într-o navă spațială
pregătiți de marea lansare,
de acolo vedeam stelele cum se înşiră
rotunde şi mari
ca nişte portocale,
Carul Mic Carul Mare 
Constelația Orion
plus o grămadă de alte planete
pe care de-abia aşteptam 
să le descoperim,
niciodată nu le-am văzut strălucind mai tare
decât  în cutia aceea mică
de lemn
de la capătul patului,
odată mama ne-a certat pentru că am cumpărat
de toți banii pe care îi mai aveam
banane
după ce stătuserăm ore întregi la coadă 
în frig,
degeaba i-am explicat noi că
sunt ultimele de pe această planetă
în care nu va mai exista niciun supraviețuitor
şi că trebuie să ne luăm zborul cu naveta noastră
cât mai e timp,
multe lucruri  îi scăpau
chiar şi ei,
ne gândeam cu groază ce va zice tata
când se va întoarce acasă
şi va afla,
îl urmăream speriați 
prin găurile cu care era prevăzută
uşița de lemn
pentru a putea fi deschisă,
dar el a început să râdă
ca de o glumă bună, spunând
"Ia uite, dulapul ăla 
a făcut ochi",
după care a continuat 
mai mult în şoaptă
"Nici nu îți dai tu seama
câtă dreptate au
copiii ăştia ai noştri,
în curând nu va mai fi niciun supraviețuitor
pe meleagurile acestea
din care a început să dispară
orice formă de viață,
lasă-i măcar pe ei să-şi ia zborul
de-aici",
chiar în acele vremuri erau 
începuturile Glorioasei Epoci
de Aur
în care România pusese la punct
cel mai performant program 
spațial,
nicăieri nu aveai să mai vezi 
atâția visători luându-și zborul
spre altă lume
de pe această planetă pustie, rece şi grea
în care nu mai ştii cine a rămas
şi cine a plecat

Mama surâdea fericită

Cel fericite acele seri
când ne adunam cu toții în jurul radioului
și ascultam leru-i ler.

Mama surâdea fericită
în cămăruța de var,
ni se părea că lumea e mică
și viața trăită - un dar.

Când și când câte-o melodie tristă
desena umbre în jur,
durerile ce-aveau să vină
nu prinseseră, încă, contur.

Cuibăriți unul în altul
nu simțeam sub crusta de gheață
că vom privi cândva înapoi
și vom vedea tot ca prin ceață;

că fețele celor duși
cu greu vom mai putea desluși
și va veni un moment
când nu vom mai ști c-am fost vii

Ciuperca din grădină

Azi noapte am visat un avion
trecea deasupra grădinii ca o fată de pension
era viu colorat asortat 
și nemaipomenit de sofisticat
dar vai, ce păcat,
din el s-a parașutat
ceva aducând a grăunte
lăsându-mă fără cuvinte
că n-am văzut ciupercă mai mare
să se ivească  în zare
printre florile din grădină,
prinzând din senin rădăcină
și înălțându-se până la cer
acolo unde stelele pier

Claviaturi pe ape

Ce claviatură, Doamne, ce claviatură
era trupul tău;
cântam simfonii în noapte
ca Isus care pășea în vârful picioarelor
pe ape

 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 

sura 6



nu nu-mi pasă de umbra ta
nici nu am vreun motiv bine întemeiat
să-ţi ţin minte numele
tu păstor al ruginii şi al luciului
modulează-ţi sunetele
pendulează între morţile tale de glorie
eu mă voi roti în tăcere
în cercurile mele de apă
până la însetare
apoi le voi bea unul câte unul
şi mă voi evapora
mângâiat de palma mamei
până când devin un nor nemărginit
de veşmântul căruia
se vor ţine ca nişte prunci abandonaţi
toate lacrimile lumii...

strigăt

nu nu 
strig cu urmele tale încă pe trup 
nu mă ungeţi cu apă sărată şi caldă 
apele curgătoare sunt limpezi şi reci
tu îmi astupi gura cu sânul 
îţi verşi toate cărările umbrite 
în sângele meu
nu nu 
strig cu gura plină de cruci şi de morminte
lumina nu-i aici 
lumina nu-i aici sub pielea mea 
privesc în gol cu ochii abia deschişi şi umezi
tu îţi modulezi sunetele 
îmi faci semn plecându-te
eu ridic din umeri nedumerit 
privind în gol
cu tălpile îndreptate spre cer
ca două lumânări aprinse

Sâmburi

de câte ori te vedeam aplecat
voiam să te întreb
tu când taci în faţa zidului
te gândeşti la pietrele sale
sau la luciul lor
mie când sunt răcit
îmi fuge gândul doar
la şerveţelele albe
unde îmi voi aşterne frigul
şi la o zi însorită pe care o voi decoji
neinteresat nici măcar
de soarta sâmburilor săi
ascultă
după ce-ţi termini plecăciunile
şi tăcerea
te aştept
să ciocnim un pahar
şi să-l bem pe Dumnezeu până la ultima picătură
de sânge

DJAMAL MAHMOUD

delir7

sângele meu e bun de băut deja străjerule
ţi l-am păstrat bine
n-am fumat n-am mâncat decât verdeţuri
din când în când şi câte un măr
roşu din poveştile bunicii...
poţi liniştit să-ţi vopseşti cu el buzele
cravata cu care te vei afişa vorbind
despre îngeri
culorile vapoarelor
sau ale munţilor de zăpadă...
ţărmurile din ochii mei
cheamă pescăruşii
din glonţul tău auriu şi lucios
apasă apasă pe trăgaci chiar acum străjerule
sunt nerăbdător să le ascult quarkul...

 

 


sura4

Text postat de Djamal Mahmoud

repetaţi după mine
mulţumim pietrelor pentru tăcerea lor
zidurilor pentru răbdarea lor
mulţumim peşterii
pentru nedezvăluirea secretului
nici măcar acelui palmier bătrân
deşi îşi trimite roadele apoase
în fiecare an
în atâtea guri însetate
mulţumim bradului pentru verdele său
himenului
pântecului pentru sângele lor
mulţumim mormântului
mormântului
mormântului
pentru căldura întunericului său
mulţumim
neantului
neantului
neantului pentru lumina sa
amen amen amen

iar acum strângeţi palmele
strângeţi-le bine şi faceţi linişte

linişte vă rog
numaidecât va vorbi zăpada...

umbra


de câţiva ani am un obicei ciudat
în fiecare zi ies desculţ 
în curtea casei
la ora trei după miezul nopţii
îi pipăi zidurile 
de parcă aş bea 
din tăcerea lor
mă rezem de trunchiul unui palmier
iar el mângâindu-mă cu aerul din palma sa
îmi povesteşte tot felul de întâmplări
aseară mi-a spus că eu m-am născut 
într-o zi de toamnă 
la aceeaşi oră când a fost plantat 
în casă nu era nimic verde pe atunci 
în afară de el şi de ochii mamei
îşi aduce aminte de ea mereu
avea o atingere caldă
o umbră cuminte 
ce nu făcea niciodată vreun zgomot
îi spăla frunzele adesea
încât îl învidiau toţi copacii din jur
aşa îmi povesteşte palmierul până ce răsare 
soarele
iar când încep să aţipesc 
scoate umbra mamei ascunsă bine în rădăcini
mi-o întinde şi cheamă
toate păsările să-mi cânte până-i adorm în braţe

Albe&reci

lui nicolae tzone

mesele sunt rotunde domnilor
mesele sunt rotunde
străzile s-au plictisit de culoarea lor
neagră
porţile încă-i mai latră pe trecători
încă-i mai latră
iar zidurile sunt atât de ocupate de umbrele lor încât
sufletele şi-au pierdut răbdarea
aşteptând în trupuri şi-n văzduh

în caiete 
am poeme şi cifre
în trup sânge şi femei
azi
nu voi mai pomeni
nici de patrie
nici de Dumnezeu
nimic despre mine

azi
voi face dragoste cu alaska doar
şi mă voi spăla cu zăpezile ei
albe & reci
ridicându-mă deasupra lumii

tu
privirea ce mi-ai lepădat orbitele
şi te-ai înălţat deasupra oceanului
păstrează secretele noastre
nu spune nimic valului
lasă-l să se izbească de mal 
să danseze ca un şarpe în braţele stâncilor
până vei cădea-n tăcere

cerul are pliscuri de porumbei
cerul are pliscuri de şoimi
mama are fruntea tăcută

cu fiecare închinare
învăluie pământul cu sâmburii săi
iar cerul
coboară numaidecât 
să-i ciugulească din frunte

 
 
 
 
 
 
  • Facebook Social Icon
  • Twitter Social Icon
  • Google+ Social Icon
  • YouTube Social  Icon
  • Pinterest Social Icon
  • Instagram Social Icon
This site was designed with the
.com
website builder. Create your website today.
Start Now