PR / T 123.456.7890 / F 123.456.7899 / info@mysite.com / © 2023 by PR.  Proudly created with Wix.com

© Copyright 2018, Toate drepturile rezervate. Powered by Asociația Europeea.
  • Facebook Social Icon
  • Twitter Social Icon
  • Google+ Social Icon
  • YouTube Social  Icon
  • Pinterest Social Icon
  • Instagram Social Icon

Europeea nr n-1

Europeea n-2

Europeea n-3

Europeea n-4

ASE

CLR

CV (ÎLU)

Noutăți

Evenimente

Cele mai recente comentarii

Link

Web



EUROPEEA
Anul I numărul  1 Martie  2018

Proză

Nuța Gangan Istrate

NIG: Cum ai rezolvat de exemplu o chestiune cum ar fi, Ghiţā, Ghiţā, pupā-l în bot şi papā-i tot?

C.S.: Simplu n-a fost. Dar aici, domniţă, ca peste tot, nu traduci botul şi pāpatul. Aici traduci domnia ta în planul semnificaţiei, slugārnicia, vulgaritatea şi neruşinarea… Iar pe plan stilistic traduci conciziunea, rima, şi ritmul. Dar l-am rezolvat, zic eu. I-am zis, Carry their buckets and fill your pockets. Are toate elementele din limba românā. Aşa-i cā-s bāiet iute la minte?

NIG: Aşa-i. Cât timp ţi-a luat acest proiect?

C.S.: Vreo şapte ani. Trei, patru ore pe zi. Mii de ore… Am oprit tot ce fāceam la acea datā şi am lucrat doar la Caragiale.

NIG: Mă gândesc că toți domnii la care ai apelat pentru publicarea traducerii ILC, ceea ce mi-ai spus aici. Romanul “The Ballad of the Blue-Eyed Castrato” l-ai scris în englezeşte. Romanul “One Year in King City High School” înţeleg, după titlu, cā e scris tot în englezeşte. “Povestirile din şanţ”, în limba românā. În ce limbā te simţi mai la îndemânā când scrii? Te întreb pentru că eu, deși am ajuns să gandesc și în engleză, tot în românește simt mai mult.

C.S.: Depinde de registru. Când scriu despre şanţ mā simt mai bine în româneşte. Nu uita cā mi-am trāit toatā copilāria, de nevoie, între interlopi şi ţigani. De acolo mi-am luat şi un doctorat în arta de a supravieţui. Dar în general prefer sā scriu în englezeşte pentru cā am un auditoriu mai larg, şi cu mai mulţi bani disponibili de a cumpāra cārţi.

NIG: Înțeleg. Revenind la Caragiale, am vāzut cā ai tradus chiar şi numele personajelor din Scrisoarea pierdutā. Nu e prea mult? Nu e impietate? O stângācie? O greşealā?

C.S.. Din contra. Dacā n-aş fi fācut-o, aş fi scāzut din valoarea operei. Nume ca Farfuridi, Brânzovenescu, Caţavencu, sau Dandanache nu le gāseşti domnia ta în cartea de telefon. Sunt fācāturi de-ale lui Nenea Iancu, care de fapt anunţā personajul, îl caracterizeazā… Nici nu-i nevoie sā intri în piesā, citeşti doar lista personajelor şi ştii cā Zaharia e zaharisit, Caţavencu e o caţā, Tipātescu e un tip, adicā un bārbat frumos, cā brânza şi farfuria merg împreunā, ca la vodevil, şi aşa mai departe. Nu poţi tu, umil traducātor, sā vii şi sā sārāceşti cu bunā ştiinţā, din lene sau nepricepere, opera pe care o traduci… Am vāzut o reprezentaţie a Scrisorii pierdute în Spania unde actriţa ce-o juca pe Zoe era grasā, urâtā şi bātrânā, iar Fānicā era mic, chel şi gras. Ba mai era sireacul şi crācānat… Am plecat dupā primul act. Sā-mi fie cu iertare, dar nu asta a zis Caragiale.

NIG: Am înțeles câteva dintre sublimele chinuri ale traducerii de la Adrian George Săhlean, cel care mi-a vorbit foarte frumos despre traducerile marca Cristian Săileanu; și știi cât de pretențios este. De ce publici totul doar electronic? De ce nu avem şi un Caragiale în limba englezā pe hârtie, pe un raft?

C.S.: Din mai multe motive. Întâi cā, oricāt de rāu mi-ar pārea mie şi celor din generaţia mea, viitorul nu este al cārţii pe hârtie ci al cārţii electronice. Am zburat acum o lunā din California pânā în Corfu. Am schimbat trei avioane. Aproape toatā lumea din avion, din aeroporturi, citea cārţi electronice. Foarte puţinā lume mai carā hârtie, care e grea şi voluminoasā. Lanţuri minunate de librārii americane - Barnes & Noble, Borders - au dat faliment. Un alt motiv ar fi cā am simţit pe propria mea piele cā imensa majoritate a editurilor sunt conduse de oameni fārā scrupule, care îţi furā pur şi simplu munca. Şi al treilea motiv ar fi pentru cā nu sunt un om bogat, ca sā pot plāti din buzunarul propriu publicarea şi mai ales difuzarea lui Ion Luca Caragiale în englezeşte.

NIG: Barnes & Noble e încă ,,alive,, chiar acum câteva zile am băut o cafea și am răsfoit câteva cărți. Dar este posibil să-și fi închis câteva locații așa cum se întâmplă când businessul nu mai este ce-a fost, în mare parte pentru ca Amazon are puterea, cred. Dar ca și autor, poate că își meritau puțin soarta, pentru că dividendele obținute aici sunt mult mai mici decât dacă vinzi prin Amazon.

Apoi, da, ai dreptate, lumea e cu nasul în electronice mult mai mult decât în hârtie.

Multe publicații au renunțat la hârtie si prefera ediția online. Eu zic ca trebuie sa mergem cu valul, pentru că ăsta este sigur un val care ... nu va trece prea curând.

Pe de altă parte, a avea o editură înseamnă a avea un business. Este normal să publici, să zicem, romane din colecția Arlechin, care, aici în State obișnuiau să apară lunar, și care, într-un fel sau altul, rezolvau nevoia de ,,tandrețuri și sexuri,, a gospodinelor singure și nesatisfăcute, scuză-mi expresia. Când banii curg, când un autor super-prolific se mulțumește cu un anume public și, mai ales, are șansa să își publice șmecheriile siropoase de câteva ori pe an la o editură care satisface nu calitativ dar des, zău că o lucrare care ar putea însemna ceva pentru literatura universală, dar ca profit ar fi ineficientă, din punctul de vedere al unui businessman-editor, nu prea mai contează. E mult de discutat pe marginea acestui subiect.

Chiar, spune-mi ce crezi despre asta? Editura ca un business. Împăcarea caprei cu varza, cu lupul dar și cu vaca cea grasă.

C.S.: Știam că Barnes & Noble mai are deschise nişte locaţii, dar mult, mult mai puţine... Cu editurile am avut numai de suferit. GERDI s-a vândut în 2000 de exemplare la 60-80 euro bucată, dar mie nu mi-a ajuns nici un ban. The Ballad of the blue-eyed" a primit contracte de la 3 edituri, dar erau o bătaie de joc. Agenţii literari sunt în general evrei care îşi ajută coreligionarii. Aşa am ajuns să îmi public singur.

NIG: Ai de gând sā continui traducerea operei lui ILC? Alte piese, alte schiţe? Poate câte ceva din Sadoveanu?

C.S: La îndemnul Profesorului Andrei Călin Mihăilescu am mai tradus şi D’ale carnavalului şi încă vreo 10 schiţe. Însă mă ajunge din urmă timpul, domniţă. Într-o vreme mā bātea gândul sā mā apuc de “Baltagul”. E un gen “poliţienesc” cu tente autohtone care ar putea prinde la cititorii de limbā englezā. Tare aş vrea sā pot traduce “Toate pânzele sus”, de Radu Tudoran, cartea copilāriei mele, un roman efervescent, cu personaje delicioase, cu aventuri minunate. E o carte la fel de bunā, dacā nu chiar mai bunā, mai spumoasā decât “Comoara din insulā”, dar nu o cunoaşte nimeni în afara graniţelor României. Din nefericire însā nu mai am timp de tot ce aş vrea sā fac. Ajungi la o vârstā când trebuie sā îţi dozezi eforturile, cāci simţi cum îţi scapā nemurirea printre degete.

 

 

 

 

 

 

 

 

 


 

 

NIG: Unde poți fi cumpărat, domnule Cristian Săileanu?

C.S.: Se gāsesc toate la Amazon.com şi www.Babelink.us. “The Ballad of the Blue-Eyed Castrato” a fost publicat sub pseudonimul Kris Kristiansen. Iar GERDI l-a publicat, pe hârtie, Editura Coresi. Singura mea rugāminte cātre cititorii români, în cazul cā le place ce citesc, este sā-i îndemne şi pe prietenii lor sā cumpere cartea.

urmezi întortocheatele-i cārāri. A trebuit sā înlocuiesc platitudinile politice româneşti cu platitudini şi confuzii din viaţa politicā americanā, altfel discursul n-ar fi avut nici un sens pentru cititorii de limbā englezā.

Din fericire, eu nu trăiesc din ce vând. Am decis cu mult timp în urmă să abandonez ego-ul, mândria de a fi scriitor. Intră, domnia ta, în orice bibliotecă, în orice librărie, şi vezi câte cărţi (necitite) zac pe rafturi. Oare s-ar simţi vreo diferenţă într-o librărie dacă ar mai apărea o carte – scrisă de Săileanu – între toate aceste volume? Eu scriu pentru că nu pot altfel. Sunt ca un şobolan al scrisului, care trebuie să roadă, altfel îi cresc incisivii până când nu mai poate închide gura…


NIG: Adrian Săhlean, Constantin Ciucă, Cristian Săileanu. Un alt triunghi interesant. Un triunghi care s-a întâmplat curând.Despre ce discută trei bărbaţi care scriu şi traduc, într-o zi caniculară, pe o insulă, la o bere?

C.S.: Păi, compară berea grecească cu cea românească şi râd de berea americană… Îşi compară apoi abdomenele… Îşi aduc aminte, cu un sentiment amestecat de scârbă şi nostalgie, de viaţa din România comunistă…

NIG: Hmmm, mă așteptam la...picanterii; dar oh, ce interesant ar suna un interviu cu trei oameni de calibrul acestui trio(unul trăiește în România, unul în State iar al treilea este un fel de cetățean mondial) despre una dintre punțile care vă leagă: România.

But back to our sheeps(sau mai bine ,,ships,,), cum ar zice romano-americanul: Domnule CS, cum ţi-a venit idea năstruşnică de a traduce Caragiale?

C.S.: Era pe la începutul anilor 90. Locuiam în California, pe Peninsula Monterey, şi mā adunam cu nişte prieteni vorbitori de românā la câte un pahar de vorbā. Printre ei era şi regretatul profesor Paul Teodorescu, Don Pablo. Vorbeam toţi cuprinşi de nostalgia emigrantului, şi Don Pablo a spus,

- Sāracā-i lumea anglo-saxonā în care doi giganţi literari pe care i-a produs România, Caragiale şi Sadoveanu, nu sunt traduşi.

Altcineva a zis,

- Bine, nu sunt traduşi pentru cā, de fapt, operele lor sunt intraductibile.

Auzisem eu idea asta de mai multe ori, şi o acceptasem de fiecare datā ca atare, fārā sā mā întorc la text şi fără sā-l iau la puricat. În seara aceea, însā, cu invitaţii în casā, s-a rāsculat în mine geana lui Gicā Contra. Am luat Caragiale de pe raft şi l-am rāsfoit, aşa, într-o doarā. Le-am zis,

- La Sadoveanu nu ştiu cine s-ar încumeta, căci e poezie pură, şi a mai şi scris cât şapte autori la un loc. Caragiale, însā, n-aş zice cā e intraductibil…

- De ce nu-l traduci tu, atunci? mi-a aruncat Don Pablo mānuşa. Eşti în America de peste un sfert de veac. Le predai engleza americanilor. Fugi de limbā şi limbaj formal ca dracu de tāmâie… Dacā nu tu, cine? Ai scris un dicţionar de peste douā zeci de mii de expresii colocviale. Foloseşte-l. (Se referea la GERDI -Great English-Romanian Dictionary of Idioms) Mi-a intrat atunci cuiul. Are dreptate Don Pablo, mi-am zis eu în gând. Primul lucru pe care l-am fācut a fost sā mā interesez dacā nu exista deja o traducere a operei lui Nenea Iancu, ca nu cumva sā ajung sā reinventez eu roata. Am intrat pe internet şi am cāutat. Nimic. Am dat telefon la Bibiloteca Naţionalā din Washington. Nimic. Am scormonit din Australia pânā la Cambridge. Nimic.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

NIG: Nimic?

C.S.: Nimic, adicā, serios. Greu de crezut, dat totuşi prea adevārat. Înghiţiţi domniile voastre, români de pretutindeni, hapul şi ţineţi ciocul mic… Aşa ştim noi sā ne tratām geniile. Cu şpiţul în bot. Imagineazā-ţi, domnia ta, cā Sadoveanu sau Caragiale ar fi fost unguri, sau coreeni, sau evrei… Pāi, Caragiale ar fi fost nu numai publicat, dar ar fi fost jucat şi rāsjucat pe toate scenele din lume. Pentru Sadoveanu, pe care n-avem încotro, trebuie sā-l iertām cā a fost o javrā umanā pe motivul cā a fost un scriitor absolut monumental, pentru Sadoveanu, deci, s-ar fi gāsit în Franţa sau, ştiu eu, în Korea, fonduri guvernamentale pentru a finanţa o echipā de douā zeci de specialişti care sā munceascā zi şi noapte timp de trei zeci de ani, numai sā-l traducā.

Am început, nici nu ştiu de ce, probabil de frica înfruntārii cu arhitectura atât de complexā a Scrisorii pierdute, am început, zic, cu Noaptea furtunoasā, care este o piesā delicioasā, îţi aduci aminte de ea şi râzi singur, ca prostu'. Am citit-o din nou, de data asta cu alţi ochi, cu ochii traducātorului. La prima lecturā am zis şi eu cum au zis şi alţii înaintea mea, Nu se poate, nene. Cum traduci tu, Săilene, “iaca, nişte scârţa-scârţa pe hârtie”? Pe urmā însā mi-am zis, Stai, bādie, cā şi în mahalaua americanā (căci au şi americanii mahalagii lor, se numesc white trash) se râde de conţopişti. Le zice pencil pushers, sau desk jockeys. Deci, iatā cā se poate traduce. Şi sā ştii, prinţesă, cā prostia, vulgaritatea, incultura, hoţia, şantajul, îngustimea minţii, gelozia, coarnele puse unui soţ orbit de dragoste, astea nu sunt caracteristici pur româneşti. Sunt toate, vai nouā, atribute umane universale. Prin asta este mare de fapt Caragiale, la urma urmelor, prin universalitate.

Cine citeşte versiunea în englezā a Scrisorii pierdute nu poate să nu vadă cât de actualā ar fi în America în orice an de alegeri. Românii, oricât de isteţi ar fi ei, nici n-au inventat nici nu deţin monopolul şantajului. Cine ştie câte scrisori compromiţātoare zac prin sertarele politicienilor de pe toate meridianele lumii… Pentru un proiect atât de dificil mi-am dat eu însā seama cā aveam nevoie de ajutor. De ajutorul unui bāştinaş. Şi nu de un bāştinaş oarecare. Îmi trebuia mie un bāştinaş genial, de calibrul lui Nenea Iancu, care a trāit în secolul nouāsprezece în America şi care avea vocaţie de mahalagiu.

Aici însă întâmpinam o micā mare problemā. Vezi, domnia ta, domniţă, mahalagii americani, geniali sau nu, care au trāit în secolul nouāsprezece sunt toţi morţi pânā la unul. Unii, însă, au lāsat în urmā scrieri.

NIG: Şi l-ai gāsit?

C.S.: Da. L-am descoperit pe ...Mark Twain.

NIG: Mark Twain?!

C.S.: Pāi, ia gândeşte-te. Caragiale şi Twain sunt contemporani, diferenţa este minimā, de cam un deceniu. Amândoi cinici, amândoi colocviali, amândoi ironici cu nuanţe de sarcasm, amândoi crescuţi şi simţindu-se în apele lor la mahala… Cu Mark Twain în colţul meu, în echipa mea, m-am pus pe treabā. Întâi am recitit ce voiam sā traduc din Caragiale - Scrisoarea pierdutā, Noaptea furtunoasā, Conu Leonida, şi vreo treizeci de schiţe. Le-am citit cu pixul roşu în mânā, fācând adnotāri pe margine, mai abitir ca la Biblie. Apoi, am pus Caragiale deoparte şi am recitit Mark Twain. De la cap la coadā.

NIG de vorbă cu scriitorul și traducătorul Cristian Săileanu

 

C.S.: Eu nu am plecat de acasă. Eu am fost gonit-izgonit de “acasă”. Am părăsit ţara cu paşaport maro, de apatrid. Cu greu suportasem comunismul. Dar prin anii 78 m-am băgat (ca musca-n lapte, cunoscând bine consecinţele) în ajutorarea unui prieten care era parte din protestul anticomunist al lui Paul Goma. Ei bine, de acolo mi s-au tras multe supărări – arest, schingiuri, bătăi, ameninţari… Şi atunci mi-am depus actele de plecare definitivă din ţară. Când am plecat mi-am scuturat sandalele… Mi-am găsit o altă patrie, America, una care a ştiut să mă preţuiască, şi – de ce să n-o spun - să mă plătească…

NIG: California, Madrid, Corfu. Un triunghi interesant. Cum şi de ce?

C.S.: Iniţial, la plecarea din România, am ajuns în Houston, un oraş urât, fără trotuare, poluat, cu o umiditate de peste 90% zilnic, un oraş cu o temperatură care te strânge de gât, plin de ţânţari şi de gândaci, care se întinde ca o pleaşcă pe o rază de 100km… Am “emigrat” de acolo pe delicioasa, delicata Peninsulă Monterey, la Defense Language Institute, unde timp de doi ani i-am învăţat pe spionii americani limba română… Şi de acolo, am migrat din nou către King City, un sătuc plin de mexicani, unde am predat limba engleză timp de 28 de ani… Când m-am pensionat, nevasta, spanioloaică, cu familie numeroasă, a pus picioru-n prag şi mi-a zis: Gata cu America. Mergem la Madrid, că am treişapte fraţi, cinşpe surori, şi enşpe mii de nepoţi, veri şi prieteni. Cât despre Corfu, unde petrec şase luni pe an, este locul meu de suflet, locul unde am o căsuţă şi o grădină, unde merg pe scuter până la plajă fără cască pe cap, parchez unde îmi vine, unde scriu… şi unde primesc prieteni.

NIG: Scrii. Ce scrii?

C.S.: Am scris mii de pagini. Uite, în engleză am scris, de exemplu, un roman istoric din Italia secolului 16, despre un tată care, fiind în închisoare (era mititelul hoţ de cai), află că fiul lui, care are o voce sublimă, a fost vândut Contelui Gonzaga de la Mantova (cel care cântă La donna é mobile), pentru a fi castrat… Tatăl evadează din închisoare şi traversează Italia ca să îşi salveze copilul… Pe drum înfruntă bandiţi, plaga bubonică, diluvii… ca Ana lui Manole. (The Ballad of the Bue-Eyed Castrato). Apoi, am scris şi o urmare a acestui roman (Forgive Me, Father, for I Will Sin). Din experienţa mea de peste un sfert de secol de profesor de liceu în King City a ieşit romanul “One Year in King City High School – witness to an invasion”. Este jurnalul unui nācājit profesor de liceu din California.

În limba română am scris şi iar am scris. Sunt foarte mândru de romanul “Râie, baloşenii şi gunoi – povestiri din şant”, ce zugrăveşte viaţa între ţigani şi interlopi în România anilor 60-70. Dar am mai scris şi un roman poliţist, “Ultimul glonţ al descălecătorilor”, şi “Viata, minunile si pildele lui Zamolxe”, carte care mi-e tare dragă… Mi-am încercat “ochiul şi-o mână pentru patria română” şi cu piesa de teatru “Copiii domnului Mann” (tradusă apoi şi în engleză). Prin anii 70 am scris şi două bazme de adormit Mitzura… Am o scurtă colecţie de nuvele “Povestiri din Corfu”, tradusă şi în engleză “Corfu Stories”.

NIG: Ce este www.babelink.us?

C.S.: Este locul unde expun ceea ce scriu. De fapt, nu fac mare efort de a vinde. Dar prin aceste “site” exist ca scriitor. Prin acest “site” nimeni nu poate spune că marele Caragiale nu a fost tradus…

NIG: Cum găseşti literatura română zilele astea? Şi mai ales, cum o vezi de afară?

C.S.: Mărturisesc spre ruşinea mea că nu citesc literatura română contemporană. Nu am timp. Scriu 6-7 ore pe zi. Lucrez la dicţionare – muncă migăloasă, de chinez întemniţat – alte 3 ore… Am făcut excepţie cu romanele lui Constantin Ciucă şi cu poezia lui Genovel Frăţilă, şi nu mi-a părut rău. Ambii sunt foarte, foarte talentaţi… Se face mare vâlvă în România în jurul lui Cărtărescu. Nu-l voi citi, pentru că face parte dintr-o gaşcă care a monopolizat şi deraiat literatura română. Nu ştiu dacă a fost publicat şi promovat pentru că scrie bine sau pentru că e prieten cu capii acestei găşti, şi atunci nu-l citesc. De fapt, nu mai citesc de multişor pentru mă informa, ci pentru a mi se confirma… Citesc Plutarc, Suetonius, Eschil, Sofocle…

NIG: Nu spun nimic despre Mircea Cărtărescu, poate după ce termin Solenoidul, îmi place omul.

În aceeași ordine de idei, adică ,,gașca de tutti capi,, or ,,capo de toată gașca,, :) - ,,Patapievici, Marga, Boroianu, Caramitru. Pe toţi i-am solicitat să publice GRATUIT traducerea lui IL Caragiale în engleză. Am lucrat la această traducere șapte ani! Este făcută la cel mai înalt nivel! Nici măcar nu s-au deranjat sa îmi răspundă! Ruşine, domnilor!”(CS).

Hai să vorbim despre asta.

C.S.: Iubită domniţă, cu plecăciune îţi mărturisesc că după ce am tradus Caragiale, plin de elan, plin de zel, plin de avânt, am cerut - în scris şi telefonic - ajutorul autorităţilor române. Le-am oferit autoritāţilor române traducerea gratis. Luaţi-o, publicaţi-o şi trimiteţi-o la toate marile biblioteci din lume, le-am spus. Sā stea pe rafturi, aşa cum îi şade bine unui dramaturg de talia lui Caragiale, alāturi de Ionescu, de Becket, de Strindberg. Ei bine, m-am izbit de fiecare datā de o nepāsare colosalā, de o delāsare culturalā sinucigaşā, de un nepotism neruşinat, de un spirit de gaşcă năucitor... Nu i-a interesat. Nici pe Marga, nici pe Boroianu, şi în nici un caz pe dezgustătorul Patapievici… Uitā-te te rog la volumul de traduceri din autori români publicat de ICR cu câţiva ani în urmā. Nu tu Caragiale, nu tu Sadoveanu, nu tu Slavici, nu tu Eminescu… Epigonii s-au publicat unii pe alţii. Ba într-o vreme am avut ca ministru al culturii un mare actor român, Caramitru… Ce bucurie pe mine… Ăsta da, āsta înţelege Caragiale, mi-am zis. I-am scris şi i-am oferit traducerea. Tot gratis. Nici mācar nu s-au obosit, nici el, nici vreo secretarā, sā-mi rāspundā. Şi atunci mi-am amintit de ce am fugit din România. Şi nu am avut altceva de fācut decât sā o public eu, electronic. Maurul şi-a fācut datoria…

NIG: Rolul unui scriitor este acela de a scrie. Restul, doar amănunte. De ce omoară amănuntele astea?

C.S.: Aceste “amănunte”, cum delicat le eufemizezi domnia ta, domniţă, pe mine nu mă omoară.

NIG: Ai recitit Mark Twain integral? E un scriitor foarte prolific.C.S.: Da. De fapt a fost o plācere. L-am recitit tot cu pixul roşu în mânā. Mi-a luat cam un an, dar când am terminat aveam suficiente gloanţe, suficientā muniţie, pentru a mā apuca de tradus.NIG: Care a fost partea cea mai dificilā, care au fost cele mai mari obstacole?C.S.: Au fost multe, mai multe ca iarba câmpului… De pildă, mi-a luat o vreme sā traduc scena în care Titircā Inima Rea şi Ipingescu citesc ziarul. Ei merg din confuzie în confuzie, şi traducerea trebuia sā urmeze pas cu pas lanţul de confuzii în englezā… Nici discursul electoral al lui Farfuridi n-a fost uşor de tradus, cāci este atât de confuz şi atât de plin de fragmente de platitudini încât e ca un hāţiş, unde multā înţelepciune şi rābdare îţi trebuie ca sā-i

 
 
 
RADU ȘTEFĂNESCU

magical mistery tour

 

- Mulţi înainte.
- Mulţumesc la fel. Ești din București?
- Nu. Sunt student și vin să dau o restanță. Tu?
- Eu sunt tot din provincie și merg să vizitez o mătușă. E bătrână şi singură, dar împleteşte ciorapi, căciuli, pulovere, chestii din astea, se descurcă. Cred că o cheamă Blanche, deşi se pronunţă cu totul altfel. N-am văzut-o niciodată. Dar să nu uit. Spune-mi, ce este aceea o restanță? 
- Un examen pe care nu l-am promovat în sesiunea din vară.
- Pot să întreb de ce? 
- Întrebarea asta mi-a pus-o și mama. E greu de explicat. 
- Așa sunt părinții, spuse Maria. Vor pentru noi tot ce este mai bine, dar pun tot timpul întrebări incomode. Cred totuşi că eşti un băiat destoinic.
- Ce să-ţi răspund? N-aş vrea să crezi că mă laud. 
Aici tăcură câteva clipe, fiindcă inimile lor se încălziseră și acum simțeau nevoia să respire. Apoi reluară conversația din același loc. 
- Știm atât de puține unul despre altul, spuse fata. 
- Într-adevăr. Dar putem afla. 
- De acord.
- De exemplu, spune-mi, ce-ți place cel mai mult în viață?
- Oh, îmi place să spăl farfurii. Îmi place ca totul să fie curat și strălucitor, iar farfuriile sunt cel mai la îndemână, fiindcă se murdăresc mereu, și astfel nu dau prea mult de bănuit. 
- Doar atât?
- Îmi mai place să mă spăl pe mine însămi, din cap până-n picioare, apoi să încerc rochii. Dar nu știu de ce, în ultima vreme, în timp ce mă spăl, undeva în piept, alteori în pântec, simt crescând un sentiment ruşinos, un sentiment de vină. 
- Ce porcărie.
- Da. Oricum, e foarte plăcut când mă spăl. Uite, spuse fata, prinzându-și în mână o șuviță din părul ca arama. Aproprie-te, miroase-l și spune ce simți. L-am spălat în roua dimineţii.
- Ştiu deja, spuse Sabin, fiindcă l-am mângâiat în gând. Părul tău poartă parfumul unei nimfe. Dar răspândeşte tristeţe.
- Sper că nu mă iei peste picior.
- Cum aş putea?
- Să zicem că te cred. Ce este o nimfă? 
- Un fel de zeiță. 
- Ce frumos. Dar tristețea? O, doamne, asta nu-mi place deloc. 
- Nici mie. Nu știu... Oricum, pui prea multe întrebări. 
- Dar era rândul meu, spuse fata. 
- Iartă-mă.
- Nu-i nimic. Deci. Ce-ți place cel mai mult în viață?
Sabin căzu pe gânduri. Nu se gândise niciodată la asta. Îi plăceau foarte multe lucruri, iar unele îl fascinau de-a dreptul. Între el şi lume exista un acord secret, în urma căruia se angajase să nu-i placă totul, dar să nu dispreţuiască nimic. Totuşi, fiindcă trebuia să răspundă ceva, spuse:
- Amandinele. Apoi filmele cu Paul Newman. În fine, cel mai plăcut e să mănânc o amandină la un film cu Paul Newman, dar ăsta rămâne doar un vis, pentru că e interzis să comercializezi prăjituri într-o sală de cinema. 
- Amandinele îmi plac și mie, chiar mult de tot, spuse fata, începând să bată din palme. Nu-i așa că e minunat? Și cine e Paul Newman?
- Un actor. A jefuit nişte bănci în Butch Cassidy si Sundance Kid...
- Nu prea merg la cinema, spuse fata roşind şi mai spuse încă ceva, dar sirena locomotivei îi acoperi cuvintele, care plutiră câteva clipe în aer, apoi se prăbuşiră, astfel că, neatent, Sabin le strivi ceva mai târziu sub tălpi.
- Maria, în codul bunelor maniere, sirena ne-a spus că am ajuns. Să mergem, preciză Sabin, luându-i geanta cu mişcări experte, apoi o ajută să se strecoare spre ieşirea cea mai apropiată. Maria coborî destul de uşor primele două trepte ale vagonului, dar pentru orice eventualitate, se împiedică la a treia, ceea ce îl obligă pe Sabin să o prindă în braţe şi să nu-i mai dea drumul până când nu avea să se convingă că totul e în regulă, ceea ce îi luă minute bune, fiindcă între timp se sărutau şi toate cele patru mâini erau ocupate. De la ferestre, călătorii strigau la cei care îi așteptaseră și invers, carucioarele poştei claxonau, iar zgomotul megafoanelor, amplificat de bolţile şi colonadele special construite în acest scop, devenise insuportabil, așa că găsiră mai potrivit să tacă și să înainteze ținându-se strâns de mână, ca să nu se piardă. După câteva ezitări destul de precis calculate, izbutiră să traverseze vararmul fluxului principal, apoi să iasă în stradă, la coloane, în aerul răcoros al nopţii. 
- Maria, mi-ar face multă plăcere să te conduc mai departe, spuse Sabin. Pe drum, mi-ai putea povesti câte ceva despre bătrâna ta mătuşă Blanche, iar eu câte ceva despre Faraday, Tesla şi istoria cavalerilor templieri...
- Oh, ce bine, chiar voiam să te rog. E noapte, acesta e primul meu drum în București, şi sincer, mi-e frică. În satul meu, nu merg singură nici până la râu, mi se pare înfricoşător...
- Înţeleg. Unde locuieşte bătrâna ta mătuşă Blanche?
- Din câte am înţeles, undeva în centru, spuse Maria, apoi îi întinse o hârtie, pe care Sabin o examină câteva clipe şi i-o dădu înapoi. Rosseti. Ştiu zona, spuse Sabin. Taxiurile sunt prea scumpe, pe jos e cam departe, aşa că, dacă nu ai nimic împotrivă, vom lua un autobuz. 
- Ce număr? 
- N-are importanţă, mai devreme sau mai târziu, toate autobuzele ajung în centru.
- Într-adevăr, şi timp avem destul, încuviinţă fata. Eu, una, mai am 218.000 de sori. 
- Şi eu tot atât! Dacă nu mă crezi, am să-ţi arăt autorizaţia.
- Nu e nevoie, te cred... Poate că e un semn. Poate că suntem făcuţi unul pentru altul, cine ştie?
- Categoric, e o predestinare şi eu am ştiut asta din prima. 
- Cum aşa?
- De când cu amandinele. Fiindcă, în realitate, sunt nişte prăjituri banale.
- Adevărat... surâse Maria.

- Totuşi, ai 23 de ani, spuse Sabin. Te-ai născut cu doi ani înaintea mea.

Mă întreb ce-ai făcut într-adevăr în anii în care eu n-am fost, iar dacă n-am fost, unde şi care a fost lumea mea, în care am fost, fără să ştiu de tine, deci, practic, fără să fiu... Maria surâse, aplecându-şi capul spre stânga cu o mişcare graţioasă, apoi îşi trecu o mână prin părul care se încăpăţânase să rămână vertical şi reluă balansul, de data aceasta spre dreapta.- Eşti gelos? - Poate, dar nu despre asta e vorba. Mă întrebam cum a fost posibil să exişti înaintea mea. Şi acum să te afli aici. E ca şi cum aş călători în trecut, ceea ce mi se pare fascinant. Pe de altă parte, avem acelaşi număr de sori, deci, conform triunghiului lui Pascal, ar trebui să mori înaintea mea. Corect?- Corect... În cazul ăsta, şi eu ar trebui să mă întreb ce ai să faci tu, în cei doi ani rămaşi, anii aceia fără mine. Dar n-am s-o fac, fiindcă nu e frumos, mai mult decât atât, e istovitor de complicat. De altfel, cum m-aş putea întreba, Doamne, dacă n-am să mai fiu?- Poate m-ai presimţit, continuă Sabin, scoţând bricheta şi aprinzând o ţigară. Poate m-ai aşteptat. Sau poate nu.

- Deci aveai brichetă, observă Maria cu insesizabilă răceală.
- Aveam, dar uitasem de ea. Vederea ta m-a tulburat complet. 
- Te cred. Dar hai acum să alegem un autobuz. De abia aştept să ne luăm în braţe şi să mă săruţi, fiindcă săruţi foarte bine. Uite ce scrie aici: 32, 313, 1284, 785, 1093...
- Hai să luăm un 785. 
- Mai bine să aşteptăm un 32, spuse fata. Mi se pare o cifră frumoasă. Ce spui? 
- Doi la puterea a cincea, zise Sabin. Într-adevăr, e o cifră frumoasă.
Apoi se traseră în umbra unei coloane şi îşi puseră în gând câte o dorinţă, probabil aceeaşi, fiindcă aerul din jur începu să vibreze, apoi, pe caroseria taxiului din apropiere, căzură primii stropi de ploaie. Atunci ea privi în sus şi nevăzând nimic, avu pentru prima oară sentimentul că ceva extrem de frumos şi plin de tâlc urmează să se întâmple. 

Autobuzul 32 nu era aglomerat. De fapt, cu excepţia bătrânei care ocupase scaunul destinat persoanelor ocrotite prin lege, nu era nimeni, aşa că, din prudenţă, se aşezară în partea opusă. Părând că nu le acordă nicio atenţie, bătrâna tricota. Tavanul şi ferestrele maşinii erau pictate cu stele în culori vesele, iar radioul şoferului transmitea un concert de muzică populară. Drum bun, tovarăşi, spuse vocea operatoarei de serviciu şi autobuzul porni. 
- Priveşte, şopti Sabin înfiorat.
- Unde?
- Puloverul la care lucrează bătrâna.
- Ce-i cu el?
- Şase romburi albe şi maro din lână, alternate vertical, încadrate simetric de două benzi roşii, apoi o dungă orizontală aproape roz cu trecere lină, şi motivul se repetă. Identic cu vesta lui Paul din Magical Mistery Tour.
- Cine e Paul McCartney?
- Nu contează... Şi, ciudat, nu-i văd fizionomia.
- Probabil o ţine în geantă, cum obişnuiesc bătrânele, spuse Maria.
- Şi tavanul. Stele albe pe fond albastru.
- Ce-i cu el?
- Drapelul Americii...
- Ce importanţă are? Poate că n-au avut alte culori.
- Trebuiau să fie atenţi şi n-au fost. Ar trebui să aibă conştiinţa încărcată. Nu te joci cu drapelul Americii într-o ţară socialistă. Şi noi suntem o ţară socialistă. Avem structură, infrastructură şi suprastructură. Avem nivel tehnologic, avem deja tractoare şi maşini de treierat, curând vom avea motopompe, şi toate vor brăzda cerul.
- Cum spui tu.... Ce-ar fi să facem o baie?
- Şi asta fiindcă noi am înţeles că în univers totul e electricitate, încheie Sabin. Unde?

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 


- Uite, în râul pe lângă care trecem, spuse Maria. Sub sălcii. Chiar aici.
- Râul se numeşte Dâmboviţa.
- Cum spui tu. Nu contează. Mi-e dor de apă. Când opreşte autobuzul? 
- Nu ştiu. Cred că ar fi trebuit deja să oprească, spuse Sabin neliniştit.
- Nu-l poţi ruga pe şofer să oprească?
- Nu prea se obişnuieşte, dar am să încerc. Vino.
Apoi o trase de mâna delicată, apropiindu-se de şofer.
- Auzi, meştere, vrei să-mi faci o favoare?
- În principiu, nu. Dar ai o voce frumoasă. 
- Lasă textele. Nu mai opreşti la Elefterie?
- Nu, spuse şoferul.
- De ce?
- Fiindcă mă retrag. 
- De ce?
- Fiindcă am 30 de ani, idiotule, şi lucrez în ture de când mă ştiu, adică de la 20 ani, şi mi s-a luat. Mama spune că de la 18, dar nu-mi vine să cred. Acum doi ani mi-am pierdut vederea, aşa că nu-mi dau seama dacă e în întregime adevărat sau nu, dar mi s-a spus că în ultima vreme arăt din ce în ce mai rău. 
- Pentru un şofer de autobuz, arăţi acceptabil, spuse Sabin. Controlorii de trafic arată chiar mai rău.
Şoferul trase o flegmă pe geam. Flegma căzu ca o bilă şi se sparse. 
- Eşti amabil. Oricum, sunt hotărât să mă prezint la medic. Asta este prioritatea mea pe termen scurt, spuse. Boabe mici de sudoare îmi curg pe frunte şi respir greu, sper că observi. 
- Observ. De fapt, ai intrat într-un fel de grevă.
- Grevele sunt interzise. 
- Scuze. Acum te înţeleg, spuse Sabin. Şi eu cred că tinerii din ziua de azi muncesc prea mult.
- Categoric. Tu ce lucrezi?
- Sunt student la facultatea de Electricitate. Altfel spus, nu fac nimic.
- Şi nu înveţi? N-am decât noţiuni foarte vagi de filosofie, dar din câte ştiu, învăţătura pare tot un fel de muncă.
- Unele chestii le ştiu, fiindcă am cunoscut deja iluminarea. De exemplu, încă din copilărie am deprins arta şahului. Îl joc cu un uşor accent englezesc, dar nu se observă. Mai ştiu să sărut, şi încă multe altele. Dar nu vreau să te plictisesc.
- Sărutul lui mă dă peste cap, recunoscu Maria.
- Într-adevăr, spuse Sabin, când te sărut, am observat că pielea ta se înfierbântă şi ochii îţi strălucesc ca o pereche nou nouţă de pantofi Clujana. Când limbile noastre se întâlnesc, căldura trupului meu începe şi ea să urce. Atunci am sentimentul că pot să fac cu tine tot ce vreau.
- Când mă săruţi, eu una simt că îmi deschizi o lume.
- Fără să vreau. Buzele tale au, totuşi, un gust foarte bun, spuse Sabin stingherit. Pur şi simplu nu pot să rezist.
- Când am să fiu soţia ta, aş vrea să mă săruţi astfel în fiecare zi.
Sabin îşi trecu palma peste frunte, încercând să-şi amintească dacă părinţii lui erau născuţi într-o zodie norocoasă.
 

- Îmi e atât de bine cu tine, spuse. O să mă străduiesc.- O să mergem la mare... - Da, o să înotăm şi o să bem bere. În rest, vom lenevi într-un pat de hotel ca într-un templu al iubirii. Şi, desigur, o vom celebra toată ziua.- Adică?- Adică vom face dragoste.- Sigur, dar înainte va trebui să mă duci în faţa altarului şi să-mi promiţi că vei fi doar al meu... De fapt, unde e marea?- În toate direcţiile, spuse Sabin. Nu prea departe. N-ai mai fost la mare?- Nu. Doar am auzit că nu-i vezi capătul, iar dincolo de capăt, începe altă mare, şi tot aşa, până la plictis. - Şi mie mi-ar plăcea să fiu liber, dar pentru asta trebuie să mă pensionez, suspină şoferul. Dar nu cred că am să apuc. Ar trebui să aştept încă 30 de ani, şi timpul trece atât de greu când aştepţi ceva. Între timp, sunt nevoit să lucrez, şi nu pot scăpa de sentimentul că viaţa trece pe lângă mine.- E o prostie să fii liber abia la 60 de ani. Ce să faci atunci cu libertatea? La 60 de ani eşti aproape mort, spuse Sabin. Acum ar trebui să fim liberi, nu la 60 ani. Iar bătrânii ar trebui să muncească pentru noi, oricum, nu sunt în stare decât de compromisuri călduţe.- E o idee interesantă, recunoscu şoferul, apoi luă un gât de vin dublu distilat din sticla pe care o ţinea într-un suport special, lângă schimbător. Cum de nu m-am gândit? - Te-ai fi gândit, dar n-ai avut niciodată destul timp. Ăsta e şi scopul pentru care te afli aici şi nu într-o Universitate.- Sincer, societatea nu mi se pare bună, iar oraşul miroase ca o rufă murdară, interveni Maria. Societatea noastră nu e o lume a...Aici se opri, căutând cuvântul.- A compasiunii. Aş vrea să mă spăl.

- Societatea e totuşi bună din moment ce mi-a dat şansa să ne întâlnim, observă Sabin. Deşi, să recunoaştem, în realitate societatea e un element străin naturii noastre profunde. Totul e modul în care te raportezi la ea. Astfel de generalizări empirice nu fac decât să...

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 


- Te iubesc mult, spuse Maria cu însufleţire. Dar vorbeşti despre lucruri peste puterea mea de înţelegere. Adevărul e că acum ar fi timpul să mă spăl.
- Ar trebui să fii ceva mai receptivă la nou, spuse Sabin, dar ea părea atentă la altceva.
- Adevărul e că nu există adevăr, spuse şoferul. A zis-o unul mare şi nu cred că e cazul să-l contrazic. 
- Şi eu te iubesc, Maria, spuse Sabin, dar acum nu vorbeam despre sex.
- Dar nu vorbeam despre sex, ci despre iubire.
- Totuna, observă şoferul. Iubirea duce inevitabil la sex, sexul la iubire, sexul la iubire şi tot aşa. În mintea unei femei totul e confuz. Acasă am un copil şi nu ştiu cum arată. Aş vrea să mă uit la el şi să-mi crească inima. Priviţi, spuse, descheindu-şi sternul în care, printre câteva plăci de circuit imprimat, micuţa motopompă executa conştiincios rotaţii în spirală. Am o inimă prea mică. Nu vi se pare? 
- Nu-mi dau seama, spuse Maria. Pare cât o cireaşă. Îmi plac mult de tot cireşele, adăugă, roşind.
- Din moment ce funcţionează, înseamnă că e în regulă, spuse Sabin. Pe a mea o aud uneori bâzâind, dar cred că e din cauza emoţiei. 
- Dacă spun prostii, vă rog să mă iertaţi. Cred că am obosit, spuse şoferul. 
Închise uşiţa de vizitare şi arătă cu un gest aproximativ spre sticlă.
- Vrea careva o gură de vin?
- Nu beau vin, spuse Maria. Dar mi se pare atât de nobil că te-ai gândit. 
- Eu beau, spuse Sabin şi luă o duşcă apreciabilă. La noi în familie, e o tradiţie. Mulţumesc, fraiere. Scuze, dar nu ştiu cum te cheamă.
- Nu contează. Am fost şi rămân un personaj secundar.
- E-n regulă. 
Brusc, Maria deveni atentă. 
Apoi se instală un moment de jenă. 
- Cum aşa, la tine în familie beţiveala e o datină? 
- Nu, iubito, spuse Sabin cu blândeţe, m-ai înţeles greşit. E bunul obicei de a nu refuza nimic din ce ţi se oferă, mai ales atunci când ţi se oferă din dragoste.
- Adevărat. Dar dacă ar fi să-ţi împărtăşesc cu sinceritate gândurile, ţi-aş spune că, totuşi, aş face o baie. Din moment ce mergem de-a lungul râului, nu văd care ar fi problema dacă domnul şofer ar opri puţin...
- De fapt, nu ştim unde mergem. Dacă priveai ceva mai atent, şi dacă ai fi dobândit deja arta de a nu te pripi, ai fi observat că râul rămâne tot timpul nemişcat, deşi noi ne deplasăm constant şi rectiliniu. În concluzie, ce vezi e doar un tapet. 
- Şi dincolo de el?
- Instituţii, de exemplu teatre, cinematografe, şcoli. Locuinţe pentru oamenii muncii, ferestre acoperite cu ciuboţica cucului şi viţă de vie, şi dincolo de ele, o textilistă frumoasă care se dezbracă în fiecare seară. Lumină, trasee cotidiene, magazine cu preţuri avantajoase. Moloz, şantiere. Păduri de mango şi măslini. Sau stepa. Dracu ştie. Deocamdată nu ştim.
Şoferul tresări.
- Hei, eşti sigur că în clipa asta chiar ne deplasăm? Ultima oară, parcă am apăsat pe frână. 
- Absolut, spuse Sabin. Ne deplăsăm în jurul soarelui, apoi, împreună cu tot sistemul solar, în jurul centrului galaxiei. Că ne deplasăm în jurul axei proprii, nu am mai menţionat, e de la sine înţeles. 
- Oricum, e un desen frumos, spuse Maria, cu un aer visător. Dacă lipeşti urechea de el, poţi asculta foşnetul vântului prin sălcii. Da. Şi păsările, şi clipocitul... Vino şi tu... hai.

În clipa aceea, autobuzul trecu prin faţa unei clădiri în construcţie. Dimineaţa, muncitorii obişnuiau să sape un şanţ transversal, prin care treceau cablul electric destinat aprinderii unui bec de avertizare sub care scria Şantier În Lucru, iar după ora 22, să-l astupe la loc, din considerente estetice. Dar acum era abia 21:15, aşa că autobuzul îl lovi în plin, iar forma de B răsturnat a caroseriei nu-i permise plutirea. Şoferul şi Maria zburară prin parbriz şi se pierdură în întuneric. 
În lipsa şoferului, motorul tresări scurt şi se opri. Plin de sânge, Sabin escaladă bara de protecţie, se aşeză la volan, şi pe baza cunoştinţelor acumulate în copilărie, acţionă o mică pârghie metalică, restabilind contactul. 
În vreme ce apa neagră a Dâmboviţei o primea la sânul ei, Maria, privind în sus, îl zări pe Sabin pentru ultima oară: întorcând maşina, accelerând nebuneşte, izbind-o în parapet. Venind fără niciun efort, în asalt, pe drumul cel mai scurt.
- Sărută-mă, spuse Maria.

 


a short story


- Nu e ceea ce crezi, mormăi Fred, încercând să-și amintească începutul. Își refăcuse pieptănătura, aerul rece al nopții îl ajutase să-și revină în oarecare măsură, dar durerea de cap nu-l părăsise. În plus, i se făcuse foame, ceea ce-l deprima la culme, fiindcă știa că până mâine n-o să primească nimic. Ar fi băut ceva, dar în condițiile astea părea imposibil. Nu e ceea ce crezi, reluă, încercând să tușească o dată, ca să câștige timp, dar nu reuși. Aici nu e vorba de dragoste, loialitate, și alte texte de genu. Știi bine că te iubesc. Cuvintele sunt sărace. În realitate, ai fost și vei rămâne mereu, ca să zic așa, scânteia - adică bujia, axul cu came al vieții mele. Cum spunea marele Stallone, îmbătrânim, înfățișarea ni se schimbă, dar iubirea nu se degradează. Aici luă o pauză de respirație, încercând să urmărească efectul, dar Clara, care citea cu îndârjire în camera ei, nu spuse nimic. Pe de altă parte, adăugă în gând, Oscar Wilde afirmă că iubirea de-o viață e semnul lipsei de imaginație, și trebuie să recunoaștem, Oscar Wilde a fost o minte strălucită. Clara tăcea în continuare, iar Fred simți că bruma de încredere pe care-o avea în genul ăsta de discursuri îl părăsește. Încercă s-o îmbrățișeze, dar Clara se feri, scuipând

energic. Jenat, se retrase. Totuși, recunosc că de la o vreme mi-a scăzut libidoul, spuse Fred, așezându-se ceva mai comod pe labele din față. Dar sufletul, asta... în fine.- Ar trebui să-ți fie rușine, urlă Clara, ridicându-și privirea din romanul "Rațiune și simțire" al doamnei Jane Austen. Și totuși, dacă ești un pic atent, la lumina veiozei blana ei nu mai pare chiar atât de scămoșată, își spuse Fred, iar balele din mustăți pot fi considerate, cu bună aproximație, mărgăritare. Ești un porc, spuse Clara înfoindu-și coada. Acum două ore ai fost văzut călare pe Lily într-o tufă din St. James și știi prea bine că e adevărat.

- M-a provocat, șopti Fred sincer deznădăjduit. M-a prins într-un moment din alea, de rătăcire. Altfel, știi că nu dau doi bani pe legăturile trupești.- Minți, nenorocitule. Erați cinci, unu și unu.- Adevărul e că doar patru, spuse Fred. Chad, Sylvester, Edison și cu mine. Cinci cu totul. Și ea a început. Întreabă-i.- Cum ai putut, dihanie împuțită, suspină Clara.- N-am avut încotro. De fapt, am fost ultimul. Chiar voiam să plec, dar m-am gândit ce-o să zică băieții ăia.- Și ai pus-o la pământ chiar cu ghearele astea, așa-i? Cu care...- Altele n-am. Am greșit. Un incident nefericit, nimic mai mult. N-o să se mai repete, spuse Fred cu voce blândă. La urma urmei, Lily e o târfă oarecare. Foarte sportivă și nici pe departe grasă ca tine, continuă în gând, mă-ntreb unde dracu am pus biletul ăla cu adresa, mă tem să nu-l fi pierdut când mi-am scos fularul. Stelele păleau deja peste Wembley când Fred își permise prima țigară. Fumă dus pe gânduri, strivi chiștocul de marginea burlanului, apoi redeveni transparent și pur.

 
 

Reset


În dimineața unei zile exuberante de martie, cetățeanul T. luă metroul până la capătul de est al orașului, traversă șoseaua de centură, intră într-una din imensele clădiri de birouri, schimbă câteva vorbe cu fata de la recepție, apoi luă liftul până la etajul 12.
Din întâmplare, nu se simțea în cea mai bună formă, dar parcurse culoarul până la capăt, deschise o ușă anume, își drese glasul și spuse:
- Bună ziua.
Femeia căreia îi adresase aceste cuvinte nu părea deloc surprinsă. Se ridică cu oarece efort, deoarece cântărea cel puțin 120 kg, apoi, arătând un scaun, spuse la rândul ei: 
- Bună ziua, domnule. Luați loc. Cu ce vă pot fi de folos?
T. o privi cu recunoștință. Nu-i distingea foarte bine trăsăturile, fiindcă femeia își plasase biroul astfel încât să aibă în spate pătratul luminos al ferestrei, păstrându-și fața în penumbră, dar nu se putu împiedica să observe că dunga neagră de la extremitatea vizibilă a sânilor trădează probleme de digestie, iar fața unsuroasă și plină de coșuri, o proastă funcționare a supapelor transversale de reproducere, cel mai probabil, ereditară. Cu toate astea, femeia părea amabilă și dispusă la concesii, așa că T. îi oferi modestul buchet de zambile pe care îl dosise din vreme în buzunarul de la piept și se așeză.
- Mulțumesc mult, spuse. Am venit pentru interviu.
- Veniți de departe, nu-i așa?
- Într-adevăr. De unde știți?
- Păreți obosit.
- Oh, spuse T, fără s-o contrazică.
În poziția ingrată în care stătea, razele soarelui îl făceau să clipească mai des decât s-ar fi cuvenit, fața îi ardea de emoție și mâncărimea care îl chinuia încă de la intrarea în metrou începuse să coboare de la genunchi spre gleznă, acolo unde i-ar fi fost oricum imposibil să se scarpine, fiindcă nu renunțase încă la ghete. Toate astea îl enervau și descurajau în egală măsură, dar încerca din răsputeri să nu se trădeze, știind că orice comentariu deplasat îi va reduce șansele. Apoi reluă cu ton egal.
- După cum știți, acum aproximativ o săptămână, am aplicat prin email la postul de consultant relații clienți. A urmat răspunsul dumneavoastră, prin care ați avut amabilitatea să mă convocați la interviu, astăzi, între orele 10-14.
- Propriu zis nu ați fost convocat, domnule... domnule...
- T.
- Mă bucur de cunoștință, domnule T. Sunt Aspasia Cristescu, șefa Serviciului Relații cu Debitorii și Recuperare Creanțe. Dar se cuvine să fac o rectificare. Nu ați fost convocat, ci invitat să vă prezentați, ceea ce, trebuie să recunoașteți, nu e același lucru. 
T. schiță un surâs.
- Desigur, doamnă. Vă rog să mă scuzați.
- Nu face nimic. Dar aș vrea să precizez, de la bun început, că în compania noastră, abilitățile de comunicare sunt esențiale. A fi convocat conține o notă imperativă, cu totul străină de specificul activității noastre, activitate care presupune politețe, respect, bunăvoință, toate orientate spre client. Din acest motiv, alegerea termenilor proprii în exprimare este esențială în atingerea obiectivelor. Ca urmare, vă rog să fiți ceva mai atent, încheie Aspasia Cristescu, apoi se ridică și deschise fișetul candidaților, extrase dosarul T. și începu să-l studieze. Trecură câteva minute în care mâncărimea începu să urce din nou pe gambă, ceea ce îi permise lui T. să se scarpine până la sânge, recăpătându-și în oarecare măsură buna dispoziție. 
- În regulă, spuse Aspasia Cristescu. Sunteţi dispus să vă supuneţi unui test?
- Desigur, doamnă.
- Perfect. Să presupunem că trebuie să contactaţi zilnic un număr de 160 clienţi, ceea ce înseamnă 20 convorbiri telefonice pe oră. Ca de obicei, lucraţi dedicat şi responsabil, dar poate că nu e ziua dumneavoastră cea mai bună. Sau vă doare o măsea. Sau poate aveți o criză de prurit inghinal, așa cum se întâmplă să mai am și eu, deși fișa postului nu tolerează acest tip de afecțiune, deorece scărpinatul e interzis. Să presupunem că în primele două ore nu ați reușit să contactați decât 15 debitori și gândul acesta vă îngrijorează. Ce faceți mai departe?
- De obicei, eu...
- Să nu mă înțelegeți greșit, îl întrerupse Aspasia Cristescu, încercând să-și stoarcă un coș de pe frunte cu o singură mână, operație care, în absența unei oglinzi, părea hazardată, deși în urma îndelungatelor exerciții, femeia căpătase o anume îndemânare. Nu pun la îndoială capacitatea dumneavoastră profesională, dar știți cum e, nu întotdeauna ne aflăm în cea mai bună formă. 
- Desigur. Pot să răspund?

- Vă rog.- O idee ar fi să lucrez peste program.- Greșit, domnule. La ora 17, toți angajații părăsesc sediul, aceasta fiind o regulă impusă de relația companiei noastre c

u proprietarul acestui imobil, care, după ora 17, îl transformă în salon pentru concerte, nunți sau după caz, parastase. 
- Credeți că aș putea încerca să recuperez în ziua următoare?
- N-aveți nicio șansă. Norma e stabilită în așa fel încât să nu poată fi realizată decât în proporție de 90% și asta în cel mai fericit caz. Dacă fiscul ne obligă să plătim salarii, deși de dorit ar fi să nu le plătim deloc, ne-am gândit că procentul de 90% este un compromis rezonabil, având în vedere că ne mai iese ceva din evaziune și penalități.
- 90% e chiar mai mult decât m-aș fi putut aștepta, spuse T. Sincer, mă gândeam la un 50%.
- Aveți o intuiție remarcabilă. 50% e chiar procentul la care ajungem în final.
- Vă mulțumesc, spuse T.
- Totuși, nu mi-ați răspuns la întrebare.
- Vă rog să mă iertați, nu văd altă soluție.
- Prioritizarea, domnule T. Aceasta e soluția. 
- Nu înțeleg.
- În realitate, e simplu. Stabilim împreună o listă scurtă de clienți care trebuie rezolvați prioritar. Clienți vechi, cu debite mari sau clienți care urmează să intre în programul de reset. Cei omiși sunt trecuți la pierderi. 
- Într-adevăr, e atât de simplu. Dar nu știu ce înseamnă "reset". 
- Clienții care au dat dovadă de reavoință, bătrânii, bolnavii, delicvenții, șomerii, pe scurt, clienții insolvabili, toți aceștia urmează a fi resetați într-un cabinet medical specializat, costurile legate de transport, incinerare și scoaterea din baza de date urmând a fi recuperate de la bugetul de sector. 
- Vreți să spuneți, lichidați?
- Putem să ne exprimăm și așa, deși termenul nu reflectă caracterul profund umanitar al soluției. Gândiți-vă doar la faptul că, în lipsa resetului, acești clienți ar fi acumulat datorii din ce în ce mai mari, un lucru extrem de neplăcut atât pentru echilibrul lor psihosomatic, cât și pentru societate. Resetul îi eliberează de orice problemă de conștiință, transgresând depresia asociată din zona subliminal patologică, în zona matricei recurent primordiale, inițializând parametrii de sistem în vederea unui alt început, în condiții de echitate, profit și eficiență. Sper că acum ați înțeles. 
- Mărturisesc că nu.
- Atunci urmați-mă, vă voi face o scurtă prezentare. 
Apoi intrară în sala operatorilor.
- După cum vedeți, avem trei birouri libere, spuse Aspasia Cristescu. Veți lucra la unul din ele, la alegere. Dacă aveți întrebări, vă stau la dispoziție. 
T. scana cu atenție uniform distribuită, încercând să evalueze cu bun simț și să înțeleagă. Sala părea cam de 30 m lungime și 10 lățime, spațiu în care lucrau aproximativ 70 de angajați. Nu existau birouri propriu zise. Mesele erau lipite una de alta și organizate pe rânduri de câte 6, separate cu mici panouri de intimitate, afișaj și insonorizare. Operatorii purtau pe cap o pereche de căști cu microfon și aveau în față un laptop conectat în rețeaua locală. Coatele sprijinite de masă și privirea îndreptată în față contribuiau la menținerea poziției corecte și a tonusului coloanei vertebrale, iar murmurul discret al vocilor și bătaia degetelor în taste imitau destul de bine susurul răcoros al pâraielor din zona Moeciu de jos. La fiecare cap de rând exista un team leader, numit chiar așa: team leader, care, în principiu, nu făcea nimic, cu excepția faptului că, datorită poziției, îi împiedica pe ceilalți să iasă. Pereții calmi, de un alb imaculat și absența totală a ferestrelor eliminaseră ultimul factor perturbator, cel de natură vizuală, astfel că pe chipul doamnei Aspasia Cristescu, aflat acum în bătaia neoanelor, lumina cobora în ape gălbui, apoi, după câteva mici vârtejuri în jurul coșurilor, i se cuibărea prietenos în spațiul dintre sâni. 
- Îmi place mult, spuse T. Dar dacă nu vă deranjează, acum aș vrea să fumez o țigară.
- Fumați?
- Din păcate.
- Regret, dar fumatul e permis numai în pauze, și doar în spațiul special amenajat, spuse Anastasia Cristescu, arătând o ușă glisantă de plastic transparent, dincolo de care o scară în spirală victoriană urca spre terasă. Mai precis, cinci minute la fiecare 8 ore. 
- Altfel spus, o dată pe zi...
- Exact. La încheierea programului. Un spațiu discret și confortabil, în care am investit. Automate de biscuiți și cafea, un sistem de fotolii cu amortizoare hidraulice, balustrade mobile cu avertizoare de panică, un bancomat și, desigur, sisteme de supraveghere video de înaltă performanță. Dacă mai adăugăm și blocul computerizat de control biologic al accesului, veți înțelege, desigur,

amploarea proiectului. Din păcate, acest spațiu nu e utilizat. La plecare, angajații preferă să-și ia paharul de cafea și să fumeze afară, adesea în condiții improprii, recte precipitații, frig, vizibilitate scăzută, etc. La plecare, unii sting țigara în paharul de cafea, pe care, în cele din

urmă, îl strivesc sub tălpi. Alții scuipă chiștocul direct, renunțând să-l mai stingă. Alții organizează concursuri de scuipat. Cu boltă și întotdeauna spre clădire. Sunt aspecte asupra cărora va trebui să mai lucrăm în consiliul de administrație.
- Credeți că am putea urca acum? spuse T.
- Desigur, dar pentru dumneavoastră am să fac o excepție. Vom fuma în biroul meu. Urmați-mă, spuse Aspasia Cristescu. 
Intrară. Draperiile erau trase în întregime, dar cele 16 monitoare răspândeau suficient de multă lumină, așa încât T. găsi ambianța destul de plăcută. 
- Luați loc și concentrați-vă asupra sectorului 12. Vom urmări un reset, o înregistrare recentă, spuse femeia, apoi se prăbuși în sofaua confortabilă. 
Monitorul 12 prezenta 8 imagini subtitrate, picture-in-picture, dintr-un hypermarket. Cei mai fideli cumpărători ai zonei, în număr de 7, se bucurau pur și simplu de simfonia de mărfuri, sunete și culori, împingându-și de colo-colo cărucioarele, în general goale, fiindcă, de fapt, nimeni nu cumpăra nimic. Ei accelerau voios pe culoare, frânând progresiv la capăt de rând, unde se opreau câteva clipe salutându-se cu emoție și inițiau mici conversații pe marginea noului discount de la raionul de îngrijire corporală, apoi demarau în sensuri opuse pentru a se întâlni la celălat capăt al dreptunghiului, unde, datorită spațiului strangulat din dreptul frigiderelor, surpriza se putea mima ceva mai convingător. 
Privirea lui T. se opri asupra unei doamne în vârstă, pe nume Luiza K, fiindcă așa scria pe burtieră și nu avea niciun motiv să se îndoiască. Ea luă un cofraj cu 4 ouă, îl deschise, constată că numai trei sunt sparte, oftă mulțumită, apoi îl puse cu grijă în coșul de cumpărături. Ezită să plece mai departe, fiindcă alături îi făcea cu ochiul un lighean mare de plastic cu ouă vrac, intacte și chiar mai ieftine, dar izbuti să reziste tentației. O fată drăguță, specializată în sampling hostess area sales management, dar care putea executa admirabil și jobul de senior promoter degustare, profită de ocazie și-i întinse un cubuleț de cașcaval rotisat, invitând-o să cumpere. Doamna Luiza K. mulțumi frumos și mai ceru unul, motivând că pe primul, din cauza emoției, îl înghițise cu tot cu scobitoare. Afișând un aer amuzat, fata îi mai oferi unul, apoi încă unul, bătrâna reușind să se sature abia la al treilea, cu care, de fapt, se înecă. Râgâind ușor, mulțumi din ochi, apoi se îndreptă spre raionul de produse cu vânzare accelerată, unde își încheie micul dejun cu o napolitană cremoasă pentru pisici birmaneze. Ajungând la casa de marcat, simți că inima îi bate deja ceva mai repede decât de obicei, și hotarî ca pe viitor să evite excesele, dar era prea târziu. Însoțită de un paznic, dispăru în spatele unei uși care ducea la subsol. Având în vedere vârsta și situația financiară, decizia fu luată în unanimitate. Deși nu știa să scrie, doamna Luiza K. semnă un formular, după care, pe monitorul atașat zonei 12, imaginea tremură câteva secunde, apoi se umplu de purici. 
- Previzibil, dar perfect justificat, spuse T.
- Sunteți întrutotul de acord?
- Absolut, spuse T. Bătrâna trebuia resetată.
- Totuși, să recunoaștem, aici s-a comis o crimă. 
- E un punct de vedere pe care îl respect, spuse T. Pe de altă parte, să ne gândim că napolitana putea salva viața unei pisici. Aveți pisici, doamnă Aspasia Cristescu?
- Am un peruș. Îi place să mi se suie pe degetul mare de la mâna dreaptă și să înjure. Pe orice alt deget, tace. Din acest motiv, când am musafiri, sunt nevoită să port mânuși de ski. Dar, în general, ne înțelegem bine. 
- Și viața unui peruș contează, spuse T.
- Mă tem că o pisică birmaneză nu e de aceeași părere... 
- Ar trebui întrebată, deși, în cazul unui răspuns afirmativ, ne-am complica inutil. Vorbim despre un reset perfect argumentat cu probă video, sau nu? Restul mi se pare birocrație.
- Aveți dreptate, recunoscu Aspasia Cristescu. Vă rog să mă scuzați.
- În cazul ăsta, din acest moment, vă puteți considera șefa mea, spuse T. Vă urez succes. La treabă.
- Vă mulțumesc, domnule T, spuse Aspasia Cristescu și roși.
Balansându-și succesiv enormele fese, Aspasia Cristescu se ridică de pe canapea și zâmbi cu bunătate. Mâna dreaptă fiind ocupată cu hărțuirea coșului din frunte, fu obligată să apese tasta "off" cu arătătorul de la mâna stângă. Monitorul se stinse. Mâna stângă astfel eliberată veni apoi în sprijinul dreptei, sprijin care se dovedi decisiv. Surpins, coșul cedă cu un sughiț, eliberând o salvă de puroi negru cu vinișoare verzi, ca pasta chinezească de dinți pentru molari cariați.
T. se feri la timp, astfel că salva lovi doar trofeul Crown Challenge Winner, ediția 2017, care fiind de sticlă, se sparse, iar coniacul franțuzesc cu care era umplut se vărsă pe mochetă, răspândind un parfum dulceag, emblematic, obscen.
- Să bem, spuse doamna Aspasia Cristescu, iar domnul T. nu mai spuse nimic.

  • Facebook Social Icon
  • Twitter Social Icon
  • Google+ Social Icon
  • YouTube Social  Icon
  • Pinterest Social Icon
  • Instagram Social Icon
This site was designed with the
.com
website builder. Create your website today.
Start Now