Omul abia de e ghicit în această procesiune de scene în care evoluează mai consistent şi mai concludent micile fiinţe: Un fluture dă / tîrcoale cănii de ceai / – zi senină. Cine să aibă vreme să bage-n seamă această făptură greoaie şi echivocă: Nuc înmugurit - / un piţigoi îngînă / alt piţigoi. La urma urmei, vremea, cît de capricioasă, rămîne mereu proaspătă, iar omul n-are cum să li se asemene: Zilele babei / ca în fiecare an - / mai trist moşneagul.
Dar dacă simte suveranitatea celor din preajmă, pînă şi omul îşi lasă baltă toate interesele şi încearcă să ia seama la pilda lor de a fi, evident mai autentică: Mijloc de mai - / pianista ascultă / sunetul ploii. Autorul se dă bătut şi-şi abandonează creionul neputincios: Pe foaia goală / doar un creion fără vârf - / ninge ca-n poveşti.
Uneori, cînd autoarea dispare pe deplin din textul scris, haiku-ul condensează în emblemele succinte ale unei lumi ce conţine în sine un preaplin de emoţie pe care oricine îl poate intui doar contemplîndu-le:
Cer fără nori - / un zmeu se zbate-n vânt / deasupra plajei
Noapte senină - / pisica se piteşte / în cojocul vechi
Vecernie - / înconjurat de corbi / schitul din vale
Şoim în picaj - / printre munţi se înalţă / fâşii de ceaţă
Deşi ştiu că îi rămîne destul de puţin timp pentru preocupările literare, îi urez Mariei să întîrzie cît de mult poate străvechea îndeletnicire a torsului. La geam, acolo unde răzbate şi o geană de lumină.
Zori înneguraţi –
bunica toarce la geam
vechile gânduri
_________________
*Maria Tirenescu – Amprente, Editura Pim, Iaşi, 2013
Recenzii
Chiar dacă peste iarnă universul se contractă şi mai mult, ajungînd la dimensiunea unei singure odăi: Noapte geroasă – / ţârâitul greierului / în dosul sobei, armonia lui rămîne intactă şi deplină. Iar răbdarea, îngrijorarea şi truda necontenită sînt mereu prezente cu surdina de rigoare: Viscol în noapte - / bunica toarce privind / pe geamul tot mai mic. Regimul emoţiei respectă şi el această surdinizare şi reticenţă: Salcâm înflorit / sub ploaia ce se cerne - / nicio albină. Ce rost ar avea să vorbeşti despre bucuria şi tristeţea îngemănate atît de bine în această scenă sobră şi mai mult decît elocventă? Absenţa albinelor mărturiseşte mai pregnant irosirea florilor de salcîm.
La fel de stilizată şi de rezervată este şi scena următoare: Soarele apune - / pisica şi bunica / torc împreună. Paradoxal, sfîrîitul la unison al celor două pare o subliniere a tăcerii apusului. Este unul din puţinele poeme în care autoarea face un joc de cuvinte, dar îl face cu maximă discreţie şi cu deplină aplicaţie.
Dacă n-ar exista haiku-ul care să ne înfăţişeze totul aievea, am putea crede că seninul este beatitudine pe care nimic nu o poate tulbura şi totuşi... fericirea este cumpănită de contragreutatea mereu prezentă a tristeţii: Niciun nor pe cer - / doar cumpăna fântânii / se leagănă rar.
Despre anotimpuri şi trecerea lor, uneori abia perceptibilă, vorbesc mai bine faptele. Plouă monoton - / în cuibul lăstunului / pana vrabiei – ce poate fi mai grăitor, cu referinţă la trecerea vremii, decît această schimbare de stăpîn, această amprentă pusă de pana vrabiei pe locul lăstunului plecat? Credeţi că păsările nu au şi ele ritualuri de înnoire a vremii precum acesta: Echinocţiu - / vrăbiile ţopăie / în cuibul berzei?
CORNELIU TRAIAN ATANASIU
EUROPEEA
Anul I numărul APRILIE 2018
Maria Tirenescu - Amprente
În ciuda faptului că publică un volum de numai 50 de pagini*, cuprinzînd puţin peste o sută de poeme, Maria adună în spaţiul său extrem de multă poezie. Şi asta nu doar pentru faptul că selecţia a fost extrem de riguroasă, acest volum fiind abia al doilea de haiku, după cel din 2005 şi după capitolul de haiku din volumul publicat în 2007, ci şi pentru că maniera în care compune haiku-ul este una exemplară. Poemele alese pentru acest volum sînt poeme care respectă cîteva canoane clasice precum austeritatea textului şi a imaginilor, discreţia maximă în privinţa comunicării emoţiei, recuzita rezumată la lucruri, fiinţe scene din realitatea naturală imediată. Fiinţa umană apare rar şi abia schiţată prin prezenţa unor personaje mai degrabă generice şi stilizate precum mama sau bunica. Impresia generală este aceea a traiului în intimitatea unui univers domestic, uşor expandat către extensiile cosmosului ce se boltesc generos şi peste el.
Munţii sînt aici, peste ulucă, liliacul e doar o îngînare mai înmiresmată a omătului, nu e la fel de alb ca el?! - Zăpadă pe munţi – / în vale înfloreşte / liliacul alb. Anotimpurile se rotesc, dacă nu colea, în bătătură, oricum, în preajma ei. Semnele schimbării lor, deşi tainice, le înţelegi fără cuvinte, din şuierul vîntului sau din pecetluirea urdinişului: Vîntul şuieră - / prin urdiniş nu trece / nicio albină.
ION CORBU
Salvatorul de tehnocraţi şi efectele perverse ale „democraţiei” dictatoriale de tip dâmboviţean
„Salvatorul de ”tehnocrați””, autor Ioan A. Crişan, se constituie într-un rechizitoriu inteligent şi subtil al „managementului dâmboviţean” de top!
Avem de-a face cu o analiză lucidă a contextului politic actual şi a modului în care s-a ajuns la perpetuarea, sub masca democraţiei, a modelelor trecutului, respectiv ale dictaturii de tip insidios şi pervers, în spaţiul politic românesc. Care demonstrează că mentalităţile de tip totalitar nu pot fi temperate sub nicio formă de formele fără fond. Cum ar fi „democraţia” de tip dâmboviţean.
Democraţia, democraţia adevărată, este şi trebuie să fie ceva profund care să facă parte din fondul lăuntric de convingeri, trăiri şi percepţii ale individului în context socio-existenţial. În care transparenţa ar trebui să fie un fel de vioara întâi în orchestra numită „democraţie”! Altfel, „ceaţa psihologică” după cum constată autorul, pune stăpânire pe cetăţean şi declanşează sentimente de adversitate şi respingere. Sentimente care iau sau pot lua forma unor acţiuni practice de protest mergând până la revoltă.
Abandonarea trecutului maladiv-dictatorial nu vine de la sine. Pentru aceasta este necesară, mai ales în spaţiile în care conceptul „democraţie” este unul fragil, o luptă individuală şi una societală care să fie convergente şi care să conducă la o masă critică disponibilă să accepte şi să impună valorile democratice. Ori, după cum scria Jose Ortega y Gasset în Revolta maselor, „Lupta cu trecutul nu este o lupta corp la corp. Viitorul învinge prin aceea ca înghite trecutul în întregime. Dacă lasă ceva pe dinafară, este pierdut.” La noi, cu părere de rău, constatăm că prezentul, adică, viitorul de acum câţiva ani nu a reuşit mai deloc să „înghită” trecutul de tip totalitar, dictatorial. Care şi-a rafinat doar tehnicile, metodele şi procedurile. Aspiraţia secretă, decelabilă din acţiunile pragmatice ale celor ce ne conduc, aceea de „Supraom (Geniu din Carpați!)” se pare, a rămas intactă! De aceea, cum spune IAC, „moștenirea otrăvită Băsescu-Ceaușescu- Securitate,” se reproduce permanent şi ia forme monstruoase. Evident, sub masca ipocrită a „democraţiei” Adică, a prafului în ochi aruncat cetăţenilor! Cetăţeni care, cu tot dispreţul acelora care fac planuri considerându-i masă inertă, din fericire, reacţionează. Şi, uneori, de multe ori, reacţia, imprevizibilă, poate avea ca efect rejectarea totală chiar a acelora care, aflaţi în posturi de conducere, se cred de neatins. Momentul rejectării lui Băsescu în 2012 a fost o exemplară astfel de reacţie. Chiar dcă votul cetăţenilor a fost înfrânt, reacţia în sine a devenit şi va rămâne un reper istoric. De cum poate fi trimis la tomberonul istoriei un personaj care s-a rupt de popor şi, aşa cum spunea Bărnuţiu „a rătăcit calea”!Autorul remarcă efectele perverse ale tipului de abordare dictatorial democratic şi netransparent şi subliniază: „Ce efecte perverse poate avea acest plan de salvare a tehnocraților? Cel mult să mărească neîncrederea cetățenilor în puterea lor exprimată prin vot și, ca atare, micșorarea prezenței la urne care facilitează jocurile
pervers-disimulate pe sub masă (sau la masa verde). Eu cred că românii nu sunt ușor de păcălit și vor merge la vot ca în vara lui 2012 și în iarna lui 2016!Da, aceasta va fi, sper şi eu, reacţia oarecum furibundă a omului-masă: o prezenţă masivă la vot.Un articol bine scris, esenţializat şi care cuprinde, fără a fi parazitat de detalii nesemnificante, fondul unei probleme de mare actualitate: tranziţia de la managementul de tip totalitar şi dictatorial la democraţie se face greu, foarte greu, cu ipocrizie şi multă suferinţă. Iar indivizii cu apucături şi mentalităţi dictatoriale nu pot fi scoşi uşor din viaţa publică. Pentru că, integraţi în sistem, au o mare capacitate de reproducere. Însă, finalul, optimist spunem noi, oferă o soluţie: „prezenţa masivă la vot. Ioan A. Crişan, Salvatorul de tehnocraţi,
