PR / T 123.456.7890 / F 123.456.7899 / info@mysite.com / © 2023 by PR.  Proudly created with Wix.com

© Copyright 2018, Toate drepturile rezervate. Powered by Asociația Europeea.
  • Facebook Social Icon
  • Twitter Social Icon
  • Google+ Social Icon
  • YouTube Social  Icon
  • Pinterest Social Icon
  • Instagram Social Icon

Europeea nr n-1

Europeea n-2

Europeea n-3

Europeea n-4

ASE

CLR

CV (ÎLU)

Noutăți

Evenimente

Cele mai recente comentarii

Link

Web

Poezie



EUROPEEA
Anul I numărul  1 APRILIE  2018

 
 
Adrian Agheorghiesei
Dana Banu
 

Şi iar te cer din versuri

 

 Şi iar te cer din versul înlănţuit ce creşte

Neputincioasa vrere ca tu să mă însumi

Râvnind la tine iarăşi cum fulgerul râvneşte

În clipa muribundă scheletu-ntregii lumi.

O umbră fără capăt ne’nţelegându-şi vina,

Îmi târâi goliciunea şi caut un final

Tot astfel cum un tunet îşi caută lumina

Lovind cu-nverşunare o margine de val.

Te-nvinuiesc de toate stârpindu-mi fără seamăn

Obscura răsuflare pe foaia de zadar

Dar te ador eu după şi te cuprind cu teamă-n

Îmbrăţişarea nudă a lirei fără har.

Desfă-te, voluptate, din gândul meu bezmetic,

Adună-ne conturul desferecat de timp,

Îmi iartă blasfemia delirului poetic,

Şi umple-mi iarăşi veghea  cu suflet de Olimp.

E ultima-nflorire [şi prima totdeodată.]

 

E ultima-nflorire şi prima totodată.

O altă simfonie în pragul efemer

Se-nalţă prin verdeaţa în tihnă-mbujorată

De voci înaripate căzute până-n cer.

La ceas de dimineaţă ca un ecou din seară,

Ies oamenii pe braţe ca un decor astral 

Cu buzele jupuite şi degete de ceară,

Petrec cu stângăcie  splendoarea de final.

Mulţimi de cruci aieve, mulţimi inchipuite,

Speranţe voluptoase, spăşiri nedesluşite...

-E-atât de viu tot jurul că jur că este viu!

Iar când capacul cade cu dor, cu veci, cu lene...  

Doar floarea de ţărână mai parfumează-o vreme,

Şi viermii de-ntuneric înghit un alt sicriu.

Mai dă-mi să muşc o dată din sânul tău de viermi.

 

 Aşază-mi-te-n spate, a mai trecut o vreme,

A mai crescut o cruce în ceasul nostru-adânc,

Îngroapă-ţi ochii veşteji în veninoase vene,

Dezbracă-te de piele şi dă-mi-o s-o mănânc.

Sătul de simfonia cerşită-n tinereţe,

Îţi voi compune racla din oasele-mi fierbinţi...

Aşază-mi-te-n faţă, pioasă frumuseţe,

Ţi-ador fiinţa stearpă când ştiu că nu mă minţi.

Să judecăm păcatul cadavrelor păgâne

Iubind blestemul firii, părându-ne eterni,

Şi-apoi, când vine vremea, şi-uitarea doar rămâne,

Mai dă-mi să muşc o dată din sânul tău de viermi.

Confesiune platonică

 

Câte nopţi mi-ai stat alături, câte nopţi îmi sta-vei încă

Strecurindu-mi-te-n palmă... înspre gura ta adâncă,

Și-oare câte rotocoale le-am urmat nesimţitor?

Şi de câte ori privit-am ochii-ti negri sau şuviţe

Coborând cu-nviorare, cu-ale dulcelui bobiţe,

Ba pe gură-mi, ba pe deget, ba pe pieptul visător?

Ştie veghea sau nesomnul, versul nevăzut vreodată

Căruia i-ai dat urmare cu împotrivirea ta;

Eu doar ştiu că-ţi simt savoarea şi te-ador ca prima dată,

Iar tu taci... amor platonic, scumpă cană cu cafea.

Am fost poet odată

 

 Am fost poet odată... şi am sudat în boltă

Cu electrozii coastei devreme-naripaţi;

Pereţi retorici lumii în clipe de revoltă,

Când fruntea vă izbeşte, de ce mă atacaţi?

Abandonat de vrere şi adoptat de vise –

Doar astfel agonia mai poţi să o măsori.

Pe undele pierdute şi ţărmurile-nchise

Ce simplu-i podul palmei când şti să te strecori.

Amnezică nălucă cu monturi perforate,

 Sunt ultimul isteric şi ludul cel dintâi,

 Păşeşc prin dinţii fricii s-ascult de încă bate

 Călcâiu-nchis în suflet şi sufletu-n călcâi.

  În scaunul electric al cerurilor arse

 Cât de sublim sfârşeşte sudorul. –Nu mă crezi?

 De ce mă strânge albul cu mânecile-ntoarse?

  Eu sunt Poet luminii, de ce mă rejectezi?

vICTORIȚA dUȚU  tABLOU

Plăci vinil peste ospicii

Motto:

O joi, pe seară, udă şi ostilă,
Acorduri monotone în burlan,
Frustrări căprui strivite pe tavan,
Marfare cu tăceri mă calcă-n filă;

Perfuzii de tutun în psalm profan,
Brăţări de-argint, eşarfă roz, idilă,
Clişee fracturate fără milă,
Opresc marfare-n sufletul viran.

Falangele rulează o păpuşă,
Iar ventrilocul mă citează-n silă,
O frază-albastră-mi arde o pupilă –
Sunt sclav din scrum sub o deschisă uşă?

O joi, pe seară, udă şi ostilă,
Rămâne doar să suflu în cenuşă.

*

Ceva metalic sună cu-ncetinitorul,
compas de trei,
semantic,
in pieptul unui cyborg
ori stol de plăci vinil peste ospicii,
ceva metalic curge cu-ncetinitorul,
tot mai încet,
tot înapoi. 

Şi vine toamna asta ca o
infirmieră pistruiată cu
halatul vânăt,
rupt între pulpe,
şi tot mai subţiri, înalţi şi 
tot mai cusuţi de umbrele lor domestice
trec oamenii în mâneci alb-întoarse,
şi tot mai încăpători în ei,
fac loc pentru alţii. 

Dar nimeni. 
Rar, compact, frunzişul
mă dă de zestre liniştii, pe rând;
undeva, bate ora,
cândva, miroase a munţi, romanţe, vin,
cumva, întărzie înc-un tren,
cineva coboară în sine.
Aici,
nu se mai întâmplă nimic,
doar ceva metalic,
cu-ncetinitorul,
tot mai încet,
tot înapoi.

4 pereţi

1.
tandreţea femeilor care spun cuvinte albe
le aşază pe rafturi în bucătării mici şi curate
le şterg de praf o dată pe zi
apoi deschid o fereastră şi adorm în ea până la moarte

obositor matriarhatul acesta
bărbaţi cu picioare lungi beau vin acru din ceşcuţe de porţelan crăpat
gesturile lor sunt voit simandicoase cuvintele mor în ei înainte de a fi spuse
respectă mereu semnele de circulaţie în general sunt asediaţi de lucruri utile
dacă vrei pot să îţi spună orice doreşti
nu vrei

2.
braţele ridicate în semn de predare
ziduri oameni oameni ziduri
o continuă alergare în cerc
luna abia se mai vede stă ascunsă în soare şi râde

umbra unui secol prietenos mai alunecă uneori pe deasupra oraşului
un hohot de râs nimeni nu presimte vârtejul de praf şi de frunze care se apropie
deschidem obloanele aşezăm în pervaz 3 poeţi şi o muşcată albastră
casa noastră devine primitoare văzută de sus e o mansardă sepia
cocoşul de tablă rugineşte obosit pe cel mai înalt acoperiş din lume

apoi într-o zi ca toate zilele
tăcerea

3.
tragem draperiile e seară deja printre oameni
continuăm copilăria steag de luptă rupt zdrenţuit purtat ani îndelungi pe umeri
am învins tot ce era de învins cimiterele sunt pline de ai noştri
amarnic am plâns amarnic ne-am dedat exceselor sub cerul fumuriu
jilavă noaptea ne va cuprinde în cele din urmă cu mâinile ei uscate
vor înflori cireşii ca semn de întrebare
am fost nemuritori sau nu
parcă aşa spuneam câteodată

sălbăticia rămâne se depune în strat gros pe artere pe retină pe inima înfrigurată
sus în ceruri o masă de taină jos o funie de mătase şi o salbă de bănuţi arămii
nu noi nu vom muri niciodată

4.
privirea înfiptă în pământ spaţiul dintre oameni devine un punct luminos
e târziu de acum abatoarele şi măcelăriile sunt pline de carne proaspătă
carnea noastră cea de toate zilele
mănâncă din ea drumeţi obosiţi şi pleacă apoi îngreunaţi mai departe
doar ochii ne-au rămas limpezi ei construiesc case cu ferestre spre nord
ridică ziduri până la soare înalţă castele până la lună

suntem vii noi nu murim în timpul vieţii noastre
iar asta cu siguranţă ar trebui să ne fie îndeajuns

corăbii în larg

departe şi demult
în nopţi cu febră şi cântece de corăbieri nebuni
am îngropat moartea i-am făcut un culcuş moale şi primitor
străzile se desfăceau sub luna roşiatică
lanţurile noastre cele de toate zilele au început să geamă a teamă şi viu

a fost o vreme cu ziduri şi lumânări aprinse
cu dinţi mici şi haine prea negre cu peisaje reci acoperite de ceaţă
fiare însângerate pe marginea prăpastiei oameni mici ascunşi într-o durere mută

descoperisem neînfrânarea şi o cercetasem pe îndelete
o lume care se termina la capătul nostru
mereu aceeaşi lume cu ceasornicul oprit la jumătatea nopţii

*

deasă pădure ne înconjoară apele au plecat de la noi
am ars de vii apoi din cenuşă am ridicat case albe şi primitoare
dimineţile vin pe îndelete cu milă şi nespusă răbdare
lumină reverberaţii gesturi de oameni care au trăit cu mult timp înaintea noastră

corăbii în larg
benevolenţă solidaritate umană iertare
şi dragoste pentru aproapele nostru cel de departe
un hohot de râs le acoperă pe toate
e hohotul caselor albe în care locuiesc vietăţi mici ascunse într-o durere mută

*

cât de frumoşi sunt oamenii care pleacă
în urma lor se ridică mereu o lumină
şi apele prind a străluci limpede fără de teamă

cât de frumoşi sunt oamenii când devin strălucitoare corăbii în larg

la marginea oraşului

I
acolo unde umbrele se desfac într-un fel de singurătate apoasă
acolo unde ne întoarcem de fiecare dată şi privim cu tandreţe spre bătrânele ceasuri
la marginea oraşului printre statuile disperării
am înţeles frumuseţea femeilor înspre iarnă tăcerea bărbaţilor cu lumini pe umerii firavi

e seară şi dincolo de râu cresc viziuni acoperite de ceaţă
ne prelingem pe ziduri jilave inventăm mecanisme ciudate cu nume sonore
poeme pentru mai târziu ca nişte boabe de piper tulburând pahare pline cu vin rubiniu
poate e sângele nostru acolo poate e doar apa ciudată care naşte mereu întâmplarea

la marginea oraşului acolo unde tramvaiele ajung obosite şi literele se scriu printre morminte
fragmente din anotimpurile vârstelor noastre steaguri de pace şi steaguri de războaie pierdute la timp
o întreagă armată de semne care strivesc realitatea

II

iată
avem cuvinte avem pâine caldă pe masă avem răbdare şi trăim încă
mai mult de atât vai nu ne-a fost dat să primim şi nici n-am cerut vreodată
un râu de smoală un miros de pucioasă un prundiş azuriu şi ceaţa lăptoasă
ehei tinereţea noastră părăsită în grabă dincolo de gările siberiene dincolo de adăposturile de noapte
dincolo de podurile iluziei de avanposturile memoriei de cercurile stranii şi agresive ale timpului

iată
suntem aici la marginea oraşului facem semne strivim realitatea
adu-ţi aminte vântul care înalţă praful la cer soarele mic ascuns în pământuri
şi luna desenată pe sticla ferestrei închise

III

la marginea oraşului vorbeam despre sălbăticie aşteptam să fim îmblânziţi
ca după o viaţă întreagă şi obositoare am tuşit scurt am ridicat gulerul paltonului
şi am plecat mai departe


poemul-marionetă

o lumină albastră îi traversa chipul. îi era cumva ruşine să trăiască.
avea dexteritatea marilor inventatori de iluzii. stranietatea celor nefericiţi din naştere.
se lăsa consumat cu uşurinţă privit pe îndelete descifrat cu îngăduinţă.
regele vastelor teritorii de fum. obraznicul arlechin al principeselor decrepite.

avea atâtea cuvinte încât ţi se făcea rău ascultându-l. aerul se rarefia.
un cimitir ambulant în care trăiau oameni cu feţe de lut. un vânzător de nevroze pentru blazaţi.

...

din politeţe se poate muri la fel de bine ca din viaţă. vine o zi când găseşti motive să ucizi şi ucizi.
fără blândeţe. fără teamă. fără întrebări. loveşti scurt şi pleci. sau dai foc omenirii cu graţie şi simplitate.
în urmă rămâne o cenuşă de om. din cenuşa de om se nasc cele mai vii şi luminoase poeme.

când scrii e semn că undeva pe parcurs s-a întâmplat cel puţin un accident sau o crimă.
nu poţi să scrii fără cadavre în sertar fără nebunia sinucigaşului în serie 
fără masca înşelătoare a omului-înger.

...

noi suntem dintre cei care aprind luna ziua în amiaza mare.
noi suntem oameni ai nopţii şi fiare dezlănţuite ale lunii.
ţara noastră e dincolo de pământul acesta.
respirăm odată cu el odată cu poemul-marionetă
cel care ne-a pus lacăte grele şi ne-a vândut prin lume drept inocenţi.
ne-au cumpărat la întâmplare zarzavagii copii neatinşi de sălbăticie
adolescenţi cu plete fosforescente şi aripi de ceaţă
femei şi bărbaţi singuratici cu vieţi exemplare şi triste.

suntem prizonierii poemului-marionetă. viaţa e departe de noi. 
stă ascunsă şi rânjeşte sinistru din spaţiile albe ale versurilor
scrise de noi trăite de alţii.

 
 
 
 
 
 
 
 
 

 

pianissimo spre inimă


nu citesc ziarele
în nopţile de insomnie plec 
smulg îndoiala din mine şi-mi amintesc de noi
conştiinţa de concubină
trece în planul unui vechi sertar
miroase a mentă şi a nufăr
rămân buimăcită fără să am curajul să spun da sau nu
silabisesc numele tău
greu greu
să adun doi cu doi să fiu atentă la unghiile tale

e vremea să-mi răsfiri pletele acum când
cireşii pârguiesc a doua oară
minune cu trei anotimpuri 
în jurul a două mâini pline de spaimă
încet cu precauţii să nu se prăbuşească tavanul
pătrundem unul în altul
purtând în braţe un singur destin
şi da
da
să domesticeşti dragostea înseamnă să ucizi

pletele mele au coborât în mormânt
poate de aceea
urc volbură în sânge de bărbat

iată-mă

aproape că am înşelat diavolul
atunci când mi-am lăsat inima în oraşul tău
o să-ţi desenez pe spate toată povestea noastră
o să-ţi desenez tot
până la cel mai mic detaliu
tot ce s-a întâmplat
şi tot ce trebuia să se mai întâmple
îmi duc sufletul într-un colţ
şi-o să mă prefac fericită
nu pot salva toate iubirile în care ai ajuns
ca şi cum trăiesc printre aligatori
şi uit să curăţ mlaştina

îmi plac liniile lungi care încep din palma mea
şi se sfârşesc în faţa casei tale

EUGENIA REITER

rocada rubinelor

(pentru Doria şi Teodora Munteanu, mici minuni)

Text postat de eugenia reiter

unele momente sunt dure
dure ca o stare de fluture

degetul tău îmi face semn să tac
poate de aceea 
gândurile mele nu ajung niciodată până la tine

mă strecor înăuntru cu băgare de seamă
uşa rămâne deschisă
cu un zâmbet am oprit toate ceasurile privind la voi

o petunie sărută sfios aerul

în urma călcâielor au rămas toate amintirile 
prăbuşite de-a valma în mine

mă voi gândi la asta o veşnicie

ţipătul a fost cu mult înaintea tăcerii
se deschid ochi 
se îmbracă inimi
un strat de primăvară atârnă deasupra pervazului
ca un plâns flămând şi la o oră atât de exactă

sub greutatea primului cuvânt pe care abia aştepţi să-l rostească
cometele şi-au întrerupt călătoria
numai noi îmbătrânim timpuriu dospind păcate

rătăcesc agale prin poemul ăsta 
îmi iau câteva zile libere să tac 
să pândesc să ascult să uit
liliacul cum înfloreşte 

câtă primăvară poate fi într-un singur cuvânt - tati?

scurt metraj


într-o lume plină de minuni s-a inventat plictiseala
nu ştiu ce voi face cu iubirile care vor veni
tu eşti de fiecare dată la celălalt capăt al cuţitului
simt în mine un soi de oboseală seculară acumulată în arborele genealogic
sumedenii de seri întunecate pe care străbunii mei 
- plebei simpatici - le-au petrecut lângă vatră
cel mai mult sufăr de boli istorice
mă năpădesc cu interogaţii stupefiante 
râuri de călătorie pentru stomac 
orbiri de fericire într-o comă de ore în şir când plutesc pe loc
ca un vultur fără pradă
mă simt în derivă parcurg trotuarele cu o lentoare de broască ţestoasă
la ora când culorile sunt cenuşii iar dorinţa de aventură 
moare împiedicându-se de căderea nopţii
o să te las să mă vezi după chipul şi asemănarea ta
abuzând de atribute şi macerând ordinea logică a sentimentelor mele
o să mă complac într-un cotidian ce moare sfâşiat 
de regularitatea unor bună ziua şi noapte bună
poemul prin care m-am gândit să-mi iau adio a rămas în călimară
poate de aceea nu fac cumpărături pentru toată săptămâna
nu ştiu niciodată ce poftesc a doua zi

metamorfoză



tu mă iubeai
ca şi cum timpul
n-ar fi mers
pe urma călcâielor
tu eşti cineva care m-a ucis
apoi a plecat
în vârful picioarelor

m-a lăsat singură
strâns legată în drum

 
 
 
 
 
 
CRISTIAN VASILIU

Sonet X

(traducere/adaptare după W. Shakespeare)

Nu poţi iubi – negarea-i o ruşine! – 
Pe cel nechibzuit cu-al său prezent;
Nici tu, chiar de-alţi te iubesc pe tine, 
Pe nimeni nu iubeşti, e evident!
De ce îngădui urii să te-ndemne
Ca însuţi tu, sinucigaş, căminul
Să ţi-l dărâmi şi nu îţi faci din vreme,
Cu dragoste, din coperiş – destinul.
Prefer şi Ura de-mi refuzi Iubirea,
C-am să mă schimb alungă orice gând,
Dar fii măcar cu tine, cum ţi-e firea
De când te ştiu, şi generos şi blând.
De mă iubeşti, un altul făureşte
Şi frumuseţea ta în veci va creşte.

Sonnet X by William Shakespeare

For shame deny that thou bear'st love to any,
Who for thy self art so unprovident.
Grant, if thou wilt, thou art beloved of many,
But that thou none lov'st is most evident:
For thou art so possessed with murderous hate,
That 'gainst thy self thou stick'st not to conspire,
Seeking that beauteous roof to ruinate
Which to repair should be thy chief desire.
O! change thy thought, that I may change my mind:
Shall hate be fairer lodged than gentle love?
Be, as thy presence is, gracious and kind,
Or to thyself at least kind-hearted prove:
Make thee another self for love of me,
That beauty still may live in thine or thee.

Alte variante:

Gheorghe Tomozei


De dragoste rușine-i să n-asculți
o,tu ce-i ești nesăbuninței fiu,
știu,dacă vreai,poți fi iubit de mulți
dar și că nimeni nu ți-e drag,mai știu.
Muncit de ură inima-ți încarci
cu patimă-potrivă-ți și ai vrea
al casei bun acoperiș să-l spargi
în loc să-ți zidești conac în ea.
Gândul ți-l schimbă ca și eu să-l schimb,
urii preferă-i al iubirii har,
fii precum ești, iluminat de nimb,
bare-mi de tine îndură-te măcar.....
Alt eu să-ți faci,iubindu-mă pe mine
și frumuseți te-or locui,depline.

Radu Stefănescu

În mulţi te risipeşti, când îi provoci,
Ruşine n-ai: îl ai pe vino-ncoace.
Dar recunoaşte, răule, te joci,
Şi-i limpede că nimeni nu-ţi mai place.
O patimă ce-n tine unelteşte
Îţi ruinează farmecul, lascivă,
Cu furia desfrâului, şi-opreşte
A firii zămislire, deopotrivă.
Te schimbă dar, de vrei să fiu al tău,
Şi dă-i din nou iubirii ‘ntâietate
În faţa urii; sau măcar, prea rău
Încearc-a nu mai fi cu tine. Poate,
Din dragoste de mine renăscând,
Splendori uitate-or reveni, curând.

Neculai Chirica şi Dan Grigorescu:

Să nu iubeşti pe nimeni e-o ruşine
Când eşti în dăruiri nestăvilit!
Mulţi te iubesc, o şti destul de bine;
În schimb că nu iubeşti e prea vădit.

Înstăpânit de-o ură fără margini
Nu te sfieşti să lupţi cu tine, chiar, 
Lăsând frumosul casei în paragini
În loc să-i fii destoinicul zidar.

O, schimbă-ţi gândul să mi-l schimb şi eu!
La ură ţii mai mult că la iubire?
Fii drept şi bun cum te-am ştiut mereu;
Sau ţie, cel puţin, dă-ţi fericire.

Fă-ţi un alt tu, de dragul meu, să-ţi fie
Prin el de-a pururi frumuseţea vie!

Sonet VIII

(traducere/adaptare după W. Shakespeare)

E muzica prilej de plâns? Dulceaţa
Nu te-ndulceşte, râsul nu-i de râs?
De ce iubeşti ce-ţi întinează viaţa
Şi dai la schimb dureri pentr-un surâs?
De corzile ciupite pe o liră
Îţi tulbură văzduhul cu-armonii,
E pentru că şi muzica conspiră
În contra ta, de singur vrei să fii!...
Ascultă cum o notă se cunună
Cu alta şi a treia în curând
Se naşte; şi - ca ele – împreună,
Bărbat, copil şi mama sunt un cânt
Fără cuvinte, ce – de-asculţi! – te-nvaţă
Că singur nu vei izbândi în viaţă.

Sonnet VIII by William Shakespeare

Music to hear, why hear'st thou music sadly?
Sweets with sweets war not, joy delights in joy:
Why lov'st thou that which thou receiv'st not gladly,
Or else receiv'st with pleasure thine annoy?
If the true concord of well-tuned sounds,
By unions married, do offend thine ear,
They do but sweetly chide thee, who confounds
In singleness the parts that thou shouldst bear. 
Mark how one string, sweet husband to another,
Strikes each in each by mutual ordering;
Resembling sire and child and happy mother,
Who, all in one, one pleasing note do sing:
Whose speechless song being many, seeming one,
Sings this to thee: 'Thou single wilt prove none.'

Alte traduceri:

Gheorghe Tomozei


De ce-asculți muzicile cu mâhnire?
(Nu bat război plăcerile-ntre ele).
De ce iubești ce ți-i străin din fire
sau ți-s mai drage, patimile grele?
Și armonii ce-ți par supărătoare,
nuntite într-adins sunt numai semnul
ce blând te ceartă-n clipe solitare
că nu încerci să le deprinzi desemnul.
O strună-soț și-o strună soață,iată
cum se-nțeleg și fără grai și-s parcă
bărbat,copil ori mamă îngrijată
și-un singur cântec să înalțe-ncearcă:
Vorbe-ntreite încercând s-anime:
„Ești singur?De ești singur nu ești nime....”

Radu Stefănescu

Îmi pari mâhnit, deşi o alăută
Îţi mângâie auzul. Te apasă
Această armonie? Mai plăcută
E leneşa cădere în angoasă?
Şi totuşi dacă blândele-i solii
Te plictisesc ori ţi se par caduce,
E pentru că-i mai lesne să te ţii
Departe de ce singur nu poţi duce.
Mai bine-ascultă notele cum cresc
Din magice vibraţii reciproce,
În partituri distincte, şi lipesc,
Bărbat, femeie şi copil, o voce
Şoptindu-ţi: “Surghiunit într-unul
Şi logodit cu moartea stă nebunul.”

Ultimele 10 sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de Cristian Vasiliu

 

  (CCXLV)

 

Pe dinăuntru mana speranţei se prefiră

Şi-aud cum cresc în iureş fantasme din tăceri;

Curând voi trece-n rândul acelor ce-ţi iubiră

Misterul şi candoarea încrâncenată, ieri,

Că-n ochii tăi-mătănii, smerenia e larmă

Ce tulbură amvonul în care eu mă rog,

În tine nu sclipeşte frumosul ci o armă

Iar imnu-nchis în tâmple nu-i aur ci e drog,

Dar n-am să-ţi dau obolul, sporindu-mi chinul – hrană

Pentru un suflet lânced, tiranic şi bolnav,

N-am să te las să umbli cu degetul în rană

Şi n-am să-ţi duc iar trena din umbra ca un sclav,

  Aplaudând frenetic voi sfâşia cortina

  Şi-n negura din tine voi arunca lumina.

(CCXLVI)

 

S-a prăbuşit iubirea şi-n zbor flămând ereţii

Uitării, din ruine, cu cioc de fier te zmulg;

În piept se lasă toamna şi-ameninţarea vieţii

Şi-a morţii mi se pare uşoară ca un fulg.

Cât te-am ţinut pe geană, precum Atlas o lume,

Am stăpânit regate d-eben şi diamant,

Am primenit văzduhul şi-am alungat cutume

Şi şerpii clevetirii, cu suflul, în neant;

Dar azi ne-am frânt de parcă mi-a obosit aripa,

De parcă eşti ascunsă pe fundul unui lac

Iar eu îi tulbur unda şi mă găseşte clipa

Mai liniştit, mai vesel, dar singur şi sărac.

  Ca să păstrezi sămânţa iubirii pe ogorul

  Din suflet, muşcă mărul dar nu zvârli cotorul

  

(CCXLVII)

 

Nu-mi priponi în lanţuri, de stalagmite, visul,

Chiar dacă-aici chemarea se-ntoarce şi e cald,

Chiar dacă pot cunoaşte cu flacăra abisul

Şi pot smerit în taina comorii să mă scald;

Căci sunt plămada slabă a orelor albastre,

Ce îşi împinge toate speranţele pe front,

Ce vrea să-noate-n lacul înmugurit cu astre

Şi-n ochiul altei zile clipind la orizont;

Şi numai câteodată pribeagul os trădează,

Îmbrăţişând blestemul măselelor de fier

Şi se ascunde-n locul în care nici o rază

Nu a pătruns, iar cordul se-anină de eter.

  Mă-mpart în două, jertfă, sub fulgerul amar:

  O jumatate humă şi-o jumătate har.

 

  

(CCXLVIII)

 

Poporul meu de gânduri te caută-n migraţii
Prin ape despletite de gestul tău divin
Şi prin deşerturi fără direcţie sau raţii,
Căci ai lăsat ‘năuntru o lume mai puţin,
Iar fără tine, ochii se-acoperă de brumă,
De broaşte şi lăcuste, slujind un zeu păgân,
Mă sting lingav, de foame de-mbrăţişări şi ciumă

Şi nu-mi mai creşte ruga în care te îngân;
Întoarce-te pe tronul ce încă te aşteaptă
Să-mi scrijeleşti cu-n fulger în carnea de aed

Suave înţelesuri, iar eu, iubit, în soaptă,
Să-mi gem tămăduirea de îndoială: „Cred!”.
  Când n-oi mai fi, iubito, să reciteşti atent
  Scripturile iubirii din vechiul testament!
 

  

(CCXLIX)

 

Alerg ca vinovaţii pe căile iertării,

Cu inima flămândă şi aripi moi - zălog

Destinului, căci faguri din clopotul chemării

Mi-au ispitit durerea afară din bârlog;

Alerg pe catalige să ţin cu tine pasul,

Să văd mai sus de turlă pustiul, să ascult

Fervent prin labirinturi dedalice, taifasul

Atomilor şi-n pâlnii să te rostesc mai mult;

Alerg de parcă-n urmă dezastre se întâmplă,

De parcă se închină balanţa înspre nu

Şi-ndepărtând corsetul ursitei de pe tâmplă

Îti înţeleg trofeul cum înţelegi şi tu

  Că dincolo de moarte, prăpăstii şi blesteme,

  Iubirea ne aşteaptă în punctele extreme.

 

(CCL)

 

Sunt ucenicul care tânjeşte să-nţeleagă

Cum pe mătasea undei, piciorul de sidef,

C-o piruetă lasă, pentru o viaţă-ntreagă

Întortocheata formă a literei alef;

Cum ţese-mbrăţişarea de mosc şi de otravă,

Un braţ mijit din spuma tanaticului vis;

Cum sânul îşi revarsă în Iad un râu de lavă

Şi ochiul – avalanşa tăcerii-n Paradis;

Şi cum prin erezia alcovului, sărutul,

În pragurile cărnii, devine tot mai cast,

Freneticele soapte – corvoadă iar avutul

De-nţelepciune parcă obositor balast.

  Legat sub drugi de aur, mirifică fiinţă,

  Rămân mereu aproape, în chin şi-n neştiinţă!

 

  

(CCLI)

 

Speranţa întinată de capricioasa-ţi glumă

E ca o flintă-armată cu un fitil prea scurt,

(Căci dansul înrobirii sub trenă printr-o sumă

De viclenii gingaşe nu-i milă ci e furt),

Iar eu – captiv în gheaţă, în labirint şi-n dramă –

Îţi voi ochi balansul la chinchetul dintâi

Al undelor de zâmbet; mă voi aprinde – flamă

Şi-ţi voi depune plumbul plecării în călcâi.

Va înflori în rană vestindu-mi biruinţa

Cu trâmbiţe, regretul; vei sta să îl asculţi

Şi prea târziu, sfârşită, îmi vei puncta fiinţa

Sub linie, cu roşu, pe lista celor mulţi.

  Fereşte! Bumerangul, lovind vânat de soi,

  Se-ntoarce cu osânda iubirii înapoi.

  

(CCLII)

 

Sonetele iubirii, în spirit nu pe apă,

Le scriu de la o vreme, din ce în ce mai des;

Prind rădăcini aiurea şi numai ţie-ţi scapă

Prin ciutura simţirii fluidul înţeles;

Nu le citi cu silă, în salturi migăloase

Pe rima-mperecheată şi nu găsi pretext

Perfid, ca plictisită, în turnul de mătase,

Să eludezi mesajul acestui ultim text.

Atât cât tu pe mine m-ai iscodit vreodată,

Prin şubreda lentilă a mediului burghez,

Am să rămân la urmă, ascuns precum o pată

În umbra lui: bătrânul, pleşuv, bogat şi-obez

  Şi am să râd când mierea iubirii-şi lasă stupul

  Şi primenit de suflet se înconvoaie trupul.

 

  

(CCLIII)

 

Doar zorile mă spală de visele în care

Stau răstignit pe ţărmuri precum un pescăruş

Cu aripile scurte, rigide şi murdare,

Ce-ascunde în retină fatidicul urcuş;

Mă-ncearcă vechiul zbucium când norii se adună

La orizont şi-adulmec în umedul văzduh

Nefericite linişti şi dorul de furtună:

Iubirea ta e carne, iubirea mea e duh..

Mi te aşezi pe geană, mă primeneşti cu buza

Şi-mi laşi pe piept povara seraficului braţ,

Dar eu aduc rupturii de voluptate scuza

Dintâi că libertatea e-un mult mai aprig laţ

  Şi doar pentru pigmeii crescuţi într-o cavernă,

  Iubirea e rotundă, calină şi eternă.

 

 (CCLIV)

 

Degeaba pui zăgazuri de silă şi de sânge,

În nopţile de iarnă, la geamuri şi la uşi;

Sigiliul resemnării tăcute îl voi frânge

Cu un sărut şi-n tine eu am să-mi fac culcuş.

Din camerele goale am să alung fantoma

De fum şi mucegaiul întins de nenoroc

Prin umede unghere; voi răspândi aroma

Iubirilor şi-n ziduri voi face seara foc.

Îngăduie-mi sederea: atingerea uşoară

Pe coapse te va şterge de urmele de praf

Iar visele dulcege, ascunse în cămară

De ani, cu cerbicie, le voi feri de jaf.

  Iubirea e firavă şi vieţile sunt scurte;

  Voi locui în casă cât îţi voi face curte.

Sonet XLI

(traducere/adaptare după W. Shakespeare)

Iert micile-ţi păcate când absenţa
Mea se-ntâlneşte cu-anii tăi cei sprinteni,
Căci fără seamăn creşte frumuseţea,
Când trena-i o ispită pretutindeni.
Eşti nobil şi frumos; pentru plăcere
O ţintă eşti a celor ce-ţi trec pragul;
Şi ce bărbat când o femeie-l cere
Nu îşi preda fără de lupta steagul?
Vai mie! De ai fi în locul meu
Nu ai mustra juneţea ta fierbinte,
Ce-ţi dă prilej de răzvrătiri mereu
Şi-ţi cere să rupi două jurăminte?...
Al tău şi-al ei, cândva făcute mie, 
De dragul tău pierdute-s pe vecie…

Sonnet XLI by William Shakespeare

Those pretty wrongs that liberty commits,
When I am sometime absent from thy heart,
Thy beauty, and thy years full well befits,
For still temptation follows where thou art.
Gentle thou art, and therefore to be won,
Beauteous thou art, therefore to be assailed;
And when a woman woos, what woman's son
Will sourly leave her till he have prevailed?
Ay me! but yet thou mightst my seat forbear,
And chide thy beauty and thy straying youth,
Who lead thee in their riot even there
Where thou art forced to break a twofold truth:
Hers by thy beauty tempting her to thee,
Thine by thy beauty being false to me.

Alte variante:

Gheorghe Tomozei

Măruntele păcate-n care cade
inima ta,de-o părăsesc o clipă,
li-s pe măsura anilor tăi poate,
ispitele când te urmează-n pripă.
Ești nobil ,deci ești prada cea de seamă,
frumos stârnești asalturile numa
și ce bărbat dacă muierea-l cheamă
o va lăsa fără să-și facă suma?
Vai mie!-ai fi putut să-mi uiți conacul
să-ți mustri frumusețea și-acel farmec
ce te-a mânat într-însul să-ți faci veacul
și-ajunse două jumătăți să darme:
Al ei ,prin vraja împlinind ispite
al tău,prin vraja care mă ucide.

Radu Stefănescu

Acele dulci păcate săvârşind,
Când uneori din inimă-ţi plecat
Mă vrei, de frumuseţea ta se prind,
Şi de-anii tăi puţini, neruşinat,
Că nobil eşti, deci bun de cucerit,
Cu şarm aşijderea, femei te vor,
Şi nu-i bărbat de ele plămădit
Din mreajă să le scape-aşa uşor.
Dar pân-aici, nebune! În hotar
Nu îmi intra, pe cale eşti să faci
Un îndoit păcat: a mea-i, ştii doar;
Stârnind-o, ‘n praf şi pulbere prefaci
Cu vraja ta privirile-i cuminţi,
Şi legământul nostru, când mă minţi…

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 


Laurean Mihai Gherman

Cu voie faci iertabile greşeli, 
Când îţi lipsesc din suflet uneori, 
Cum anii fragezi se cuvin rebeli, 
Tentaţia ţi-e sfetnic deseori.

Eşti cavaler, astfel de cucerit, 
Tu eşti plăcută, demnă de curtat;
Când o femeie-ncearcă, ce tâmpit
Renunţă fără a fi profitat?

Însă puteai să nu te-atingi de ea, 
Strunind juneţe şi tumult hoinar, 
Ce către desfrânare te-ar forţa
Şi dublul legământ călcându-l iar:

Tentat de al ei farmec fecioresc, 
De frumuseţea ta-am să mă feresc.

Axel H.LENN

Prea dulci greşeli ce-n libertate cresc,
De sunt vreodat` absent din al tău piept,
În farmec şi în vârstă te-ntâlnesc,
Cum ţine-n mers ispita calea-ţi drept. 

Ai suflet blând, deci eşti mereu curtat;
Şi eşti frumos, deci trupul ţi-e dorit;
Şi când femeia-mbie, ce bărbat
Va părăsi-o până-i cucerit? 

Vai mie, dar’! Puteai un gând să-mi laşi,
Să-ntorci splendoarea-ţi din prostesc avânt,
Purtând în al ei freamăt ai tăi paşi
Să-ncalci senin un dublu legământ:
Al ei faţă de mine, trup ispititor;
Şi-al tău faţă de mine, suflet trădător.

Sonet uitat

Să ne prefacem totuși că e simplu,
Să treci de la minune la dezastru,
Să schimbi – ca fisiunea într-un astru – 
Pluralul într-un singular multiplu
Și să te-ntorci estropiat la fastul
Culorilor ce îți denunță chipul
Oglinzilor concave. Vine timpul
Să fie cenușiu după albastru!
Tot ce a fost rămâne ca o rană, 
Ca oboseala unui zbor abrupt!
Iubirea noastră n-a fost pământeană,
Căci firul vieții pe pământ mi-e rupt
Și fie dorm cu visele sub geană
Deasupra-i, fie veșnic, dedesubt.

Ciorapii

Pe când eram mai simpli și mai noi,
Iar Raiul era mai curat 
Dumnezeu ne-a purtat
În picioare 
Pe fiecare
Dintre noi.

După ce ne-am îmbibat 
Cu toate
Umorile Lui, ne-a zvârlit 
În cuva unei mașini de spălat
Păcate,
Unde există și viață
Și moarte…

……………

Voi atârna 
La uscat
Cândva… 
Ce păcat 
Că m-am rătăcit în malaxor
De perechea mea…

Sonet 256 (August)

Sfârşit de august. Frunza zile-i arsă
Pân’ la nervuri de soare şi de teamă
Că-i un păcat în fiecare poamă
Şi-n calendare fila e întoarsă.

Smulgând-o, vântul la cules mă cheamă
Şi-aştept să crească ploi în nouri ca să
Joc roluri triste-n nemiloasa farsă
A toamnei îngropându-mă în cramă.

E noaptea parcă un vârtej de plete
Prin care-ţi caut buzele, nălucă,
Dar ziua-mi pleci din vise şi m-apucă

O arşiţă de furii şi regrete; 
Şi-mi este dor pe cât îmi e de sete;
Şi lacrimile-n august se usucă.

 
  • Facebook Social Icon
  • Twitter Social Icon
  • Google+ Social Icon
  • YouTube Social  Icon
  • Pinterest Social Icon
  • Instagram Social Icon
This site was designed with the
.com
website builder. Create your website today.
Start Now