EUROPEEA

4 pereţi

​

1.
tandreţea femeilor care spun cuvinte albe
le aşază pe rafturi în bucătării mici şi curate
le şterg de praf o dată pe zi
apoi deschid o fereastră şi adorm în ea până la moarte

obositor matriarhatul acesta
bărbaţi cu picioare lungi beau vin acru din ceşcuţe de porţelan crăpat
gesturile lor sunt voit simandicoase cuvintele mor în ei înainte de a fi spuse
respectă mereu semnele de circulaţie în general sunt asediaţi de lucruri utile
dacă vrei pot să îţi spună orice doreşti
nu vrei

2.
braţele ridicate în semn de predare
ziduri oameni oameni ziduri
o continuă alergare în cerc
luna abia se mai vede stă ascunsă în soare şi râde

umbra unui secol prietenos mai alunecă uneori pe deasupra oraşului
un hohot de râs nimeni nu presimte vârtejul de praf şi de frunze care se apropie
deschidem obloanele aşezăm în pervaz 3 poeţi şi o muşcată albastră
casa noastră devine primitoare văzută de sus e o mansardă sepia
cocoşul de tablă rugineşte obosit pe cel mai înalt acoperiş din lume

apoi într-o zi ca toate zilele
tăcerea

3.
tragem draperiile e seară deja printre oameni
continuăm copilăria steag de luptă rupt zdrenţuit purtat ani îndelungi pe umeri
am învins tot ce era de învins cimiterele sunt pline de ai noştri
amarnic am plâns amarnic ne-am dedat exceselor sub cerul fumuriu
jilavă noaptea ne va cuprinde în cele din urmă cu mâinile ei uscate
vor înflori cireşii ca semn de întrebare
am fost nemuritori sau nu
parcă aşa spuneam câteodată

sălbăticia rămâne se depune în strat gros pe artere pe retină pe inima înfrigurată
sus în ceruri o masă de taină jos o funie de mătase şi o salbă de bănuţi arămii
nu noi nu vom muri niciodată

4.
privirea înfiptă în pământ spaţiul dintre oameni devine un punct luminos
e târziu de acum abatoarele şi măcelăriile sunt pline de carne proaspătă
carnea noastră cea de toate zilele
mănâncă din ea drumeţi obosiţi şi pleacă apoi îngreunaţi mai departe
doar ochii ne-au rămas limpezi ei construiesc case cu ferestre spre nord
ridică ziduri până la soare înalţă castele până la lună

suntem vii noi nu murim în timpul vieţii noastre
iar asta cu siguranţă ar trebui să ne fie îndeajuns

​

​

​

​

​

​

​

​

​

​

​

​

​

​

​

​

​

​

​

corăbii în larg

​

departe şi demult
în nopţi cu febră şi cântece de corăbieri nebuni
am îngropat moartea i-am făcut un culcuş moale şi primitor
străzile se desfăceau sub luna roşiatică
lanţurile noastre cele de toate zilele au început să geamă a teamă şi viu

a fost o vreme cu ziduri şi lumânări aprinse
cu dinţi mici şi haine prea negre cu peisaje reci acoperite de ceaţă
fiare însângerate pe marginea prăpastiei oameni mici ascunşi într-o durere mută

descoperisem neînfrânarea şi o cercetasem pe îndelete
o lume care se termina la capătul nostru
mereu aceeaşi lume cu ceasornicul oprit la jumătatea nopţii

*

deasă pădure ne înconjoară apele au plecat de la noi
am ars de vii apoi din cenuşă am ridicat case albe şi primitoare
dimineţile vin pe îndelete cu milă şi nespusă răbdare
lumină reverberaţii gesturi de oameni care au trăit cu mult timp înaintea noastră

corăbii în larg
benevolenţă solidaritate umană iertare
şi dragoste pentru aproapele nostru cel de departe
un hohot de râs le acoperă pe toate
e hohotul caselor albe în care locuiesc vietăţi mici ascunse într-o durere mută

*

cât de frumoşi sunt oamenii care pleacă
în urma lor se ridică mereu o lumină
şi apele prind a străluci limpede fără de teamă

cât de frumoşi sunt oamenii când devin strălucitoare corăbii în larg

​

​

la marginea oraşului

​

I
acolo unde umbrele se desfac într-un fel de singurătate apoasă
acolo unde ne întoarcem de fiecare dată şi privim cu tandreţe spre bătrânele ceasuri
la marginea oraşului printre statuile disperării
am înţeles frumuseţea femeilor înspre iarnă tăcerea bărbaţilor cu lumini pe umerii firavi

e seară şi dincolo de râu cresc viziuni acoperite de ceaţă
ne prelingem pe ziduri jilave inventăm mecanisme ciudate cu nume sonore
poeme pentru mai târziu ca nişte boabe de piper tulburând pahare pline cu vin rubiniu
poate e sângele nostru acolo poate e doar apa ciudată care naşte mereu întâmplarea

la marginea oraşului acolo unde tramvaiele ajung obosite şi literele se scriu printre morminte
fragmente din anotimpurile vârstelor noastre steaguri de pace şi steaguri de războaie pierdute la timp
o întreagă armată de semne care strivesc realitatea

II

iată
avem cuvinte avem pâine caldă pe masă avem răbdare şi trăim încă
mai mult de atât vai nu ne-a fost dat să primim şi nici n-am cerut vreodată
un râu de smoală un miros de pucioasă un prundiş azuriu şi ceaţa lăptoasă
ehei tinereţea noastră părăsită în grabă dincolo de gările siberiene dincolo de adăposturile de noapte
dincolo de podurile iluziei de avanposturile memoriei de cercurile stranii şi agresive ale timpului

iată
suntem aici la marginea oraşului facem semne strivim realitatea
adu-ţi aminte vântul care înalţă praful la cer soarele mic ascuns în pământuri
şi luna desenată pe sticla ferestrei închise

III

la marginea oraşului vorbeam despre sălbăticie aşteptam să fim îmblânziţi
ca după o viaţă întreagă şi obositoare am tuşit scurt am ridicat gulerul paltonului
şi am plecat mai departe

​

poemul-marionetă

​

o lumină albastră îi traversa chipul. îi era cumva ruşine să trăiască.
avea dexteritatea marilor inventatori de iluzii. stranietatea celor nefericiţi din naştere.
se lăsa consumat cu uşurinţă privit pe îndelete descifrat cu îngăduinţă.
regele vastelor teritorii de fum. obraznicul arlechin al principeselor decrepite.

avea atâtea cuvinte încât ţi se făcea rău ascultându-l. aerul se rarefia.
un cimitir ambulant în care trăiau oameni cu feţe de lut. un vânzător de nevroze pentru blazaţi.

...

din politeţe se poate muri la fel de bine ca din viaţă. vine o zi când găseşti motive să ucizi şi ucizi.
fără blândeţe. fără teamă. fără întrebări. loveşti scurt şi pleci. sau dai foc omenirii cu graţie şi simplitate.
în urmă rămâne o cenuşă de om. din cenuşa de om se nasc cele mai vii şi luminoase poeme.

când scrii e semn că undeva pe parcurs s-a întâmplat cel puţin un accident sau o crimă.
nu poţi să scrii fără cadavre în sertar fără nebunia sinucigaşului în serie 
fără masca înşelătoare a omului-înger.

...

noi suntem dintre cei care aprind luna ziua în amiaza mare.
noi suntem oameni ai nopţii şi fiare dezlănţuite ale lunii.
ţara noastră e dincolo de pământul acesta.
respirăm odată cu el odată cu poemul-marionetă
cel care ne-a pus lacăte grele şi ne-a vândut prin lume drept inocenţi.
ne-au cumpărat la întâmplare zarzavagii copii neatinşi de sălbăticie
adolescenţi cu plete fosforescente şi aripi de ceaţă
femei şi bărbaţi singuratici cu vieţi exemplare şi triste.

suntem prizonierii poemului-marionetă. viaţa e departe de noi. 
stă ascunsă şi rânjeşte sinistru din spaţiile albe ale versurilor
scrise de noi trăite de alţii.

​

​

​

​

​

​

​

​

​