EUROPEEA
Anul I numărul 1 Martie 2018
Proză
Gheorghe s-a plîns primarului, s-a plîns şefului de post, ba chiar şi popii Vichentie. Fără folos însă. A lu’ Bică era mare la partid, cine se punea cu el se punea cu puterea, şi cu puterea nu te pui, că te trînteşte cînd ţi-e lumea mai dragă, obişnuia să spună primarul. L-au sfătuit unii să meargă la judecată, să-şi tocmească un avocat. Cînd a aflat cît îl costă, s-a luat cu mîinile de cap. Socotise că din banii ăia şi-ar fi putut rostui o casă nouă... Aşa că s-a dus iar la bătrînul Calistrat, să-i scrie, cum o şti el, cartea către judecătorie.La judecată n-a priceput nimic. A bîiguit două vorbe despre pămîntul primit de mamă-sa de la părinţi, la măritiş, apoi a amuţit. Avocatul lui Bică vorbea parcă altă limbă, judecătorul la fel, aşa că, oricît l-au înghesuit cu întrebările, n-au mai scos de la el altceva decît că ăla era pămîntul lu’ mă-sa...Cînd a primit plicul de la poştaş, a zburat către casa lui Calistrat. Apoi şi-a înecat amarul la crîşmă, pînă noaptea tîrziu. Bătea din cînd în cînd cu pumnul în masă şi mugea adînc: ‘mnezău’ mamii lor!...După un an, s-a luat cu Ana. Să împartă sărăcia în doi. Ana era sufletul casei. Împrăştia lumină în jur, şi parcă toate erau mai uşor de răbdat... În doi ani i-a adus pe lume doi feciori. Două suflete la care ţinea ca la ochii din cap. A început să uite amărăciunea pierderii pămîntului...Pînă într-o zi cînd, mînînd cireada către deal pe lîngă pescăria lui Bică, a zărit pe malul apei un chip cunoscut. Judecătorul de la proces tocmai scotea din apă un crap cît damigeana, iar lîngă el a’ lu’ Bică, cu două sticle de bere în mîini...Gheorghe a văzut negru în faţa ochilor. S-ar fi repezit peste gard, să-i miruiască cu măciuca de care nu se despărţea niciodată. I-au răsărit în minte ochii Anei şi chipurile celor doi prunci, şi s-a strîns în el... Simţea că dacă trece gardul, face moarte de om. Şi-a înghiţit năduful, ca de atîtea ori, şi şi-a văzut de drum...A’ lu’ Bică i-a văzut privirea. S-a aplecat către judecător şoptindu-i cîteva vorbe, apoi şi-a semeţit capul către Gheorghe, să se vadă că el e stăpînul, şi l-a înjurat gros de dumnezei şi de născătoare, în timp ce judecătorul îl trăgea uşor de mînecă...La cîteva săptămîni, Gheorghe a aflat de pe la unii din sat că Bică îi caută pricină. Cică vaca lui cea mai scumpă, cumpărată în primăvară, vine seara de la cireadă cu tot mai puţin lapte. Şi că vinovat era văcarul, care-i mulgea vaca peste zi ca să-şi îndestuleze plozii.Gheorghe n-a băgat în seamă cele auzite. Nu luase, de cînd se ştia pe lume, nici măcar un capăt de aţă din ce nu era al lui, aşa că n-avea teamă. Se ştia cu sufletul curat. Din asta i s-a tras. Din încrederea că adevărul e mereu deasupra... Nu s-a ferit. Nici nu a încercat să se apere. Nu credea să i se întîmple ceva de la nişte vorbe nesăbuite.Ai lu’ Bică l-au aşteptat într-o seară pe drumul de lîngă viroagă. Doi dintre feciorii mai mici şi doi paznici de la pescărie, cu cîinii după ei. Gheorghe avea şi el cîine, un ciobănesc flocos şi aprig, care s-a repezit deîndată între namilele care lătrau făcînd spume la gură. L-au încolţit şi l-au dat gata, zmulgînd din el bucăţi de blană însîngerată.Pe Gheorghe l-au înconjurat pe tăcute şi tot pe tăcute l-au bătut mărunt, cu bîtele, cu pumnii, cu picioarele, pînă l-au fărîmat tot, lăsîndu-l aproape fără suflare în colbul gros al drumului.L-a găsit tîrziu în noapte un sătean care se întorcea din deal cu căruţa. Ana l-a spălat, l-a oblojit cum s-a priceput mai bine şi a doua zi a chemat doctorul, care a clătinat mărunt din cap... Doar Dumnezeu mai putea să-l întoarcă între vii...La vreo două zile a deschis ochii. L-a căutat şeful de post, l-a întrebat dacă-i ştie pe cei care l-au lăsat lat. Gheorghe a dat doar din cap că nu...* * * Era deja lumină plină cînd Gheorghe se trezi din somn. Îşi aruncă ochii împrejur şi o zări pe Ana, chircită pe laviţa de lîngă perete. Ţinea la gură, cu mîna tremurîndă, un colţ de broboadă, cu privirea pustiită aţintită în podea. Îl cuprinse o milă adîncă...Aerul se umplu apoi de dangănul clopotelor bisericii. Clopotele mîntuirii, suspină Gheorghe, închizînd uşor ochii. Simţi că-l învăluie o lumină albă, strălucitoare, prin care zări ca printr-un abur o curte întinsă, curată. Un prunc bălai, cu ochii strălucind de bucurie, dădea ocol, trăgînd după el un căruţ cu roţile tocmite din doi bostani aurii...
Pe urmă au început nemulţumirile. Că unii nu au primit pămîntul, că alţii au luat unde nu avuseseră niciodată... Ba chiar s-au şi tăiat unii cu sapele, pentru cîte o brazdă de hotar... Popa Vichentie nu mai contenea să predice împăcarea, să cheme lumea la linişte şi înţelegere. Slujbele de duminică deveniseră locul în care cei lăsaţi deoparte de la împărţire îşi strigau nemulţumirea şi căutau sprijinul părintelui. Aveau să afle nu peste multă vreme că se plîngeau la Iuda... Părintele îşi vînduse sufletul pentru o mînă de arginţi şi cîteva rînduri de vie, prostind lumea cu vorbe despre curăţenia sufletească, despre păcatul lăcomiei, încercînd să-i liniştească pe cei nemulţumiţi pentru ca primarul şi cei apropiaţi lui să poată fura în voie...Gheorghe şi mă-sa nu s-au băgat. Au aşteptat cu încredere ca primarul să cheme comisia, să se facă toate în bună rînduială. Încă mai credeau în puterea acelor vorbe rostite de nenumărate ori. Să-i pună în posesie... Pînă într-o primăvară cînd au prins de veste că ai lu’ Bică ridică un zăgaz pe firul Văii Seci, ca să-şi facă o crescătorie de peşte. Ca un fulger s-a răspîndit zvonul. Vuia satul... La început n-au crezut, deşi vedeau cu ochii lor cum scurmă buldozerele pămîntul, dezgolind lunca de huma neagră, grea ca o clisă şi scoţînd la iveală prundişul de dedesubt. Au dat din umeri, cum adică, ce să caute o baltă cu peşte pe pămîntul lor, cînd primarul doar ce le spusese că în primăvara aceea comisia avea să se oprească la ei în sat... Pe cînd s-au dumirit, balta era îngrădită şi cele patru-cinci hectare de apă sclipeau sub cerul de mai... Mihai a lu’ Bică, feciorul cel mare, plecat la oraş cu ani în urmă, cheltuise o avere cu balta. Pe malul apei răsăriseră nişte căsuţe cu acoperişuri de ţiglă verde şi strălucitoare, cu tărnaţ umbrit şi ferit de ploaie. Iar dincolo de gard, patru zdrahoni cu puştile la spinare, însoţiţi de cîinii negri şi mari cît viţeii, priveau încruntaţi la oricine îndrăznea să se apropie la mai puţin de o aruncătură de băţ de poteca ce înconjura locul.
NOAPTEA FOCURILOR
Era pentru prima oară, după ani şi ani de zile, cînd avea un tovarăş de călătorie în căruţa fără coviltir, singura fără coviltir din tot şirul acela care unduia asemeni unui şarpe prin colbul gros al drumului.
Îi simţea mirosul reavăn din păr, noul venit mirosea a muşchi verde şi a cetină, dar el nu ştia ce sunt acele mirosuri, nu mai ştia ce e cetina, nu-şi mai putea închipui moliciunea muşchiului ascuns luminii soarelui de brădişul des... Simţea doar că miroase altfel decît iarba arsă a întinselor cîmpii pe care le străbătea caravana, decît bălegarul uscat şi frămîntat în copitele cailor pînă ajungea o pulbere fină pe care aceleaşi copite o ridicau în norii înecăcioşi care-i tăiau răsuflarea...
Veni apoi seara, căruţele se opriră, făcînd un cerc în mijlocul căruia începură să se adune puradeii. Caii dezhămaţi îşi găsiră tihna lîngă nişte arbuşti piperniciţi printre care creşteau smocuri de iarbă argintie şi rară. Se auzea de pretutindeni zdrăngănitul ceaunelor de aramă, în aer sui mirosul iute al ierburilor arse iar apoi fumul lemnelor aprinse şi ştiu că în curînd avea să capete şi el castronul cu fiertura aceea fără gust în care pluteau bucăţi mari de mămăligă.
La vremea nopţii văzu în mijlocul acelui ocol grămezile mari de lemne din care limbi uriaşe de foc lingeau înaltul cerului spuzit de stele. În jur prinseră a suna dairelele, acoperite din cînd în cînd de pocnetele harapnicelor.
Ceaţa adîncă ce-i cuprinsese pînă atunci amintirile păru a se ridica dintrodată. Un puhoi de mirosuri, sunete şi imagini năboi din străfunduri, rupînd băierile uitării...
* * *
Alerga pe poteca îngustă dintre brazi, înspăimîntat de moarte de lătratul cîinilor şi de hăuliturile hăitaşilor. A auzit apoi o bubuitură grozavă, pe care pereţii de stîncă păreau a o repeta mereu şi mereu… Mamă-sa păru să se împleticească, paşii îi deveniră tot mai rari, privirile mai apoase, pînă s-a prăbuşit lîngă tulpina unui brad.
Ascultă cîinii care băteau tot mai aproape, ascultă cu spaimă cum se rup crengile uscate sub paşii grei ai urmăritorilor… Apoi nu mai ştiu nimic…
S-a trezit într-o legănare ciudată, într-un nor de praf cum nu mai pomenise pînă atunci. Primul gînd fu să fugă. Săltă din cap şi se aruncă orbeşte înainte. O zmucitură dureroasă îl culcă la podea. Lanţul din jurul gîtului zdrăngăni lovindu-se de scîndurile groase.
Zări în celălalt capăt al căruţei o siluetă întunecată. Primul gînd fu să se repeadă lîngă ea, să caute adăpost. Aducea cu mamă-sa, dar parcă era altfel. Părul nu era atît de lucios, nici atît de des… Avea pielea plină de bube uscate şi de răni abia închise, iar blana din jurul gîtului era roasă de lanţul gros pe care-l avea în jur. Şi privirea era alta, parcă nici nu-l vedea, deşi privea drept înspre el… Urdori groase i se prelingeau din colţurile ochilor, iar balele scurse din gură aveau o duhoare aparte…
Seara l-au dat jos din căruţă. L-au tîrît cu lanţurile către un loc dinspre care venea o dogoare cumplită. În jur au prins a suna dairelele, făcînd un zgomot asurzitor. Cînd a ajuns lîngă grămada de jăratec a simţit că tălpile îi iau foc. Pămîntul de sub el ardea, săgetîndu-l pînă în creştet. Ar fi vrut să fugă, dar lanţurile cu care era tras de o parte şi de cealaltă îl ţintuiau deasupra acelui pojar. Ţopăia de pe un picior pe celălalt, înnebunit de arsură şi de zdrăngănitul scos de dairelele mănuite de tinerele ţigănci. Undeva pocniră cîteva harapnice, iar şfichiul unuia îi fripse spinarea în hohotele de rîs ale celor din jur.
Cînd au simţit că nu mai are vlagă, l-au tîrît cu lanţurile înapoi în căruţă. A scîncit de durere şi spaimă pînă tîrziu către dimineaţă…
L-au chinuit aşa căteva zile la rînd. Apoi, într-o seară ploioasă, a rămas singur în căruţă. Pe bătrînul lui tovarăş l-au tras cu greu pînă în spatele căruţei. Un foc de armă a spart tăcerea nopţii. Dimineaţa a rămas în urma lor un hoit fără formă, într-o baltă de sînge deasupra căreia roiau deja muştele mari, albastre.
Aşa au început lungile lui drumuri alături de şatra de ursari. Răbda arşiţa, frigul, foamea, în căruţa lui descoperită, umblînd dintr-un loc într-altul, fie iarnă, fie vară… Tresălta la pocnetul harapnicului, gata să sară din căruţă, şi juca pe zdrăngănitul dairelelor, cu groaza acelei prime nopţi deasupra infernului de jăratec în minte.
Cu vremea a uitat toate acele întîmplări de început. A uitat mirosul pădurii, gustul rădăcinilor de tot felul dezgropate cu ghearele de mamă-sa, groaza acelor clipe în care îl înconjuraseră cîinii… Ştia un singur lucru. Să ţopăie cînd auzea daireaua…
* * *
Toate acestea îi veniră în minte la vederea acelor grozave limbi de foc. Auzi apoi pocnetele harapnicelor şi văzu mogîldeaţa aceea de urs, noul lui tovarăş de călătorie, cuprinsă de spaimă. Se zmuci cu putere, iar inelul de fier al lanţului, subţiat de atîta purtat, pocni scurt. Se aruncă peste marginea căruţei şi porni să alerge spre pîlcul de copaci care se ghicea pe dealul albit de lumina lunii. Simţea că-l lasă puterile, nu mai alergase niciodată de cînd fusese prins. Mirosul reavăn îi umplu nările, şi se lăsă moale lîngă primul trunchi de copac, închizînd ochii...
De lîngă mormanul de jar din vale prinse a urca înspre el zdrăngănit de lanţuri şi sunetul dairelelor...
LIVIU S. BORDAȘ
ZIUA CÎND BAT CLOPOTELE
Cocoşii cîntară pentru a doua oară în dimineaţa rece de noiembrie. O aripă sură de lumină răzbătea dinspre Dealul Negru, semn că soarele se străduia să înfrîngă întunericul nopţii.
Prin geamul murdar, Gheorghe privea umbra mărului chircit cum zgîrie cerul cu crengile descărnate. Gemu adînc, încercînd să se ridice dintre perne. Nu mai ştia a cîta noapte trecuse de cînd nu mai pusese geană pe geană. De dincolo, din încăperea scundă în care dormea cu cei doi copii, se ivi Ana, ca o umbră. Auzise geamătul surd al bărbatului şi veni să-l ajute să se ridice. La cei patruzeci de ani ai ei, purta pe chip toată durerea lumii. Avea privirea stinsă, de om care nu mai aşteaptă nimic de la viaţă.
Doamne, şi cîtă lumină avea în ochi pînă mai ieri, gîndi Gheorghe...
Parcă o vedea în faţa popii Vichentie, cînd i-a cununat. Strălucea precum soarele dimineţii...
Nu i-a pierit lumina nici după ce i-a adus pe lume doi băieţi pe care abia de apucau să-i îmbrace şi să-i hrănească. Parcă sărăcia şi necazurile nu aveau nicio putere asupra ei, oricît ar fi fost de mari. Pînă l-a văzut pe Gheorghe la pat. Cînd doctorul i-a spus că nu mai are mult, s-a prăbuşit deodată în ea, s-a împuţinat la trup iar faţa i s-a vrîstat precum prunele uscate, şi toată lumina s-a stins din ochii ei mari şi negri, lăsînd loc unui gol întunecat...
De n-ar fi pruncii... gîndi Gheorghe... O durere seacă i se ridică în coşul pieptului, iar tusea îi năvăli în gîtlej. Scuipă cu greu resturi de sînge închegat în năframa pe care o ţinea în mîinile tremurînde... Apoi parcă se linişti, închise ochii şi adormi în sunetul tălăngilor turmei de vite care trecea pe uliţă spre păşunea de la poalele dealului...
* * *
De la păzitul turmei de vite i se trăgea. Păzea vitele satului de cînd se ştia. Întîi la ceapeu, unde-l trimisese mamă-sa de mic copil, după ce i se prăpădise bărbatul. Abia de apucase să-şi cunoască tatăl. Pleca dimineaţa devreme, cu trenul de cinci, la mină, şi se întorcea noaptea tîrziu, negru şi ostenit, mirosind a fum şi a cărbune. Apoi, într-o seară, nu s-a mai întors. Gheorghe a simţit foiala din casă, a auzit bocetul surd al mă-si, îmbrăcată în negru, dar n-a aflat decît tîrziu ce se întîmplase. Mina care-i hrănise pînă atunci pe toţi ai casei i-a lăsat muritori de foame. Orfani. Şi nu numai pe ei. Era plin satul de orfani şi de văduve... Şi de prapori negri la porţi...
Aşa a ajuns la vite. L-a luat un unchi de-al doilea, văr cu taică-său. Era brigadier la ceape, om cu stare pe vremea aia... Gheorghe avea abia nouă ani. A lăsat şcoala, a lăsat bucuriile copilăriei... Se scula dis de dimineaţă şi se înfăţişa la grajduri. Treaba lui începea după ce vitele erau mulse şi trebuiau mînate la păşune. Se întorcea seara, flămînd, după o zi de arşiţă, de ploaie, de frig, iar a doua zi o lua de la capăt... Bucuria lui cea mare era cînd venea iarna şi vitele nu mai puteau fi scoase la cîmp... Atunci dormea în voie şi visa mereu o casă mare şi îndestulată, cu o curte întinsă în care putea învîrti ziua întreagă căruţul cu roţile făcute din dovleac... Ajunsese aproape fecior şi visul îl mai bîntuia încă.
A venit apoi revoluţia, îi auzea pe toţi vorbind de schimbare, de pămînt, de bogăţia ce avea să urmeze după ce vitele şi pămînturile ceapeului vor fi fost împărţite... O vreme n-a priceput nimic. Pentru el zilele erau aceleaşi, poate doar mai pline de teama de ce va fi mîine. Cum adică să împartă vitele ceapeului? Atunci el ce va mai păzi? Şi de unde îşi va mai lua bruma de simbrie? Pînă s-a lămurit că şi dacă vor fi ale oamenilor, vitele tot vor trebui mînate la păşune şi păzite. N-avea să rămînă muritor de foame.
O vreme a sperat că din turma aia mare va căpăta şi el măcar vreo două capete. Doar o păzise atîta amar de ani. Mai apoi s-a dumirit. Avea să rămînă tot calic. Vitele au fost împărţite după cîte cornute adusese fiecare în ceape. Iar ai lui nu avuseseră vite. Trăiseră din salariul de adus de tatăl lor de la mină. Aşa că a rămas să păzească mai departe cireada care acum era a sătenilor. Simbria era aceeaşi, dar după doi ani banii nu mai făceau mare lucru. Abia de putea să-şi cumpere gazul de lampă şi carul de lemne pentru iarnă. Iar de mărit simbria, nici pomeneală. Cei care aveau vite o duceau la fel de greu ca şi el.
După doi ani de aşteptări, a început să se împartă şi pămîntul. Acuma Gheorghe avea de ce să se bucure. Maică-sa primise cînd se măritase o bucată bună de pămînt în luncă, în Valea Seacă. Pe vremea colectivei acolo erau grădinile de zarzavat. Pămînt gras, negru, făcut să rodească... Au făcut cerere la primărie, ca toţi ceilalţi. Adică, le-a făcut-o Calistrat, bătrînul învăţător, că ei nu ştiau scrie. Şi au aşteptat, cu nădejdea în suflet. Zvonuri fel de fel umpleau satul, cum că nimeni n-are voie să se apropie de pămînturi pînă vine comisia de la judeţ să facă măsurătorile şi să pună lumea în posesie. Cum o fi aia, să-i pună în posesie, lumea pricepea mai puţin. Dar vorba a prins, şi o rosteau toţi cu evlavie, ca şi cum de acele cuvinte atîrna toată bunăstarea lor de-acum încolo.
Primarul umbla plin de el pe hotar, socotind, măsurînd, cercetînd registrele, promiţînd în stînga şi dreapta... Se făceau prietenii peste noapte şi se desfăceau prietenii de-o viaţă, schimbate de foamea de pămînt în duşmănii de moarte...
ANDREI GHEJAN
Fantezie
Am 50 de ani şi stau în gazdă. Ruşinos, dar în fine... nu mai contează. Am pierdut tot din cauza crizei şi ştiu că sunt prea obosit să o mai iau de la început. Consolat doar parţial, am rămas totuşi românul care se respectă cu ce i-a mai rămas: o demnitate aproape iluzorie. Spun iluzorie, pentru că practic există numai în mintea mea. Nu mai are cine să o vadă. Fosta mea familie s-a volatilizat undeva într-un spaţiu al stabilităţii pe care eu, unul, nu am mai putut să-l ofer. Trădători, dar îi înţeleg, e şi vina mea. Cred că m-au şi uitat. Nici mobil nu mai am şi chiar dacă aş avea, la ce mi-ar folosi? Socializarea mea se rezumă la memorii. Semnele se traduc prin indiferenţa translucidă, mai exact nepăsarea din jur. Nici n-ar putea fi altfel. Fiecare de fapt e preocupat doar de propria subzistenţă, iar problemele nu lipsesc nicăieri. N-ai cui să te plângi, iar scâncetul nu poate fi decât unul surd. Pe undeva, nici n-aş avea de ce s-o fac. Sunt produsul propriei neputinţe, un întors din drum la statutul de câine vagabond versus o stradă mult prea rapid circulată, căruia numai instinctul îi spune să nu se aventureze să o treacă în căutare de resturi. Rămâne doar un spaţiu strâmt, sufocant, o canapea ruptă, un geam mic şi o tastatură aruncată găsită întâmplător, inutilă de altfel.
Gazda mea e un „el”. Mai tânăr decât mine, e categoric un luptător, destul de dur se pare, pentru că nu se lasă doborât. Din cele trei camere pe care încă le are, mi-a închiriat-o pe mai nimic pe cea mai mică, nu dintr-un sentiment de milă, ci pentru că fiecare bănuţ a ajuns să conteze şi în lipsa cererii, a luat ce i s-a oferit, deşi m-a privit cu suspiciune încă de la început. Mi-a impus tot felul de restricţii în casă, asigurându-mă că dacă o singură dată nu le respect „all inclusive”, în secunda doi sunt eject şi fără garanţia depozit care, cred, l-a tentat cel mai mult. Cu fiisa, Alex’ de numai 16 ani, cea de-a treia co-locatară, se poartă ca un zbir. E frumoasă şi isteaţă foc puştoaica. O bomboană. Mi-e destul de neclară relaţia lor. Cel puţin el, sub impulsul autorităţii, nu o tratează deloc ca pe o fiică, ci mai degrabă ca pe o servitoare ce trebuie ţinută din scurt, cu un program extrem de strict şi la dispoziţia lui. Săraca Alex, e veşnic tristă şi speriată, pentru că periodic o şi altoieşte, cu, sau fără motiv. Nu sunt martor la astfel de scene. Doar aud din cămăruţa mea lătratul lui premergător bufniturilor înfundate şi după, plânsul ei înăbuşit. Ce pot să fac? N-am dreptul să mă bag, iar singura ocazie pe care am avut-o să stau de vorbă cu el a fost un dezastru total, soldându-se accidental doar cu cartonaşul galben, pentru că în furia lui greşise buzunarul. A ţinut însă să-mi precizeze: „la următorul fault: out!”. Cam asta e tot ce face el: arbitrează tot, chiar şi meciurile deja arbitrate la televizorul la care numai el are acces, unde stă tolănit toată ziulica şi noaptea butonând din fotoliul dezlânat o telecomandă tocită şi de unde ţipă la Alex să-i aducă periodic, indiferent de oră, berea obligatorie şi rece. A trimis-o la 3 noaptea pe biata fată trezită din somn cu urlete, să cumpere macheală de la non-stop, abţibildizându-i şi două palme pentru neglijenţă.
Zece minute mai târziu am tresărit, deşi îmi sticleau ochii pe tavan undeva la pragul somn-trezie. Era Alex care se înghesuise lângă mine. Un val de căldură m-a invadat şi instantaneu am început să tremur convulsiv. M-a strâns în braţe ca pe un paralizat. Lac de sudoare, am făcut la fel, instinctiv.
O lacrimă se unea cu alta şi două trupuri chinuite deveniseră unul singur ce dansa într-un amestec de sforăituri sufragerizate şi un televizor dat la maxim, nearbitrat de nimeni.
Din lumea celor care nu cuvântă… dar cântă
Ca de obicei, când mă-ncearcă o frustrare senilă… scriu. De fapt îmi scriu, că şi-aşa, nefiind siropos, nu mă citeşte nimeni şi nici vreo clonă n-am, să-mi trimit înştiinţări cu dobânzi la vedere. Doamne Fereşte, îi exclud p-ăia de scriu de rup –şi sunt destui- care-şi merită com-urile autentice şi nu numai…
Se-apropie sărbătorile de iarnă, prilej de bucurie pentru marea majoritate, dar şi tristeţi pentru câţiva. Mă număr printre ultimii, nu că aş avea ceva contra sărbătorilor, din contră, dar din nefericire este perioada din an când anumite, hai să le spunem „malformaţii”, devin dureroase şi mai vizibile ca oricând. Cu una, mi-am tapetat creierii:
Omul munceşte din greu tot anul, „trage la jug” cum am spune. Corvoada are şi ea un scop: „Dă-le Doamne bine la toţi, numa' mie nu-mi da rău”, că am robotit de mi-au sărit mucii pe pereţi şi-uite: am pus şi eu deoparte de-o salată şi cine are carte, are parte, cine n-are, are două părţi. Da' nu-i bai!… că „la steaua care-o răsărit… tăt atâta cale-i…, numa' să nu te rătăceşti” (l-am citat pe tataie-miu- Dumnezeu să-l ierte!) şi excedentul de bagaj ar trebui să fie atât de scump, încât nu cred că şi l-ar permite cineva. Prin urmare: ce-am avut, şi ce-am pierdut.
Bine, bine!… (îmi zic), dar ăsta nu-i un motiv să nu-mi pun şi eu un curcan pe masă, de bucurie că m-am mai scurtat cu-n an… aşa că m-am dus la bancă, să mă-mprumut, evident. M-au căutat ăia şi-n gaura de aerisire. Bineînţeles că mi-au găsit „călcâiul lui Achile” înfipt cu sete şi sedimentat, în sensul unui comision de 1,40 neachitat la vreun card gol. În secunda doi, scria pe mine eject, cu-n vârf de bocanc în plus, tot în venerabila gaură.
M-am dus imediat să mă plâng paharului în a mai prima cârciumă.
Amabilă, o zburătoare îndoliată îmi maneliza pe umăr, c-o pălărie de coconei anticipaţi, premeditaţi, pasteurizaţi şi verzi. I-am dat şi eu juma' de pensie anticipată, adică mai nimic, da' nu că mi-a zgâriat timpanele, ci să-mi spună cât îşi ia de revelion.
- Să moară mama, dacă nu-mi iau 14000 de eurococonaşi ca anu' trecut, mă las şi m-apuc de furat…
- Şi fişa fiscală 2?
- Hai bă la altă masă, c-ăsta s-a-mbătat!
Monologul regizorului secund
Cum e posibil mă, să-mi spună chiar mama că m-am născut la mâna-doua? Mă obsedează însăşi imaginea. Adică, ce… tata m-a făcut cu mâna?… şi încă dintr-a doua încercare? De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, are un pic de logică: dacă ar fi fost ăia din primul eşalon, maturizaţii, ieşeam poate, mai deştept. Eeee… lasă! - ghinionul meu, da' degeaba zice scenaristu' că nici nu m-am născut, ia uite-mă! – şi am de gând să le-arăt eu la toţi ce-nseamnă să regizezi de-adevăratelea. Nici nu-mi pasă dacă n-o să-mi dea nimeni niciodată ceva de regizat: o să mă regizez pe mine! Subiect, am. Uite, de exemplu, aş putea să regizez faza aia, când mâncam un ou moale şi mi-a căzut nişte gălbenuş pe degetul gros. M-a-ntrebat bunică-mea, Dumnezeu s-o ierte, : „E… acu' ce faci?” (o să se vadă din panoramare că nu era şerveţel pe masă) şi eu instantaneu, dar absolut instantaneu, mi-am supt degetul şi nici măcar nu era ăla care mi-l sugeam de obicei. Ce altă dovadă de inteligenţă mai vreţi? – nu mai zic de cât de sugestivă e scena în sine, câtă încărcătură emoţională are. Pun repede cameramanu' să facă zoom pe figura bunicii, adică, pardon, pe cascadoare, (fiţa e să leşine de plăcere şi trebuie să ştie să cadă, într-un anumit unghi… de-aia trebuie înlocuită), mă rog, chestii complicate care ţin de regie, nu vreau să vă-ncarc memoria şi nici să dezvălui secrete profesionale, mai ales la necunoscători-necunoscuţi. Da' voi o să auziţi de mine… Ăla care-a regizat chestia aia, penibilitatea aia cu dreptatea, egalitatea şi fraternitatea, s-a risipit în amănunte, joacă la pitici. Eu aş fi zis din prima: sus piciorul fetelor! Action! Ridicam sala în picioare din servă! Nu mai spun că ştiam eu pe cine să pun să joace: sunt alea de la can-can, de moare lumea… şi nu puneam să joace trei, le puneam pe toate pe care le găseam disponibile la bar. Au alea nişte vorbe, de nici nu mai trebuia să scriu scenariul, se subînţelegea din decor. I-am şi zis lu' aia de-o vedeam eu pe rolul principal, Fraternitatea: ai carismă! - şi idioata mi-a dat o palmă, aşa că n-am mai luat-o, am ales-o pe una care ştia să familiarizeze din prima. Inspirat. Talentată. Ea m-a învăţat şi cum e chestia cu egalitatea, doar nu m-o fi pus degeaba să-i arăt demonstrativ ce vreau să facă. I-am arătat… şi-a rămas aşa... n-a-nţeles fraiera din prima. De fapt n-a înţeles deloc. N-am avut ce să fac şi m-am luat la ceartă cu ea. Era un fel de negarea negaţiei. Deja, mă complicam, n-avea cum să priceapă niciodată, asta se face în regie abia în anul doi, so, la plesneală, am chemat Dreptatea să-i explice. Asta era angajată cu două seri înainte, deşi, matol fiind, recunosc, nu-mi dădusem seama că dreptatea era travestit. Oricum, unui regizor adevărat, nu-i strică niciodată o experienţă în plus. Cu asta mă laud eu: experienţa! Mişcarea scenică am învăţat-o din imaginaţie, până să ajung la facultativa cu cornetu'. Mi-am imaginat toate scenariile posibile, nu mai spun de decoruri. Oriunde. Credeţi că dialogul contează? Încărcătura, suspansul poţi să ţi-l creezi şi singur. E o tehnică, dar trebuie să ai voinţă şi multă, multă perseverenţă. Se dă un crescendo, nu aşa la întâmplare. Degeaba vă explic. E nevoie de talent. Boul ăla care zicea nu-ştiu-ce de transpiraţie şi inspiraţie ştia el ceva, da' n-a ştiut să explice. De-aia nu şi-a regizat niciun film niciodată, în film trebuie să ştii să transmiţi.
Când transmiţi spre exemplu o stare emoţională, la bărbaţi cel puţin, dacă te uiţi atent, se observă. Da' io dacă eram luat atunci, am o scuză cu Dreptatea, deşi, dacă pic cloşcă, era o punte solidă între subiect şi predicator. La femei, contează mai puţin. Vezi? Exact ce spuneam: sensibilitatea se manifestă diferit. De-aia prefer eu actorii de mare angajament: la ei se vede. M-am hotărât: reziliez toate contractele, mai puţin unul. Voi face un film can-can în care să triumfe Dreptatea.
E istoric: cu ningea şi Cher-lock Hommes.
Carlos
L-am cunoscut în Köln. Îl chema Carlos.
Era tare chipeş tipul. De statură potrivită, subţirel, dar bine proporţionat, avea ceva din trăsăturile tipic spaniole ale lui Banderas, doar că pe faţa uşor alungită, uşor ridată de la coada ochilor spre tâmple, impozau o mustaţă tip ‘Dali’ şi un cioc a la D'Artagnan, încadrate de două cute adânci ce brăzdau obrajii, semn că omul ştia să râdă şi credeţi-mă, când o făcea, dezgolea două şiraguri de perle într-un evantai capabil să molipsească o întreagă audienţă la bună dispoziţie, cu atât mai mult cu cât spiritualitatea lui nu era cu nimic mai prejos decât înfăţişarea. În plus, deseori obişnuia să poarte monoclu şi joben, pentru că trebuie să vă mărturisesc, în momentul în care l-am cunoscut era... baron.
Cam la două-trei zile figura baron, pentru că de fapt putea fi orice.
Arătarea, pentru că era o arătare, stătea în Piaţa Dom-ului, confortabil instalat într-un triciclu cu pedale supradimensionat, căruia-i personalizase pe post de şa un veritabil fotoliu din spătarul căruia trona o umbrelă galbenă, haioasă, cu ciucurei de culoarea oului de raţă. Tabloul era completat de un frac rămas mic pe pieptul gol şi păros, un papion negru şi nişte bretele ce asortau perfect un spielhosen verde luat peste o pereche de ciorapi de damă, din nylon, evazând în jambiere tărcate portocaliu cu alb ce descindeau într-o pereche de cizme de motocross cu talpă metalică şi pinteni.
Într-una din mâini ţinea un baston cu cap de fildeş sculptat, iar cu cealaltă fuma un trabuc imens cu o aromă suspect de plăcută. De ghidonul în formă de coarne, atârna oblic o plăcuţă de înmatriculare ruginită pe care scria 01-K-ARLOS. Lângă el, pe un sandwich din carton V întors, scria în vreo patru limbi cu liere de-o şchioapă ‘ VÂND MINCIUNI : 10 - ‘.
O grămadă de lume, turişti cu aparate foto atârnate de gât, copii, adulţi, chiar nemţi, făcuseră semicerc în faţa lui şi periodic, câte unul mai îndrăzneţ, se apropia de el, plasând cei 10 DM în cutia de trabucuri, supradimensionată şi aia, şi după un dialog scurt între cei doi, monologul lui Carlos, urma inevitabil o cascadă de râsete şi aplauze la scenă deschisă. Era o plăcere să priveşti, să asculţi şi să participi - mai, mai că uitasem de ce venisem : să vizitez Dom-ul. Bineînţeles, nu m-am putut abţine - împins de curiozitate - şi i-am oferit lui Carlos cele zece mărci, rugându-l să-mi spună o minciună, dacă se poate în engleză, să o înţeleagă şi prietenii mei români. Surpriza a urmat abia acum, pentru că următorul dialog s-a purtat în cea mai curată limbă românească :
Carlos
Sunteţi români ?...de unde ?
Baba
Nu se poate ! m-ai blocat ! Ploieşti... Bucureşti…
Carlos
Bine. Fiţi atenţi colea :
Eram la Londra. Cântam într-un bar de noapte. După show, m-am trezit că vine la mine patronul, transpirat tot de emoţie , şi-mi zice :
[Water transition, fade in] { Locaţie: un bar oarecare }
Patronul
Băi Carlos! Eşti nebun ? Ştii cine a venit să te vadă ?... e înnebunită după tine.
Carlos
Cine ?
Patronul
Regina!...i-a plăcut atât de mult cum ai cântat, că vrea neapărat să te invite la o plimbare cu trăsura
[Tranziţie] { Locaţie: înapoi la dialogul din piaţă }
Carlos
Băi, pe cuvânt : cât a durat plimbarea, toată lumea pe stradă zicea arătând cu degetul :
‘ Uitaţi-l pe Carlos ! Cu cine-o fi oare în trăsură ? ‘
[Zoom către figura lui Carlos] (în fundal se aud râsete)
[Fade out. Fade in] { înapoi în bar, unde Baba povesteşte, iar barmanul şi-a pus şi lui un pahar de bere şi îl ascultă stând în faţa lui, dincolo de tejghea }
Baba
Ulterior am aflat că vorbea fluent 11 limbi. Nici până în ziua de azi n-am aflat ce naţionalitate avea.
Când l-am întrebat, mi-a făcut cu ochiul, spunându-mi :
‘ - Mai contează ? ‘ [Flash]
Încet, încet, ne-am împrietenit. Aşa am aflat destul de multe despre el şi felul lui de-a fi, absolut de neînţeles nu numai pentru mine la vremea aceea, dar chiar şi pentru cei ce-l ştiau mai demult, pentru că, oricât de ciudat ar părea, dat fiind modul lui absolut nonconformist de a se face plăcut şi acceptat în cele mai felurite ipostaze şi cele mai diverse cercuri sau ierarhii sociale, era un tip pe cât de misterios, pe-atât de sociabil, iar în virtutea faptului că era extrem de volubil, când venea vorba despre el, devenea brusc rezervat, schimbând cu abilitate subiectul, sau apelând la câteva subterfugii nestereotipe, originale, şi bineînţeles poante bine plasate, ce distrăgeau focalizarea în cu totul alte zone. Omul avea haz orice ar fi făcut: dacă stătea la masă de exemplu, îşi alegea o poziţie atât de originală, de o naturaleţe zdrobitoare, perfect studiată şi complementară indisolubil ţinutei (absolut unice), adoptate în funcţie de contextul în care se afla, scopului în sine şi conjuncturii. Cel mai exigent critic de estetică abstractă, dacă ar exista aşa ceva, presupunând că ar fi fost acolo, n-ar fi avut ce să-i reproşeze: totul era fix din decor, sub formă de contrast total, şi orb dac-ai fi fost, tot l-ai fi remarcat. Părul lung, des, ondulat şi platinat înspicat, prins de obicei într-o coadă fermă cu un fel de bandă arici neagră cu gri, ce lăsa o urmă de parfum necunoscut, ar fi băgat în faliment orice peruchier al unei case regale, sau un fotomodel s-ar fi simţit umilit instantaneu. Patroni de discoteci, cluburi, sau baruri, îi plăteau sume considerabile pe ascuns, numai să treacă seara pe acolo, pentru că avea mii de cunoştinţe şi amici. Nu plătea niciodată nimic. Practic se cunoştea cu toată lumea, sau mai exact, toţi ştiau cine e Carlos şi cine dorea cu adevărat să exceleze într-o noapte prin ţinută, sigur avea ceva cumpărat de la el: dacă nu un articol vestimentar, măcar un ceas, sau poate doar ideea. Era inimitabil şi surprinzător în acelaşi timp: cred că avea o garderobă imensă, iar
flau-market-urile (pieţele de vechituri), erau pentru el punct ochit, punct lovit. Posesor al unui fler teribil, dintr-o ciudăţenie banală, ridicol de banală chiar, vedea instantaneu o chestie ce, cu o debordantă uşurinţă şi îndemânare o transforma în accesoriu, sau ţoală. Improviza practic din orice şi nu ţi-ar fi dat prin cap niciodată. Creativitatea lui în materie, nu cred că ar fi putut fi întrecută decât poate de inventivitatea lui... copleşitoare.
Auzisem chiar că fusese solicitat de nenumărate ori de creatori de modă de prestigiu să li se alăture, fără nici un rezultat însă: nici n-a vrut s-audă... cu toate că nu bag mâna-n foc că nu făcuse bani şi din treaba asta: era inepuizabil.
Cu femeile, pentru că orice aţi fi crezut până acum: îi plăceau numai femeile, era exclusivist. Exclusivist în sensul că devenise foarte pretenţios. O relaţie stabilă se excludea de la sine, iar o potenţială parteneră de maxim câteva nopţi, trebuia să fie ori o femeie foarte frumoasă, ori o femeie foarte bogată... preferabil însă ar fi fost şi-şi. Vârsta nu conta, atâta timp cât era majoră. Singur recunoscuse că nu şi-ar complica existenţa niciodată şi nu făcea asta dintr-o prudenţă exagerată, sau premeditare, ci pur şi simplu aşa gândea: n-ar fi făcut ceva ilegal neam, ba mai mult, fugea ca de ‘alte alea’ de combinaţii şi persoane dubioase, avea chiar o vorbă: ‘hai s-o tăiem!... cursă de şoareci’. Era asaltat. Una peste alta, nu era zi de la Dumnezeu să nu fie sufocat efectiv de admiratoare, oriunde se ducea şi orice ar fi făcut. Exemple?... luaţi-l p-ăsta:
Avea o pasiune pentru o discotecă din Ibiza, frecventată de spuma spumei în materie de milionari şi femei pentru care cuvântul ‘miss’ era deja ceva insignifiant, arhivă. Cam greu să impresionezi acolo, nu?
Nu şi pentru Carlos.
Îşi făcuse din timp şi în timp ‘blat’ cu tot personalul discotecii, începând cu patronii care-l acceptau pentru ceea ce era în realitate şi terminând cu ultimul piccolo, sau plasator.
Într-o parcare în care cea mai proastă maşină era Corvette, Lotus, sau Mercedes, ilustrul nostru işi făcea apariţia pe un măgar pe care îl botezase Jonică, în memoria clipelor din copilărie când se uita lung după avioanele ce survolau cerul, în timp ce el păştea vacile şi-şi jura că n-o să moară văcar.
Toţi ceilalţi întindeau cheile să le fie parcate maşinile, el întindea căpăstrul măgarului parcangiilor:
Carlos
Te rog, ai grijă... şi fă-i plinul. [Flash]
Într-o ţinută de căpitan de iaht, dar desculţ, cu o barbă albă cât toate zilele şi nişte ochelari de soare atât de mici că l-ar fi făcut invidios şi pe John Lenon, un baston de mareşal şi un chipiu din Legiunea Străină făceau instantaneu subiectul atenţiei tuturor damelor aflate în zonă, cu atât mai mult cu cât nu se uita nici măcar o secundă nici în stânga, nici în dreapta, condus fiind la masa dinainte pregătită şi rezervată cu toate onorurile şi bineînţeles... cu un singur scaun.
Cu prima sticlă de şampanie desfăcută, îşi muia una din batistele roşii din buzunarul de la pieptul sacoului, tamponându-şi cu graţie nedisimulată tălpile desculţe, sensibilizate parcă de praful imaginar, iar unul dintre plasatori, instruit în prealabil, se precipita dintr-o dată cu o cremă a cărei parfum delicat se simţea imediat, dar pe care Carlos o refuza ca pe un protocol mult sub standardele proprii, iar ca să nu se simtă jignit, comanda o a doua sticlă de şampanie pe care o oferea celui în cauză ca un umil regret pentru incident.
Evidenţa privirilor urmăritoare, arzând deja, se contura încet dar sigur prin rumoarea discretă ce se făcea tot mai simţită în special pe la mesele damelor aflate la vânătoare ...iar Carlos... nimic. Încă cu privirea fixă pe un pahar de şampanie din cea de-a treia sticlă desfăcută, deja scanase totul cu un sonar care ştia cu precizie să identifice peştii şi peştoaicele de adevăratele balene, văduvele de divorţate, scorpioancele de fecioare şi disperatele de petrecăreţe.
Cu cine pleca de fiecare dată însoţit, şi câte, era numai o chestie de dispoziţie momentană şi niciodată pe iahtul lui, că n-avea nici măcar un colac, decât gablonţurile de la gât ce le oferea cu mărinimie, ori damelor cu pricina, ori personalului ce ştia cu precizie că a doua zi vor primi un bacşiş gras, dar nu de la el, ci de la damele satisfăcute categoric de serviciile de noapte oferite: ‘room service’ direct în patul clientului...
La prima vedere, Carlos ar putea părea un tip fals, cu toate veleităţile pe post de mască: gestică şi epatări controlate, studiate în cele mai mici detalii, sau poate chiar un ‘multi-inter-plex’.Ei bine, nu! Nimic din toate astea. Era pur şi simplu un ‘true beliver’ în tot ceea ce făcea, sau ce reprezenta, cu o abilitate ieşită din comun în a-şi împrumuta ad-hoc orice personalitate, fără să se dedubleze în interiorul absolut ‘free’ de orice influenţe. Târziu i-am înţeles mentalitatea, pentru că, aşa cum lăsa cu nonşalanţă comportamentul să-i fie judecat, printr-o nepăsare dezarmantă şi aparentă superficialitate, tot aşa în sinea lui era de fapt plin de sensibilitate, un ‘pur sânge’ autoconvertit albastru, educat, manierat, dar excentric până în măduva oaselor din convingere, cu o naturaleţe nativă, bioritmică chiar şi vă voi demonstra imediat că n-am exagerat cu nimic, relatându-vă următorul episod:Într-o zi eram la o cafea la Nadi, unul din prietenii mei din Köln, baterist în trupa de studio a RTL-ului, când ne-am trezit la uşă cu Carlos, în maieu tetra alb, cu o basma neagră pe cap, gen pirat. În loc de pantaloni, avea o pereche de izmene de armată româneşti, de-alea cu şireturi pe gambă, vopsite negru, prinse într-un brâu de piele d-ăla de iţari şi în picioare cu patine cu rotile. De gât îi atârna un veritabil lanţ de la WC, iar în mâini avea mănuşi tricotate fără degete şi o geantă de mască de gaze, probabil din al doilea R.M.Transfigurat, s-a azvârlit într-unul din fotolii, aruncându-ne din buzele livide de emoţie:‘- Daţi-mi repede o pereche de pantaloni de stofă, o cămaşă şi-o cravată, nu mai am timp s-ajung la mine. A venit Carla!!’Carla era fetiţa lui de 17 ani, o mândreţe de fată ca un bibelou, stătea în Bonn. Dincolo de orice închipuire, o iubea ca pe o zeitate...o venera. Toţi ştiam asta. În nici două minute, a ieşit Carlos de la baie un alt om, impecabil. Eu unul nu-l văzusem niciodată aşa: aproape că tremura, era mai palid ca porţelanul şi, pe faţa lui alături de tulburare, apăruseră doi licurici mici pe post de ochi ce radiau efectiv. Transmitea o fericire şi o exaltare greu de imaginat. Eram şocat de-a dreptul: nu-l credeam capabil de sentimente. Clar: nu era Carlos ăla, sau poate tocmai ăla era... oricum ar fi fost, am simţit o reală plăcere să-l văd şi aşa. Am fost privaţi brusc de privelişte, pentru că a dispărut la fel de rapid cum apăruse, în mână cu pantofii mei pe care îi ochise de cum intrase.Fără să vreau, am beneficiat în ziua aia de o plimbare pe patine cu rotile.Să fiu sincer: ... n-a fost rău deloc.Carlos nu putea fi asimilat actor de stradă, pentru că nu era. Era doar Carlos... şi atât. Modul lui de a apărea, tranzita, sau dispărea dintr-un anumit decor nu făcea dovada unei reţete anume, din contră, purta amprenta unui ad-libitum în cu totul altă ‘metrică şi ritmică’ decât scriitura şi orchestraţia iniţială. Într-un fel, prezenţa lui semăna cu o anacruză în mijlocul unei fraze muzicale, o notă într-un decalaj de timp peste bara de măsură şi cu toate astea, coloratura ce o crea prezenţa lui în cadrul respectiv semăna teribil cu o semnătură, dar nu într-un colţ al pânzei cum se face de obicei, ci chiar în centrul ei. Imaginaţi-vă de exemplu o pictură Alfred Gockel recunoscută pentru densitatea expresiei pe mediană, cu o substituţie portretistică inechivocă fix în prim-plan. Din absurditatea suprapunerii în sine se diminuează mesajul de bază disipându-se în detalii relativ fără importanţă, devenind incoerent, în contracurent cu substituţia ce capătă astfel un contur precis, ieşind totodată în evidenţă. O ciudăţenie abstract-concretă, dar atât de evidentă tocmai prin magnetismul compensator unor forţe de respingere interne şi surprizei bineînţeles: surpriza unor nervi optici deloc familiarizaţi cu aşa ceva. Nici distorsiune nu puteai să-i numeşti prezenţa, permanent plăcută de altfel, şi-l acceptai aşa cum e, ba chiar absenţa lui, odată ce te obişnuiai cu el, devenea un gol greu de umplut, iar animaţia la fel.Carlos n-a pictat în viaţa lui, totuşi cineva i-a oferit o sumă deloc nesemnificativă să-i facă o pânză. Ştiţi ce-a făcut?: a găsit un bocanc tocit aruncat pe stradă, i-a smuls talpa cu cuie cu tot lasându-le acolo în talpă ostentativ, lipind-o cu un amestec de clei, vopsea şi super-glue de o bucată de cearceaf pe care a mai aruncat nişte bălării rupte cine ştie de pe unde, cihlimbar, boabe de mazare tratate cu răşină epoxidică, spumă poliuretanică (de-aia de se pune la etanşarea ferestrelor), iar restul vopselelor le-a adăugat cu o stropitoare de plastic pentru copii. Folosind furtunul de la aspirator la pompiţa de desfundat chiuveta, ‘a ştampilat’ apoi lucrarea de câteva ori, eliminând excesul de vopsea şi...asta a fost: ‘Drum printre aparenţe’. A ieşit aşa un fel de chestie în relief, dar să mor dacă n-avea logică. Clientul a fost extrem de mulţumit, ba a mai şi plusat. Era categoric un snob...sau mai ştii?... părea colecţionar în orice caz. Eu şi Nadi îi dusesem lucrarea, artistul nu putea fi deranjat... era extenuat.Obişnuia să se plimbe frecvent cu bicicleta, nu înainte de a-şi plasa o cocoaşă imensă, astfel încăt i se dădea prioritate indiferent pe unde circula. Nu-mi aduc aminte să-l fi auzit plângându-se vreodată pentru vreo amendă, deşi îl vedeai circulând cu ea pe unde te-ai fi aşteptat cel mai puţin. Conformaţia lui sportivă, n-avea un kilogram în plus, se datora în mare parte faptului că nu ţinuse în viaţa lui în mână un volan. Autoturismele erau pentru el doar un mod ingrat de-a înţelege comoditatea: le ignora pur-şi-simplu, atât ca mijloc de locomoţie, cât şi ca elemente de epatare, iar dacă cineva s-ar fi străduit să-i demonstreze contrariul, ar fi auzit invariabilul ‘- Lasă să fie la tine, acolo’, o replică cum aveam să aflu mult mai târziu: plină de dispreţ. Îi plăcea în schimb să zboare. Mania lui pentru avioane avea rădăcini vechi şi nu odată l-am auzit : ‘într-o zi...’... suspansul apoi creat era suplinit de braţele întinse pe post de aripi de planor... se metamorfoza într-un fel de ‘Mr. Jones’. Şi coama i se umfla când imita plutirea, iar nasul îi fremăta parcă primind botezul cerului... darnic în ziua aceea, pentru că în aer se simţea parfumul proaspăt al florilor de tei. De unde?... din coama lui Carlos.
În vizită
M-am dus şi eu ca omul în vizită la vecinii de sus, mai mult de obligaţie, că nu prea ne cunoaştem. Eu şi-acasă sunt mai mult în vizită. Fusesem invitat la o ciorbă de potroace, cam ne-ortodox, (deşi eu nu ţin cont deloc de treburile-astea), chiar în liftul în care mă suisem cu vecina. Ora mi s-a părut cam curioasă, da’, în fond, ce mai e un program în ziua de azi. Başca oboseala de după o juma’ de noapte de robotit, m-am riscat la o tentativă firavă să mă eschivez, cu toate că mi-era foame şi ştiu sigur: n-aveam nimic gătit şi nici vreo intenţie să-mi fac vreo invenţie culinară n-aveam. A insistat, aşa că mi s-a părut nepoliticos să refuz. Mă luase pe sus, oricum. Mi-a luat haina de cum am intrat, precizându-mi să las formalităţile la uşă şi să mă simt în largul meu: „ca acasă!”, mai ales că şi ea rămăsese destul de lejer îmbrăcată, după ce şi-a dat pardesiul şi pantofii, jos. Mi-a dat chiar şi o pereche de papuci: o aluzie subtilă la comoditate, conducându-mă apoi în sufragerie. Haioasă. Era oarecum pe gustul meu, doar că un pic cam prea intimă, sau poate lumina stinsă să fi fost de vină.
Bă!… io ştiu că ciorba de potroace nu se mănâncă-n doi… da’ m-au derutat lumânările-alea aprinse de erau puse pe masă. Mă gândeam: „o fi murit cineva?… oare-aşa se serveşte?”… că nu prea sunt ieşit prin lume. Am hotărât să fiu destul de rezervat, să nu fac vreo gafă. Sunt specialist, la paralele. Ceva, ceva, ştiam eu, că văzusem într-un film: acritura asta se haleşte dup-o nuntă, cică să te dregi. Acu, nu ştiu dacă să te dregi: după nuntă?, sau după macheală?, că eu nu obişnuiesc nici d-alea, nici d-alea. Zic: „o fi mirele la bucătărie, sau la baie”, aşa că m-am aşezat liniştit la masă, mai mult cu ochii pe castronelul cu pricina. A venit gazda (era o amabilitate, toată) şi mi-a pus în poală un şervet să nu mă pătez, da’ să orbesc de laringită dacă nu mi l-a aşezat vreo două minute. Se vedea pe ea cât de ordonată şi de tipicară e cu musafirii. Neee… m-a atins din greşeală, probabil din dorinţa de-a fi cât mai atentă. S-o fi pierdut săraca, că io-i tot ziceam să nu se deranjeze, da’ ea tot insista să niveleze şervetul ăla, deşi nu reuşea deloc. Cred că nu-i plăceau cutele. Şi eu, când eram mic şi aveam febră, nu suportam cearceaful mototolit. Parcă mai tare mă-ncălzeam şi transpiram când îl vedeam. Şi-acum la fel. Era o gazdă admirabilă. Ne-am apucat să mâncăm în linişte, cu toate că eu cam înghiţeam prerogativele cu noduri, ori că mi-era prea foame, ori eram un pic stânjenit, dar fără vreun motiv anume. Mă studia cred să-mi citească din priviri dacă-mi place ciorba, sau dacă nu cumva mai vreau sare, sau poate, altceva… Fiecare scana câte ceva. Eu de pildă, scanam ardeii ăia muraţi. Tare-mi plac. Vroiam să ingurgitez, ca neamu’ prost, cât mai mulţi, până să vină găzdoiu la masă, că poate-i plăceau şi lui. Mie când mi-e foame, bunu-simţ e „bubu second-hand”, iar educaţia, istorică, dizgraţiată ca şi fiţele. Mor de ăia care mănâncă pigulind, în reluare. Mi se pare o lipsă de respect la adresa bucatelor destinate bucalităţii de orice fel. Chiar trăgeam câte o geană la gazdă, mai mult să văd în ce clasor s-o plantez şi mă miram de ce nu mai apare nimeni la masă. Norocul meu. Se întârzie. Nu îndrăznesc să sper un felu-doi, dar probabil e un desert care se lasă greu. De!… căsnicie proaspătă, de-aia o fi ăla prin bucătărie: impresii cenzurate. Mi-l şi imaginez: un tinerel cu şorţuleţ, venind cu o mare plăcintă cu mere. Oricum, până la desertul prezumtiv, mai e…!, aşa că dacă tot am fost invitat la masă, să profităm de ciorbiţa, care sincer să fiu, nu e rea deloc. Fac un gest teatral, la maniera: păcat că s-a terminat, dar n-apuc să-mi joc artificial toată scena. Atenta mea companioană se şi precipită să-mi umple din nou farfuria, pe fundalul unui refuz formal. Pin-pong-ul ce urmează: „nu, lăsaţi… – vă rog, mai serviţi…”, se soldează cu un învins: eu!, dar nu în sensul că mă trezesc cu un blid plin, ci în sensul unui mare polonic de ciorbă, fix în poale. Să mor eu, dacă şervetul ăla şi-a făcut de vreun fel datoria. Am percutat cu scaun cu tot, direct într-o lampă decorativă din spatele meu, pe care am şi făcut-o ţăndări. Nici nu ştiam de ce să plâng mai întâi: de ciorba risipită, de pantalonii mei de la costum, de lampa distrusă, sau de usturimea opărelii relativ minoră. Am optat pentru relativa minoră. Pe fundalul scuzelor, ce nu mai conteneau de ambele părţi, m-am trezit apucat de brăcinar cu o viteză şi-o dexteritate absolut chirurgicală. Nici nu mi-am dat seama ce se-ntâmplă. Încercând să mă adun de pe jos, în secunda doi m-am trezit expus precum o banană decojită, gata de tratament “bamboo” contra arsurilor provocate de insolaţie de gradul III fără un sfert. Totul după reţeta „mortu’-de-la-groapă-nu-se-mai-dezgroapă”, de comun acord. Tort de ciocolată, n-am avut.
Ca desert, s-a servit în final compot de banane cu scoici.
Trataţia fiind completă, m-am retras cu sentimentul unui steag abandonat pe câmpul de luptă, consolându-mă cu ideea că am fost victima sigură a unui complot.
Impresii mărunte
Am fost câteva zile în Hong Kong şi-apoi în China.
Experienţa, în sine, este unică.
Ceea ce ar fi trebuit să reprezinte, pentru mine cel puţin, o relaxare şi o bucurie, s-a transformat încet, încet într-o profundă tristeţe. Motivul? O să încerc să îl explic, mai exact să mi-l explic, în cele ce urmează:
Hong Kong e colosal! Cuvintele nu pot descrie acest ”New York” al Asiei. Frumuseţea oraşului şi a zonei în general uimeşte nu atât turistul, cât omul, prin reprezentativul conceptului de metropolă, la care poţi asocia, fără să greşeşti cu nimic, noţiunea de libertate şi inteligenţă în administrare. Dacă mai presari şi câteva ingrediente cum ar fi: tradiţie, contrast, culoare, civilizaţie şi nu în ultimul rând modernismul şi nonconformismul înnoirii, obţii cât de cât o schiţă a ceea ce, pe măsura descoperirii, va deveni un colţ de tablou complex, în planuri suprapuse, mai precis o fotografie ce se developează lent sub ochii unui fotograf exigent, avid să surprindă cât mai multe detalii.
Şocul este mare încă de la început, chiar dacă o anumită gradare atenuează oarecum impactul cu oraşul propriu-zis, în sensul că drumul de la aeroport către metropolă nu năvăleşte exact în inima ei, trecându-te mai întâi prin zone mai blânde, lăsându-ţi astfel un mic respiro al unei brize peninsulare ce doar o întrezăreşti.
Aş îndrăzni să afirm că inima Hong Kong-ului este marea, pentru că marea desparte şi mixează în acelaşi timp întreaga metropolă în zone de influenţă, concretizând atât contrastele, cât şi armonia întregului ansamblu mare-insule-munte-peninsulă-poduri-viaducte şi zgârie-nori pe nivele diferite ce par a defini balansul tridimensional reflectat în unduirea apelor. Noaptea, tabloul e şocant de-a dreptul, deoarece aproape ai senzaţia că acest mecanism uriaş trăieşte efectiv prin pulsarea şi explozia de lumină şi culoare. Nu e nimic la voia întâmplării: optic, totul este studiat cu lux de amănunte şi dacă ai inspiraţia să serveşti, de exemplu, masa de seară pe platforma unui ferry între orele 21-22, spectacolul oferit de întregul sistem este mai mult decât un simplu dans al luminii artificiale, devenind practic un amestec de exotism, tradiţionalism şi new-age. Începi aproape să te întrebi dacă nu cumva ai
nimerit pe altă planetă şi numai amabilitatea tipic orientală şi gustul desăvârşit al bucătăriei chinesse tradiţional te mai aduc cu picioarele pe pământ. Totul se pupă, cum am spune noi românii: briza mării şi aroma bucatelor încântă olfactivul, o apă multicoloră zig-zagând impresionează cortexul precum un layer al unei alte dimensiuni, până şi arcadele-templiere ale beculeţelor de pe vas au rolul lor de a-ţi inocula treptat acea stare unică, similară extazului. Panoramarea îţi taie efectiv răsuflarea şi totul deversează sub forma unei cascade de senzaţii într-un creier uimit şi copleşit de atâta armonie.În fine ar fi mult, mult mai multe de spus despre Hong Kong, despre pluralitatea acestei metropole ce nu se lasă descoperită decât superficial la prima vedere, ca o damă fină învăluită în mister, sau mai degrabă aş asocia imaginea cu a unei prinţese într-un castel intuitiv suprarealist, ce-şi aşteaptă cavalerul, dar nu să o salveze, ci numai s-o iubească.Pe moment, nu mi-am dat seama că frumuseţea asta doare: n-am avut timp să mă doară libertatea con tutti generată de mecanismul ce a făcut posibilă prosperitatea metropolei: seninătatea şi sănătatea sistemului, cinstit de om.E foarte multă muncă înmagazinată acolo, pentru că oamenii au fost stimulaţi să muncească şi exact asta au făcut, protejaţi de cultură şi tradiţie, demonstrând întregii lumi că totul este posibil după principiul omul face banii, nu banii l-au făcut pe om şi şansa de a-şi manifesta bucuria libertăţii şi satisfacţia realizărilor obţinute prin muncă. Populaţia, sensibil majoritar chineză, este mândră că are
şansa să trăiască şi să muncească în Hong Kong. Free of taxes este cuvântul cheie, fiind un paradis al producătorilor de toate tipurile, al comerţului şi al turismului. Existenţa zonelor rezidenţiale şi de lux, în continuă creştere, subliniază prosperitatea nu unui cerc închis, ci generală. Deşi există oameni atât de bogaţi acolo, încât la 10 dolari HK cheltuiţi în Hong Kong, 4 intră în buzunarul doar câtorva, e loc pentru toată lumea. Super-bogaţi şi oameni normali co-habitează în deplină înţelegere şi armonie. Iahturi de milioane de dolari stau alături fără probleme de tai-pan-uri (parcă aşa le zice) tradiţionale pescăreşti. Oricine doreşte să facă ceva, cu limitare de viză pentru chinezi, (lesne de înţeles), este invitat să deschidă orice afacere legală i-ar da prin cap, iar oferta în materie de terenuri (deşi diferenţiată pe zone) este deschisă fără prea mari rezerve oricui, atâta timp cât eşti pregătit să faci faţă concurenţei. Administrarea, de tip bi-sistem, pluripartită, nu numai că nu îngrădeşte cu nimic libertăţile cetăţeanului, ba chiar o stimulează, beneficiind în plus de un suport bancar pe măsură cu birocraţie minimă, iar China Bank, dacă nu e, sigur va fi cea mai puternică bancă din lume, iar deschiderea ei către oamenii de rând e optimă. N-am cuvinte, atât cât mi-a fost dat să cunosc, să laud sistemul clădit pe principiul ”nu-ncerca să repari ceva ce nu-i stricat”. Nici in China (Shenzhen), situaţia nu era mult diferită, iar chinezii sunt un popor extrem de prietenos. Cinste lor!Tristeţea am căpătat-o imediat cum am ajuns în ţară.
CARMEN ANGHELINA
Din necazurile Filofteii
Domnule primar,
Subsemnata Sfântu Filofteia, cu domiciliu în două părţi, o parte la concubin acasă când nu mă bate, că nu mă bate tot timpul, ci numai de când s-a îmbolnăvit de gripă porcină, că de-atunci se-mbată ca un porc domestic şi mă bate ca unul mistreţ, da-n rest mă iubeşte de dracu-l ia cu beţiile lui cu tot şi-o parte la mama vitregă care, vitregă fiind, se poartă ca la mâna a doua, că n-am nicio garanţie la ea şi nici nu ştiu cât mă mai ţine în casă, că nu-i de la tata, ci de la concubina concubinului mamei care-a plecat în Spania şi s-a calificat la cules de căpşuni, da’ dacă se satură ăia de căpşuni şi se-apucă de crescut altceva, rămâne aia necalificată şi vine de-l dă afară pe concubin cu mamă cu tot şi pe mine cu ei, de aceea vă declar aici, pe propria răspundere că n-am niciun venit, drept pentru care vă rog să mă înscrieţi pe lista de ajutoare sociale, în bani sau în natură, fie vie, fie moartă, cum vă vine şi dumneavoastră pe listă, sau pe sub mână, numai ecologică să fie, ca să nu intru iar în vizonul celor de la mediu, care, ultima oară când m-au călcat întâmplător, fiind în trecere, zic ei, m-au lăsat mai mult moartă-n vie, unde tocmai tăiam frunze la câini şi le aruncam cu gunoi cu tot peste gard, că-mi place curăţenia şi pentru care m-am văzut amendată, ba chiar ameninţată cu penalizaţii, de-am făcut pe loc un şou traumatic, încât s-au adunat toţi vecinii, noroc că nu erau acasă, numai nea Vasile Tăcutu, care zăcea în pat c-o boală necunoscută şi n-a vrut să iasă din casă nici mort, darămite ca martor, de la care să ne contagiem, încât în urma acestor emoţii violente am fost resexcitată gură la gură şi pe unde-a mai trebuit, c-a trebuit, nu glumă, numai să-mi mai micşoreze amenda.
Aşa că, dacă se poate, tăiaţi-o de acolo sau, eventual plătiţi-o din fundurile primăriei, cu penalizaţii cu tot, că de-atunci or fi trecut vreo trei ani şi s-or fi tot adunat, iar în urma resexcitării am născut şi-un copil, de care răuvoitorii spun că-i din flori, da’ eu ştiu că-i din vie şi cu care-o ducem greu, că n-a fost an bun pentru vii, poate numai pentru morţi, Dumnezeu să-i ierte, că Dumnezeu e bun şi iartă toate păcatele, aşa mi-a zis mie popa, care mă mai chema din când în când să mă calce, să iasă din mine duhurile rele, de era ultima oară să-mi iasă şi ochii, nu numai duhurile, popa fiind al dracului de vânjos şi pornit împotriva duhurilor, doar el a scos dracii din mai toate femeile din parohie, iar la unele chiar le-a băgat în loc ceva din duhul lui, de nu le-a trebuit nici pensie alimentară, da’ măcar iau alocaţie pe seama duhului, iar pe seama popii iau binecuvântări, că m-a binecuvântat şi pe mine, deşi se pare că de data asta n-a prins binecuvântarea, deoarece după câteva zile am ajuns la spital c-o boală, ştiţi dumneavoastră de care, c-atunci mai tot satul am făcut antibiotice şi mergeaţi cam şchiop de la injecţii şi asta pentru că, fiind credincioasă, am crezut tot ce-a spus popa care, între timp s-a mutat din satul nostru în alt sat şi-i dă înainte cu exorcizările.
Aş fi venit şi-n audienţă cu cererea mea, da-n ultima vreme n-aţi mai avut nici dumneavoastră, de când oamenii au preferat să se uite la OTV sau la telenovele decât la lacătele primăriei, aşa că m-am văzut nevoită să vă scriu prin poştă cu plata ramburs, de care nici n-am ştiut până acum, că pe mine nu m-au plătit niciodată, de nici un fel, iar acum e prea târziu, că mi-a expirat vârsta necesară.
Aceasta îmi este declaraţia pe care o scriu, susţin şi semnez în alb, indescifrabil.
Dată azi, 8 ianuarie 2010 Sfântu Filofteia
Domnului primar al comunei Pocraca, jud. Iaşi
Din necazurile Filofteii (II)
Stimate domnule ziar,
Mă numesc Sfântu Filofteia şi vă apelez pentru dreptul la replică prin care aş vrea să-i dau măcar una primarului din comuna noastră, care mi-a refuzat negativ ajutorul său social, deşi el ar trebui să ajute alegătorii şi nu să ne saboteze cum a făcut în ziua alegerilor, când ne-a servit câte cinci sarmale de vacă pe cap de locuitor şi aia nebună încât ne-am bătut ca chiorii, astfel că n-am mai fost recunoscuţi nici după buletin, de-am votat fiecare de mai multe ori până ne-au recunoscut, după miros, că duhneam de la vinul din cele cinci butoaie cu care-au fost asezonate sarmalele, că era sezonul vinului nou, da’ care era atât de casant, încât s-au spart mai multe sticle în capul opoziţiei, de n-a mai ajuns în urne ci la spital, iar primarul zice şi azi că sarmalele lui sunt nevinovate până la probele contrarii, care n-au putut fi recoltate individual, amestecându-se cu altele neconcludente din latrina primăriei, care e loc public şi cu mare vad comercial.
În plus, vă mai aduc la cunoştinţă că am în posesie un copil minor, care-mi aduce numai probleme majore şi nicio bucurie, cum ar fi o alocaţie, fiindu-mi ridicat de la faţa locului de cei de la Protecţia Copilului, pe motiv de achiziţie de băuturi spirtoase, care nici măcar nu erau pentru uzul lui intern, ci pentru uzul extern din articulaţii, de care sufăr de când m-a articulat hotărât fostul concubin şi doar aveţi şi dumneavoastră copii şi ştiţi cât de curioşi sunt şi duc totul la gură.
De asemenea, vă asigur de tot respectul meu din cauza căruia nu v-am pus nici pe borcanele de zarzavat, nici în haznaua din curte, unde vă garantez că folosesc numai ziarul opoziţiei, care are hârtia moale, în plus nu se ia nici tuşul şi-n sprijinul cărora vă ataşez alăturat şi dovada celor spuse, care dovadă e bine, înainte de folosinţă, s-o împăturiţi în patru, să n-aveţi neplăceri, că , ce ştie opoziţia să facă altceva, decât să mânjească, precum primarul care înveleşte cu dumneavoastră bucăţile de carne vândute în magazinul propriu cu porci achiziţionaţi de la populaţie şi gata răciţi cu gripă porcină, c-am văzut eu cum le curg mucii în magazinul lui la mai mulţi salariaţi ai primăriei, printre care şi secretarul Ipingel, fir-ar el să fie cu cartuşele lui goale şi chioare, cu tot, că cică ei îs mâna lui dreaptă, că nu suportă stânga, fiind liberal şi ţine cu privaţii, de n-a fost în stare nici măcar o privată ca lumea să facă la primărie şi-a căzut în ea ăla de la DNA care se zbătea acolo cu gura plină, în timp ce primarul urla la el că aşa-i trebuie, dacă face valuri, în comuna lui şi află sătenii unde s-au dus toate fundurile de la Sapard şi-am rămas noi cu drumurile înfundate, încât dacă veniţi aici pentru anchete şi alte investiţii legate de această anonimă, să lăsaţi maşina la intrarea în sat, că v-aştept eu cu căruţa şi cu calul lui Vasile, care mi-l dă de câte ori m-apucă nevoile, că are încredere în mine, de când şi eu am avut în el şi l-am primit cu braţele deschise ziua în amiaza mare, că noaptea-i acasă toanta de nevastă-sa, deşi Vasile a fugărit-o de mai multe ori la mă-sa, iar mă-sa înapoi şi tot aşa, de-a câştigat toanta maratonul comunal şi trofeul Cu limba de-un cot.
Cam atât am avut de replicat,
a dumneavoastră veşnică,
Sfântu Filofteia
p.s. restant: Da’ veniţi, nu-i aşa?
Scrisoare către guvernanţi
Stimate domnule guvern,
Mă numesc Sfântu Filofteia şi vă trimit această scrisoare par avion, par maşină nu cred că ajungea, doar am văzut eu bine că toate drumurile duc în gropi şi nicidecum la Roma, cum m-a amăgit pe mine un client, aşa că tot cu paru’ puteţi să-mi expediaţi şi dumneavoastră răspunsul, la fel vă voi expedia şi eu mulţumirile, poate cât vom fi noi în aer cu parii, or astupa şi nesimţiţii ăia de pensionari gropile, că şi-aşa pică din picioare ziua în amiaza mare şi nu le mai ajunge niciodată banii, nici întregi, darămite cu reduceri, doar şi eu sunt pensionată alimentar, pe caz de viol, deoarece m-am împotrivit împotriva violatorului cu toată fiinţa mea, dar fiind în serie, nu m-a lăsat nici prima oară, nici a doua, abia a treia oară m-a lăsat cu burta la gură, deşi am ţinut-o închisă şi nu mă mai plâng atâta, ci vă rog doar să-mi spuneţi dacă mi-o mai reduceţi, şi dacă da, cu cât?
Stigmate, pardon, stimate domnule guvern, vă mai aduc la cunoştinţă că sunt părinte unicat, neavând nici măcar un soţ cu care să împart acest copil de pe capul meu, vorba instructorului meu de canto gâfâit, care mi-a zis, între două gâfâieli, că în ţara asta majoritatea n-are altceva pe cap de locuitor, decât proprii plozi. Oricum, bine că mi-a ieşit numai unul, deşi de intrat mi-au intrat mai multe, că nu ştiu ce m-aş fi făcut numai c-o pensie şi aia doar alimentară, de parcă plozii numai ar mânca şi n-ar bea nimic, ca de exemplu al meu, care de când a dat de beciul tatii, măcar îşi ia băutura gratuit, că tata-i gospodar şi nu-i cere bani unui minor, mai ales
Cerere
Domnule patron,
Subsemnata Cocuţa Cocostârc, sau altfel zisă Coco, salariata dvs. de-acum doi ani, de când am venit la dvs. cu fustiţa mea mov, aia scurtă şi-n carouri şi-n care m-aţi pus să dau probă de lucru ca să vedeţi dacă mă pot apleca cu genunchii drepţi, angajată cu jumate de normă întreagă, vă rog să binevoiţi a-mi aproba câteva zile de concediu, poate fi şi de maternitate dacă altfel n-aveţi, că oricum dvs. sunteţi ca o mamă vitregă pentru noi toţi.
Zilele, deşi numărate, îmi sunt necesare deoarece în ultima vreme mă simt foarte epuizată din cauza ultimului ciclu lunar cu poezii de dragoste..
Pentru că nu ştiţi , dar eu sunt pe timpul meu, uneori şi pe centură, poetă liber profesionistă. Una din multele mele poezii a fost semnată chiar de Magda Isanoş, că sunt foarte modestă din fire şi nu mă deranjează ca să le inspir chiar şi pe înaintaşele noastre poete.
Mai am semnate şi de alţii, da ei nu ştiu.
Ca o informatoare bună ce sunt, că mă informez mereu de pe google, vă anunţ cu această ocazie unică, de faptul că o colegă de serviciu, care se crede şi ea poetă contemporană cu mine, deşi nu-i deloc, a scris o epigramă la adresa dvs., dar n-am aflat încă la ce adresă a trimis-o. Oricum, e una defăimătoare, că aia scrie numai defăimări ca să tragă oamenii ponoasele.
Am tras şi eu odată unul de păr, că nu ştiam de unde altundeva să-l apuc şi m-a dat în judecată, da’ nu-l trăgeam pe ponositu’ dracului, dacă nu mă făcea incultă şi plagiată.
Plagiat să fie el, dacă-i dă mâna. Că eu nu i-aş da-o, nici dacă mi-ar cere-o.
Am şi aşa destui curtezani, da eu numai pe-al meu îl iubesc şi abia aştept să-i fac surprize-surprize cu poezii de dragoste.
Ca recompensă pentru concediu, o să vă dau una…despre dragostea eternă dintre salariat şi patron:
Patronul meu de când e criză
Ne ţine tot mereu în priză
Curentu’ circulă prin noi
Şi se transformă-n euroi
Vibrăm cu el uniţi în gând
Şi tremurăm de frică când
Apare-n ultimă instanţă
Câte-un control de la finanţă…
Acum deschid o paranteză rotundă, din care-o să aflaţi că cuvântul finanţă nu este un typo, ci un tip de licenţă poetică, care rimează cu instanţă. Ca patron, ştiţi cât de importante sunt licenţele, iar instanţa, nu contează dacă-i judecătorie sau tribunal, că-s la fel de chioare amândouă.
Drept pentru care, vă mulţumesc anticipat.
Domnului patron al firmei particulare „Deşeul literar”
6 mai 2009 Cocuţa Cocostârc
măturătoare cu licenţă poetică
că-i minoru’ meu şi se trage din vie, că n-am avut şi eu norocul s-ajung guvernantă, chit că-s blondă şi-am făcut şi ceva turism la viaţa mea, de trotuare nu mai spun, deci puteam s-ajung şi la transporturi, mai ales navale, aşa că m-am dus la vale cu plod cu tot, iar la deal e şi mai greu cu boii slabi, că-n comuna noastră singurul mai gras e primarul, ba chiar e voinic ca un taur, de parcă nici nu i-aţi fi redus bugetul!Stimate domnule guvern, revenind la viol, aflaţi că degeaba mi-am pus şi cenuşă-n cap, chit că n-am vrut, c-o fi ea islandeză, da’ eu n-am mai auzit de ea, ceea ce înseamnă că n-are brand, să fi fost de la Paris sau de la Milano, m-aruncam în vulcan cu capul înainte! Între noi fie vorba, cred că şi pe dumneavoastră v-a afectat vulcanul ăla, deoarece se vede că nu sunteţi obişnuit cu prea multă substanţă cenuşie-n cap, cel puţin în faţa noastră întotdeauna aţi apărut cu capul gol, dar cu tolba plină de promisiuni, motiv pentru care sincer vă apreciez sinceritatea cu care ne luaţi de la gură totul, până şi burta, că cine să mai facă plozi căcăcioşi fără bani de pampersi pe vremurile astea? Bine c-a ieşit frunza de brusture, poate până la toamnă, când s-o usca, ieşim şi noi din criza asta diareică…În concluzie, în aşteptarea răspunsului dumneavoastră păruit, vă doresc o şedere lungă şi liniştită-n tron, cel puţin până s-or trezi şi adormiţii ăştia de români, să tragă apa!A dumneavoastră, Sfântu Filofteiap.s. Mai era ceva, da’ între timp, s-o dus şi asta…cu paru’ spre dumneavoastră.Tot S.F.
Mihai Hafia Traista
Femeia din rândul doi
(Nuvelă cinematografică)
în amintirea scriitorului şi traducătorului Ioan COVACI
„Şi astăzi intru în casa ta – oaspe viclean,
oaspe vechi,
oaspe cu gânduri ascunse.
Să te păzeşti!
Mînile mele scapără primejdii.”
Lucian BLAGA
1.
– Realitatea şi ficţiunea, în romanul tânărului, dar deja celebrului nostru confrate Luca
Dumbrăveanu se întrepătrund, se completează şi se potentează reciproc. Iată care este reţeta reuşitei artistice a romanelor sale! – aproape ţipă cu voce piţigăiată binecunoscutul critic literar Gheorghiţă Tudorescu.
Îşi întrerupse discursul pentru câteva secunde, cât să-şi şteargă cu o batistă de culoare roz fruntea transpirată şi chelia de un roşu opărit ce semăna leit cu un fund de maimuţă şi să bea două înghiţituri de apă din paharul înalt în care pluteau două felii de lămâie, după care continuă cu aceeaşi voce de piţigoi:
– După cum am menţionat anterior, reuşita artistică şi literară a confratelui nostru
constă în drămuirea corectă a raportului dintre ficţiune şi realitate, în contopirea lor una într-alta, până ce fiecare îşi pierde propria identitate...
Din nou pauză, batista roz, paharul cu apă...
Luca Dumbrăveanu şi-a adus aminte cum Gheorghiţă Tudorescu, încă pe când era profesor de română la liceu, obişnuia să-şi lipească de chelie, şuviţele rebele cu apă în care amesteca două-trei linguri de zahăr. Vara, muştele roiau în jurul cheliei sale formând o aureolă de sfânt deasupra capului, iar elevii l-au poreclit «sfântul muştelor».
– Ba mai mult de atât, aş îndrăzni să spun că această minunată capodoperă a tânărului scriitor Luca Dumbrăveanu ne pune pe gânduri şi ne face să recunoaştem, fie că vrem, fie că nu vrem că ne aflăm în faţa unui autor cu sclipiri de geniu...
Poetul Pablo Ronişoreanu îl atinse cu cotul pe Luca Dumbrăveanu, să privească spre medicul chirurg Anton Paporoteanu care dădea afirmativ din cap după fiecare cuvânt rostit de critic. Părea că vede cum ies cuvintele din gura acestuia, le sorbea cu ochii, le vâna prin aer, le aduna în turme ca nu cumva sa fie irosite în zadar. Iar dacă ar fi observat că cineva neglijează cuvintele născute în chinuri grele, cu sudoare, mai mult ca sigur ar fi strigat, asemenea Marelui Profet: «Nu aruncaţi mărgăritare în faţa porcilor!».
Dumbrăveanu zâmbi şi îşi mută privirea spre rândul doi, unde între directoarea Palatului Cultural, madam Eugenia Cimpoieru şi redactorul şef al celui mai important cotidian local, Victor Zurbagiu ședea o femeie îmbrăcată în mov. Era frumoasă şi tristă ca o seară de toamnă, cu frunze prin aer plutind. Nu ştia cine este, nu o mai văzuse până atunci, dar privind-o simţea cum îi cresc în inimă fiori învăluindu-i sufletul cu o durere dulce-amară. Dintr-o dată simţi că o doreşte!
Da, o dorea... cu o dorinţă oarbă, de nestăpânit cum îşi doreşte copilul jucăria din vitrină, fiind în stare să se tăvălescă pe trotuarul din faţa magazinului, numai să o primească. Nu simţise asemenea dorinţă până atunci. Dar ceva îi spunea că de acum încolo nimic nu va mai fi ca înainte...
Tocmai voia să-l întrebe pe Pablo Ronişoreanu cine este femeia din rândul doi, dar acesta atingându-l din nou cu cotul, şopti:
– Cât i-ai promis de rage mai frumos decât măgăriţa lui Balaam: «celebru», «talentat»,
«sclipiri de geniu», «reuşeşte», «capodopera», «ne-a dăruit»... te perie frate mai ceva ca la –«Nufărul». Numai să nu-mi spui că ă-ă-ă... că aşa şi pe dincolo, că nu te cred, poţi să mă picuri cu ceară şi tot nu te cred.
– A-a-a nu! Nici vorbă... stai liniştit nu am de gând să îţi răspund că aşa sau pe dincolo,
nici cu ceară nu am de gând să te picur şi nici măcar nu am să te întreb cât i-ai dat tu în primăvară, când ţi-a prezentat volumul de poezii...
Pablo Ronişoreanu râse cu poftă ducându-şi pumnul la gură, prefăcându-se că tuşeşte.
* * *
Toată lumea literară a metropolei cunoştea lăcomia fără de margini pe care o poseda ca
pe un har divin criticul literar, profesorul universitar, omul de litere, Gheorghiţă Tudorescu, deoarece niciodată nu prezenta o carte «de-a ’tu-i pomană», cum îi plăcea lui să spună. Ci numai pentru o «pomană adevărată». De această «pomană» depindea viitorul cărţii, chiar şi a unui autor consacrat, cum era Luca Dumbrăveanu. Dacă era o «pomană grasă», cartea era prezentată ca o capodoperă strălucitoare, demnă de literatura universală, iar autorul ei un mare talent, ba câteodată cu sclipiri de geniu, comparat cu marii scriitori ai lumii «şi cu siguranţă îşi dobândise prin truda şi talentul său un colţişor în istoria literaturii române». Dacă se întâmpla o «pomană mai modestă» atunci cartea era prezentată ca o operă bună, sau câteodată foarte bună, iar scriitorul promitea... Pomană slabă nu există!
Dar cu toată lăcomia care-i curgea prin vene, i se citea în ochi şi pe faţă, se simţea în fiacare cuvânt, în ridurile care îi apăreau pe frunte, în strâmbăturile nasului, în felul cum respira şi îşi ştergea chelia, Tudorescu niciodată nu ar fi prezentat cartea unui autor slab – «unui scriitoraş, colea şi el la marginea lumii literare», sau a unui debutant.
Nu nenicule, aşa nu mergea! Dacă îl voiai pe Gheorghiţă Tudorescu naş literar, atunci era musai să treci mai întâi prin focul purificator al lui Leonte Moisescu sau al lui Horaţiu Bureanu, critici literari care îşi făceau treaba «de-a ’tui pomana», dar şi-o făceau corect «în numele literaturii, a scrisului şi sfântului talent!». Abia după ce unul din aceşti doi truditori ai ogorului literar, sau chiar amândoi, rosteau în scris câteva cuvinte de bine despre tine, în una din cele trei reviste literare de prestigiu la care era abonat Grigoriţă Tudorescu şi pe care chiar le citea în fiecare dimineaţă în timp ce îşi servea cafeaua, abia atunci puteai să îndrăzneşti să-l inviţi pe marele cărturar şi fariseu (mai mult fariseu decât cărturar) la botezul «marii tale capodopere» sau a «unei opere de mare valoare», asta depindea de «pomana» pe care o primea. De această pomană depindea într-un fel sau altul «strălucitul viitor al carierei tale literare».
Şi chiar de nu l-ai fi vrut naş pe «sfântul muştelor» erai nevoit să-l ai, deoarece altfel nu se putea, era o lege nescrisă a literaturii metropolei şi dacă nu o respectai te trezeai dintr-o dată citind în una din cele trei reviste, precum că opera ta, trecută prin focul purificator al celor doi iluştrii critici literari pomeniţi mai sus «atât de apreciată şi lăudată de o critică subiectivă», nu e chiar aşa o mare operă, că avea foarte multe lacune şi neajunsuri, că aşa şi pe dincolo, dar bineînţeles asta se poate trece cu vederea tânărului autor, i se poate ierta, sau se poate pune pe seama lipsei de experienţă, că de fapt cu toţi avem perioade proaste în care... bla-bla-bla, bla-bla-bla... «dar autorul, totuşi, promite şi aşteptăm cu mare nerăbdare viitoarea lui carte, care cu siguranţă va fi un real succes». Următoarea carte, după o «pomană grasă» bineînţeles că era un real succes, altfel riscai să fii aruncat afară din lumea literară «în întunericul veşnic al anonimatului», iar numele să-ţi fie şters pe veci din istoria literaturii.
Dar în fond şi la urma urmei cărui autor nu-i place să-i fie lăudată opera? Cărui părinte nu-i tresare inima de bucurie când copiii săi sunt vorbiţi de bine?... Fie un scriitor consacrat, fie un începător, toţi se bucurau când aveau alături numele marelui critic Gheorghiţă Tudorescu.
* * *
Aplauze, felicitări, flori, strângeri de mâini, pupături, autografe, şampanie, pişcoturi, prieteni, admiratoare şi femeia îmbrăcată în mov...
Dar unde este?...
– Ce surprize ne mai pregătiţi domnule Dumbrăveanu? îi vâră reportofonul sub nas o
reporteră de la cotidianul la care Victor Zurbăgeanu era redactor şef.
– Dacă vă spun acum, nu va mai fi surpriză, îi zâmbi fetei.
– Totuşi, aşa în mare...
– Voi scrie o nuvelă.
– Despre? – insistă fata.
– Nu ştiu care va fi subiectul nuvelei, nici care va fi titlul, dar în schimb ştiu cum va fi
personajul.
– Ne puteţi descrie în câteva cuvinte eroul nuvelei?
– Da, într-un cuvânt – IDEAL!
Fata l-ar mai fi întrebat ceva, dar Luca o salută respectuos şi se pierdu în mulţime,
căutând-o din ochi pe femeia în mov. Nu era nicăieri, probabil plecase demult.
Plecă şi el fără să-şi ia rămas bun de la invitaţii săi. Toţi se adunaseră în mici grupuri, beau şampanie, discutau şi râdeau, ce nevoie mai aveau de el?...
* * *
Putea să meargă şi pe jos deoarece nu stătea departe de biblioteca în care avusese loc lansarea romanului său, dar luă un taxi. Se grăbea. Acasă, pe o foaie A4 îl aştepta nou născutul personaj, viitorul erou al nuvelei pe care o va scrie – un personaj ideal!
Coborând din taxi îşi aduse aminte de femeia îmbrăcată în mov.
Cine era?...
De ce plecase atât de repede?...
A venit cu madam Cimpoieru, cu Victor Zurbagiu sau se aşezase întâmplător între ei?...
Începuseră să-l macine întrebările.
S-a trezit obosit. Întreaga-i noapte fusese o zvârcolire chinuitoare, obositoare, un zbucium dureros între vise ciudate amestecate cu frânturi de realitate în care personajul viitoarei sale nuvele, abia creionat se revolta împotriva lui şi striga:
«Dumnezeu a creat omul după chipul şi asemănarea Sa, tu de ce nu m-ai creat după chipul şi asemănarea ta? De ce nu m-ai creat cu slăbiciunile şi viciile tale, cu acea fărâmă de frumuseţe şi cu marea-ţi neputinţă? De ce nu m-ai înzestrat cu sentimente de iubire, ură, vinovăţie?... Atunci poate te-aş fi iubit, cum îşi iubeşte un fiu părintele, te-aş fi adorat cum îşi adoră o creatură creatorul, sau poate te-aş fi urât cum îşi urăşte un rob stăpânul. Dar tu m-ai creat ideal, fără nici o slăbiciune, fără nici o patimă, fără nici o dorinţă... M-ai creat perfect. Frumos şi puternic, m-ai creat exact cum ţi-ai fi dorit tu să fii...»
«Eşti doar un personaj ireal, ce-ţi pasă?», încerca să-l potolească.
«Sunt ceea ce vrei tu să fiu. M-ai creat să nu-mi poată rezista nicio femeie, să nu mă poată învinge niciun bărbat, pentru că sunt puternic şi frumos, frumos şi puternic dar mai ales pentru că nu iubesc şi nici nu urăsc pe nimeni, sunt rece şi nemuritor, nu cunosc nici bucuria nici tristeţea, nici măcar durerea n-o cunosc pentru că nu sufăr de nimic şi nu am suflet.»
«Nu este adevărat! Nimic nu este adevărat din ceea ce spui, toate personajele iubesc, urăsc, suferă, se îndrăgostesc...»
«Aşa voi face şi eu, mă voi îndrăgosti de aceeaşi femeie de care eşti îndrăgostit tu, o voi iubi şi o voi avea înaintea ta. Da, o voi avea înaintea ta pe femeia în mov din rândul doi, iar ţie îţi va rămâne doar suferinţa şi durerea care te va ucide...»
«Eşti doar un personaj ireal, pe care când vreau pot să-l ucid, pot rupe manuscrisul în bucăţi, sau îl pot arunca în foc şi, adio!»
«Poţi rupe manuscrisul în mii de bucăţi, îl poţi arde în mii de focuri, eu nu trăiesc pe hârtie ci în mintea ta, asta e marea ta problemă!»
Pe urmă veni ea, femeia îmbrăcată în mov, frumoasă şi tristă, îşi dezbrăcă rochia în faţa lui şi, goală, i se dărui personajului său. Privea neputincios la trupurile lor încolăcite,dar nu putea face nimic, parcă era paralizat.
* * *
Cu toate că a fost doar un vis, visul acesta îl tulburase peste măsură. Primul lucru care-i trecuse prin minte a fost să rupă manuscrisul şi să-l ardă, să ucidă personajul creat, să se descotorosească de el pentru totdeauna.
«Eu nu trăiesc pe hârtie ci în mintea ta, asta e marea ta problemă!», îşi aminti de cuvintele personajului său.
Sunt doar puţin obosit şi nimic mai mult, şopti turnându-şi puţin coniac. Ce naiba,
doar nu pot fi gelos pe o femeie necunoscută şi pe un personaj ireal care au făcut dragoste în visul meu.
Acest gând îl înveseli puţin, dar totuşi rămase cu un gust amar în suflet, simţea ceva din durerea şi tristeţea lui Dumnezeu, când primul om – coroana creaţiei sale s-a revoltat împotriva-i..
Sunt doar puţin obosit şi nimic mai mult, repetă Luca instalându-se comod în fotoliul
din piele albă.
După câteva înghiţituri de coniac, simţi cum o căldură plăcută îi cuprinde întreg corpul şi îi veni să râdă, cum de a putut fi gelos pe o femeie necunoscută...
«Când alergi după o femeie necunoscută, e ca şi cum ai alerga după o nălucă», îşi aduse aminte de vorbele lui Pablo Ronişoreranu, poetul veşnic îndrăgostit.
Ar trebui să-l sune, sigur o cunoaşte, deoarece cunoaşte toate femeile legate într-un fel sau altul de viaţa literară şi artistică a metropolei.
* * *
Nu, nu ţine minte să fi văzut vreo femeie în mov între madam Cimpoieru şi Zurbăgeanu, dar
se poate să nu fi luat-o în seamă, deoarece tot timpul o sorbea din ochi pe frumoasa Cornelia, nevasta medicului chirurg Paporoteanu.
«Îmi place femeia asta şi gata! Ce să fac?» parcă se dezvinovăţea «Cred că de data asta e ceva trainic...»
De câte ori auzise fraza asta?...
Pablo o rostea ori de câte ori se îndrăgostea. Dar cu cât i se părea că legătura va fi mai trainică, cu atât era mai trecătoare. Nu aveau secrete unul faţă de celălalt, se înţelegeau bine, asta poate şi datorită faptului că îmbrăţişaseră genuri literare diferite. Fiecare avea editorii, cititorii şi admiratorii săi, nu aveau ce împărţi, de aceea se bucurau sincer unul de reuşita celuilalt.
Pablo se îndrăgostea foarte uşor şi foarte des.
Iubea arzând ca o flacără nestinsă, dar multe dintre femeile pe care le-a iubit nici măcar nu au aflat vreodată că au fost iubite cu adevărat, că au reuşit cu frumuseţea, trupul, sau poate pur şi simplu cu comportamentul lor să întreţină fie şi pentru câteva clipe focul dragostei în inima unui poet şi că poate lor se datorau cele mai frumoase poeme din creaţia literară a veşnic îndrăgostitului Pablo Ronişoreranu. Nu toate femeile de care se îndrăgostea erau frumoase şi asta pentru că că Pablo privea femeia cu ochiul poetului şi reuşea să vadă ceea ce unui muritor de rând nu-i fusese dat să vadă, dar mai ales să înţeleagă… El reuşea să vadă sufletul frumos al femeii, deoarece femeia are cel mai frumos suflet, mai frumos chiar decât sufletul îngerilor, al heruvimilor şi al serafimilor, pentru că femeia este dătătoare de viaţă, născătoare de prunci, pentru că femeia este MAMĂ şi mai frumoasă decât femeia, numai femeia poate fi.
La început nu-i venea să creadă că Pablo Ronişoreanu nu o observase pe frumoasa femeie îmbrăcată în mov şi îl bănui că s-a îndrăgostit şi el de ea. Ştiind cât durează dragostea poetului pentru o femeie nu ar fi fost nicio problemă, ar fi aşteptat, deoarece erau zile în care acesta se îndrăgostea de două, ba chiar de trei ori.
Înlătură imediat orice bănuială, când acesta îi spuse că o să-i ceară fotografului Dragoş Ionescu să-i arate fotografiile făcute la lansare, Dragoş lucra pentru cotidianul lui Victor Zurbăgeanu, şi bineînţeles că făcuse câteva clişee cu el, dar mai ales cu madam Cimpoieru care era de-a dreptul fericită ori de câte ori îşi vedea chipul pe pagina unui ziar sau reviste.
– Deci cu alte cuvinte, dacă frumoasa în mov a stat între ei, adică între madam
Cimpoieru şi Victor Zurbăgeanu, treaba e rezolvată, îl asigură Pablo şi îi promise că îl va suna imediat după ce vede fotografiile.
* * *
În aşteptarea telefonului ce urma să dezlege misterul femeii în mov din rândul doi, Luca Dumbrăveanu îşi îmbrăcă halatul şi făcu câţiva paşi prin cameră pentru a-şi dezmorţi picioarele. Se opri în faţa măsuţei de scris, avea una şi în dormitor, şi privi la cele câteva foi ale manuscrisului viitoarei sale nuvele, între aceste coli pe care cu câteva minute înainte era cât pe ce să le rupă, se odihnea personajul său, idealul său personaj, pe care îl iubea asemeni lui Turgheniev, îl purtase cu dragoste în închipuirea sa, cum îşi poartă în pântece mama copilul, dar după ce îl născuse pe hârtie nu mai ştia ce să facă cu el...
«Eu nu trăiesc pe hârtie ci în mintea ta, asta e marea ta problemă!», îşi aduse aminte şi îşi mai turnă puţin coniac.
«Poate, nu ar fi rău să mă îmbăt.»
În rarele cazuri când se îmbăta, după ce îşi revenea din mahmureală se simţea curat, purificat şi cu sufletul despovărat, ca şi cum ar fi trecut printr-un foc purificator.
«Dar dacă Pablo nu o cunoaşte?... Dacă nu o cunoaşte nimeni, poate nici nu este din oraş?... Poate a trecut întâmplător pe acolo şi văzând afişul a intrat, pur şi simplu să-şi omoare timpul până la trenul care a dus-o departe?... Poate i-a citit cărţile, îl cunoaştea după nume şi dorea să-l vadă?...»
Alungă gândul că s-ar putea să nu o mai revadă, deoarece dorea să o revadă, dorea mult, foarte mult...
Îşi reluă plimbarea prin dormitor, care i se păru deodată străin şi trist ca un peron de gară, prin care nu mai trecea nici un tren. Din când în când, privea spre telefonul ce se odihnea tăcut pe măsuţa lui, ca o ţestoasă pe ţărmul mării.
* * *
Fotograful Dragoş Ionescu plecase în zori de acasă, urma să participe la o expoziţie colectivă de fotografie într-un orăşel din sud, dar se va întoarce diseară, aşa că va trebui să aibă răbdare până a doua zi, sau să o uite, cum îi era mai la îndemână, glumi Pablo, totodată îl anunţase să nu-l deranjeze până diseară, deoarece frumoasa Cornelia a acceptat invitaţia de a-i vizita dormitorul. O zi întreagă va fi a lui. Bineînţeles că el ar fi preferat o noapte, dar noaptea ea aparţinea soţului său chirurgului poet Anton Paporoteanu.
Vestea nu-i plăcu deloc. Probabil astăzi se va îmbăta... Sau nu, mai bine va merge să se plimbe prin pădurea de la marginea oraşului.
Nimic nu te poate linişti mai mult decât foşnetul frunzelor de toamnă, covor de amintiri aşternut sub picioare....
El o chemase, ea venise. Venise la prima lui chemare, amantă supusă să-i fie, cum nu a fost vreodată. Venise să i se dăruiască lui, poetului bărbat, bărbatului frumos, frumosului nebun al marilor iubiri, care a făcut-o pentru prima oară în viaţă, să se simtă femeie, să cunoască plăcerea fără ca el să o atingă.
Simţise cum privirea lui îi mângâia părul, fruntea, obrajii, bărbia, gâtul… pe urmă simţi cum alunecă pe spate, pe piept, poposeşte pe sfârcurile sânilor întărite de plăcere, pe burtă în jurul buricului, simţea cum o mângâie, şi simţii… acolo faţă de toată lumea.
Nimeni nu observase nimic, toţi erau preocupaţi de discursul criticului literar Gheorghiţă Tudorescu.
Deschise ochii şi privi speriată în jur, pe urmă îi închise la loc satisfăcută şi mulţumită că nu gemuse de plăcere, sau mai rău, nu leşinase. Îşi privi soţul şi simţi un sentiment de vinovăţie faţă de el.
* * *
Frumoasa Cornelia nu-şi înşelase niciodată soţul, nici nu se gândise vreodată la asta, îi era credincioasă şi supusă ca o sclavă stăpânului său, desfăcându-şi coapsele ori de câte ori acesta i-o cerea, simţind o durere amestecată cu o vagă plăcere, credea că aşa trebuie să fie, că aşa simt toate femeile, mai mult durere decât plăcere, de aceea le compătimea pe bietele prostituate care trebuiau să facă sex de câteva ori pe noapte şi nu înţelegea niciodată de ce în secvenţele erotice din filmele pe care le-a vizionat, femeile gemeau de plăcere?...
Dar Anton Paporoteanu, renumitul medic chirurg şi poet pe deasupra, nu-i apreciase niciodată această credincioşie şi supuşenie, credea că tot ce-i al ei i se cuvine lui şi că rolul ei ca şi al celorlalţi semeni era să-l servească pe el. Îl interesa doar poezia, dar nu poezia în general, ci doar cea scrisă de el, deoarece dintre toţi confraţii săi contemporani, el era singurul care înţelegea poezia şi o crea. Crea o poezie adâncă, psihologică, o poezie pe care abia generaţiile viitoare o vor putea înţelege în adevărata ei profunzime. Bineînţeles, aceasta era părerea lui despre propria-i persoană şi despre poezia sa. Scotea mii de exemplare, în zeci de ediţii de lux, a volumelor sale, reeditându-le ori de câte ori pe masa de operaţie a secţiei de chirurgie sta întins câte un pacient cu posibilităţi de sponsorizare a unui act de binefacere pentru generaţiile viitoare. Cărţile le dona bibliotecilor şi aşezămintelor de cultură, ca să fie la îndemâna celor ce vor şti să-i aprecieze opera la adevărata ei valoare.
Era un chirurg foarte bun, nu ducea lipsă de pacienţi bogaţi şi în ciuda poeziei sale de o mediocritate ieşită din comun era un nume în literatură, membru al uniunii scriitorilor, laureat al câtorva premii literare naţionale şi internaţionale, tradus în câteva limbi europene şi nelipsit de pe paginile marilor reviste literare. Era celebru, pe drept în chirurgie şi pe nedrept în literatură. Timpul şi-l împărţea între masa de operaţie şi masa de scris, neglijându-şi total frumoasa soţie, care suporta cu stoicism toate capriciile bărbatului care nu numai că îşi salva semenii, dar îşi jertfea timpul şi banii pentru generaţia ce îi va ridica monumente şi va denumi străzi cu numele său, asigurându-i astfel nemurirea.
Frumoasa Cornelia suferea în tăcere, nu se plânsese niciodată nimănui şi ce ar fi putut să spună dacă s-ar fi plâns cuiva?... Că o enerva la culme chelia lui lucioasă, guiţările de porc pe care le scotea când ajungea la orgasm, vânturile pe care le trăgea fără nicio jenă, sforăiturile interminabile ce întreceau zgomotul unui motor de tractor, ochelarii lui cu lentile duble, felul în care îşi lega cravata, genta jerpelită la care nu vroia să renunţe, şoşonii pe care îi trăgea peste pantofi ori de câte ori ploua?... Pe cine interesa viaţa ei, viaţa lor conjugală?...
Mulţi şi-ar fi dorit să aibă o femeie frumoasă ca ea. Îşi putea găsi un amant oricând, dar nu-şi dorea asta niciodată, până la experienţa pe care o trăise ieri la lansarea cărţii lui Luca Dumbrăveanu, unde Pablo Ronişoreanu...
Până atunci respinsese toate avansurile primite, şi i se făceau destul de des, ba odată, când un medic stagiar merse prea departe, încercând să-i pună mâna pe fese, îi spuse lui Paporoteanu care după ce a râs cu mare poftă, a aranjat mutarea stagiarului la un dispensar rural «unde şi-a înţărcat mutu’ iapa». Nu îi făcea plăcere nici atunci când bărbaţii o priveau lacom. Din cauza soţului său, începuse să urască bărbatul, de aceea rămase surprinsă când simţi că privirea poetului nu o deranja ba dimpotrivă...
4.
Se plimba prin pădurea de la marginea oraşului, încercând să-şi liniştească interiorul zbuciumat. Dacă cineva, privindu-l ar fi dorit să-l descrie cu siguranţă ar fi spus: Iată un om liniştit, cu sufletul împăcat şi mulţumit de sine însuşi!
Aşa a fost până ieri, dar de când o zărise pe femeia în mov şi trecuse prin visele prin care trecuse, sufletul său numai liniştit nu era.
Dacă oamenii ar putea să-şi vadă unul altuia sufletele, ar fugi îngroziţi care încotro, s-ar ocoli, şi nici «bună ziua» nu şi-ar da, zâmbi trist, gândindu-se cum ar putea el să descrie sufletul. «Şi sufletul? Un abur care trăieşte şi el şi se tot plimbă.», spunea Marin Preda în Moromeţii, dar nu este deloc aşa, nu este aşa pentru că acest abur care se tot plimbă, câteodată doare, şi doare rău, te macină, te zbuciumă îţi alungă somnul sau îţi provoacă coşmaruri, te distruge, te doboară, din cauza acestui abur mulţi îşi pun capăt zilelor, sfârşesc prin ospicii şi puşcării, iar cei care trec peste durerea aburului plimbător, oameni tari, ajung la un moment dat să nu-i mai simtă durerea, sau îl pierd de tot. Descrierea sufletului, sau definiţia lui despre suflet, s-ar fi apropiat de cea a marelui Goga: «Sufletul e urna în care închidem cenuşa patimilor noastre».
Multe din personajele sale trecuseră prin starea asta, pe care el fără să o fi simţit vreodată până atunci, o descrisese de nenumărate ori în cele mai mici amănunte, căci suferinţa şi dragostea, sau mai bine spus suferinţa din dragoste era cel mai bun ingredient pentru subiectul unei creaţii literare, pe care o savurau cu mare plăcere cititorii de toate vârstele.
«Cred că aţi suferit mult din dragoste?», îl întrebase odată o cucoană durdulie la o întâlnire cu cititorii.
«Da doamnă, şi sper să mai sufăr mult, deoarece suferinţa purifică sufletul.» Femeii îi plăcuse răspunsul primit, se îmbujoră în obraji şi plecă mulţumită.
Numai că suferinţa descrisă pe hârtie deşi izvorăşte din sufletul creatorului, este incomparabil de uşoară cu adevărata suferinţă. Suferinţa personajelor diferă de suferinţa autorului, deşi autorul suferă alături de personaj şi iubeşte alături de el. Dar de multe ori autorul suferă din cauza personajului, deoarece se întâmplă ca acesta să se revolte, să o ia razna, abătându-se de la drumul pregătit de autor, uneori face asta ca să evite calvarul pregătit, alteori dimpotrivă, se duce pe acest drum cu toate ca i-a fost pregătit altceva, iar alteori pur şi simplu nu vrea să mai facă nimic, se încăpăţânează şi atunci...
Da, autorul când nu ştie ce să mai facă cu un personaj îl ucide. Asta fac toţi autorii, îşi ucid personajele în cele mai stranii şi tragice feluri. Suferă pentru ele, plâng dar cu toate acestea le ucid.
«L-am iubit, l-am iubit foarte mult, am plâns la moartea lui», spune Turgheniev, când e nevoit să-l ucidă într-un chip dramatic pe Evgheni Bazarov.
«Imaginaţi-vă ce mi-a făcut Tatiana Larina… Se mărită!», exclamă, supărat pe eroina sa Puşkin.
Poate nu ar fi atât de greu să ucizi un personaj pe hârtie, dacă el nu ar exista în…
«Eu nu trăiesc pe hârtie ci în mintea ta, asta e marea ta problemă!»
DA! un mare DA... Aceasta era marea lui problemă – personajul său rebel şi necunoscuta îmbrăcată în mov. Şi chiar de îşi va putea ucide personajul, rămâne necunoscuta, pe care i se părea că o zăreşte stând pe fiecare bancă, la fiecare cotitură a aleii, după fiecare pom...
«Când alergi după o femeie necunoscută, e ca şi cum ai alerga după o nălucă.»
Poate ar fi mai bine să o uite, să intre în prima cârciumă, să se îmbete şi apoi să nu-şi mai aducă aminte de ea niciodată. Dar era prea târziu, ştia că nu o va putea uita, a înţeles asta încă de dimineaţă, aducându-şi aminte de visul în care ea... Atunci trebuia să o ucidă în mintea lui, împreună cu personajul său abia născut, acum e prea târziu, acum e imposibil!
Ana care aduce fericirea
O cheamă Ana M. și, dacă ar fi să-i traduc numele din maghiară fără a avea nici cea mai vagă cunoștință din această limbă, i-aș spune așa: Ana care aduce fericirea.
De altfel, nu știu dacă numele este traductibil, dacă el semnifică ceva în limba respectivă sau și-a pierdut sensul inițial, dar în spatele fiecărui nume stă un om și el este cel care dă, în ultimă instanță, o semnificație numelui.
Așa cum, bunăoară, un nume de stradă de cele mai multe ori ascunde o poveste și, așa cum prea bine știm, poveștile cele mai frumoase nu sunt pur și simplu povești, ci fapte de viață.
Când Antal Burján pe care, deloc întâmplător, l-am numit "ungurul meu" mi-a spus că vrea să-mi arate Sighișoara, dar nu Sighișoara pe care o pot vedea și singur, ci Sighișoara lui, nici prin cap nu mi-a trecut că voi ajunge să cunosc una dintre aceste minunate povești.
- Aceasta este casa în care am copilărit! îmi spune el după ce parchează mașina pe o străduță înfundată undeva, la umbră.
Aveam să aflu după aceea că strada pe care este situată casa se numește "Strada florilor" și că numele vine de la o casă în care locuiau niște sași care, pur și simplu, vindeau în acea casă flori.
- Între noi și familia de sași mai este o casă care a fost, înainte vreme, locuită de secui, continuă el. Aici lumea era trilingvă. Familiile discutau între ele când în germană, când în ungurește, când în română. Sau toate la un loc. Dacă tata mergea în vizită la o familie de sași, vorbeau în germană, dacă sașii veneau la noi, vorbeam în maghiară. Sau se putea ca tații noștri să vorbească în germană, iar noi, copiii, în maghiară.
Aveam repede să-mi dau seama că Sighișoara care îmi era prezentată nu era a lucrurilor care se văd, ci a celor care nu se (mai) văd. Antal îmi scotea, rând pe rând, din pălăria de magician oamenii care au fost aici odată. Așa cum fuseseră acele flori care au dat numele străzii, chiar dacă acum pe "Strada cu flori" nu mai sunt flori, ci au plecat împreună cu familia de sași către cine știe ce alt tărâm.
Dar nu aici se termină povestea pe care vreau să vă spun și pe parcursul căreia am aflat o grămadă de lucruri despre oamenii care au trăit aici odinioară și pe care nu numai moartea i-a secerat, ci și nepăsarea, lipsa de înțelegere a celor care trebuia să-i ocrotească.
În lumea trilingvă m-am trezit și eu întrucât împreună cu noi, aproape tot timpul, au mai fost soția și fetița de Antal și o prietenă a acestuia pe nume...
Și, cum soția lui Antal este filipineză, de cele mai multe ori discuta cu ea în engleză, prietena lui Antal discuta cu fetița de Antal în maghiară și eu în română cu toți, mai puțin fetița și soția filipineză.
Un lucru de mirare pentru mulți care se îndărătnicesc să creadă că pe lumea asta există o singură limbă este că numitul Antal a încercat să-și învețe fetița și câteva cuvinte în română, deși ei sunt stabiliți în Ungaria, unde fetița s-a și născut.
Și cică fetița nema română, nu vroia să pronunțe nici măcar un cuvințel până când, aflați într-o vizită acasă, în Ardeal, s-au trezit spunându-le grănicerilor sau unui echipaj de poliție care i-a oprit, în cea mai pură limbă românească: "Vai de capul meu!".
În fine! Ideea e că, după ce am luat masa, timp suficient cât să dau cu mucii în fasole în stil caracteristic (chiar am mâncat o ciorbă de fasole în pită) povestindu-le de cumplitele cazne prin care am trecut când am călărit pentru prima oară în viața mea și, sper, pentru ultima, de faptul că numitul Jusi mi-a stârnit cele mai aprige spaime/frisoane/emoții întrucât în manej a fost introdusă și o călduță (am vrut să scriu "căluță", dar deșteptofonul a intervenit prompt) pe nume Medeea, după care se învârtea ca girofarul cu tot cu mine răscrăcărat în spinarea sa, moment în care companionii mei au făcut fețe fețe; aflu că urmează să mergem în vizită la părinții prietenei de Antal care care care cum dracu' zicea că o cheamă? O, shit! Medeea. Că prost mai ești!
Știți, mi se întâmplă adesea ca lucruri pe care mi le spune cineva să se piardă în mine ca într-o fântănă, cum ar fi o monedă pe care o arunci și hăt, cine știe când ajunge la fund, auzi reverberația mult mai târziu. Atunci când am încercat să mă sinucid la respectabila vârstă de 8 sau 9 ani înghițind niște medicamente pe care tata le adusese din Italia și mi-a spus că sunt strict interzise și după care mi-a fost foarte, foarte rău, cât să mă "trezesc" în comă la spital, mi-au trebuit vreo 11 ani ca să mă trezesc de data asta în mașină întrebând ca prostul în timp ce mergeam cu tot familionul ca să aflu dacă am intrat la facultate au ba, "Mamă, nu cumva medicamentele alea erau anticoncepționale?
- A, nicidecum, cum să fie așa? mi-a răspuns ea cu un aer nevinovat. Erau niște amărâte de aspirine!
- Sper că unele tamponate! i-am răspuns eu, bineînțeles; numai în gând.
Dar, revenind la oile noastre, adică la cai, Medeea a luat-o cu mașina ei înainte și noi fuguța-fuguța după ea. Cu siguranță povestea lui Jusi a amuzat-o grozav și cel mai probabil a tras concluzia nu ungurește, nici românește, ci femeiește, că toți bărbații/masculii, indiferent din ce regn provin, sunt niște dobitoci.
Părinții ei locuiesc într-o localitate celebră în secuime pentru că aici ar fi murit în luptă cel mai mare poet al lor, Sándor Petőfi. Un fel de Eminescu al lor.
15 Martie 1848 a însemnat pentru unguri ceea ce a fost 1877 pentru noi: Lupta de eliberare de sub jugul habsburgic. Din păcate s-a iscat o neînțelegere totală între români și unguri, în cea mai mare parte din pricina faptului că unii se vroiau mai egali decât alții, astfel încât, într-un final, au pierdut cu toții. Petőfi a dispărut pe câmpul de luptă și nici azi nu se știe unde sunt oasele lui.
Dar nu povestea acestui poet mă interesa pe mine, ci a Anei și a soțului său.
Ceea ce îmi povestise Antal pe parcurs era o poveste desprinsă parcă, din alte lumi.
Ea, româncă, el, secui.
Însă aici nu povestea interetnică primează, ci una mult; mult mai profundă.
Ungurul meu începuse să-mi deruleze de cu dimineață un film în care îl vedem pe Attila, impegat de mișcare; cum se duce la serviciu și constată că macazul nu poate fi schimbat pe modulul automat. În acel moment decide să-l schimbe manual întrucât exista riscul major ca două trenuri să intre în coliziune. Reușește să facă acest lucru cu prețul propriei vieți întrucât, în final, este călcat de tren. Își pierde, în accident, o mână, degetele de la cealaltă și picioarele. Logodnica îl părăsește într-un final și în viața lui apare Ana, mama Medeei, care îl ia de bărbat.
Aceasta este povestea lui Antal.
Câtă compasiune, gândeam în mintea mea. Ce putere de sacrificiu...
Asta până când, odată ajunși la Albești, ne întâmpină Ana, cea care aduce fericirea.
Aflând că nu știu o boabă ungurește, dar că am aflat, totuși, cum se spune da și nu, îmi spune că și pentru ea a fost greu, dar nu imposibil. Și că maghiara este o limbă foarte frumoasă. Și că poeții lor sunt foarte buni. Plusez și adaug, alături de igen (da) și köszönöm care va să însemne "mulțumesc".
Ana e frumoasă și emană lumină. Simți cum razele ei trec prin tine.
- Nici nu aveți nevoie de altceva! îmi spune ea.
Să spui da, nu, mulțumesc, cu plăcere este tot de ce ai nevoie în orice limbă. Nu-ți trebuie nimic mai mult.
Ana stălucește. Simți asta oricum ai fi, oricine ai fi. Este caldă ca o pâine de casă.
- Și să iubești! Asta îți trebuie, să iubești! Pur și simplu. Fără nimic altceva. Cum l-am iubit eu pe soțul meu
Ana este lumină. Ana este lumină. Ana este lumină.
Și atunci am început să înțeleg. Nu compasiunea a adus-o alături de el, ci iubirea. Iubirea aceea curată, adevărată. Care, cum spune poetul, mișcă sori și stele.
Povestea ei este simplă. A aflat de accident în timp ce era plecată la filologie.
Și s-a întors. A renunțat la școală și s-a întors. Ca să dăruiască și să fie dăruită.Ea nu a văzut niciodată infirmul pentru că el nu a fost niciodată infirm. Ea i-a văzut inima.
- Părinții mei s-au opus la început, îmi povestește ea când o întreb, timid, cum s-au cunoscut. Le era teamă că va fi o povară prea mare și că îmi va fi foarte greu. "Gândește-te numai la depresiile pe care le va avea", îmi spuneau.
Ana este înger. Ana este înger. Ana este înger.
Și dintr-o dată mă trezesc din nou cu un răspuns venit peste ani. Iarăși piatra aia aruncată în fântână și ale cărei reverberații abia acum a ajuns din străfunduri.
"Cum arată un înger?", te întrebi la un moment dat Încerci să ți-l imaginezi, dar nimic nu este convingător.
Îngerul este cel de lângă tine. Îngerul este cel care îți este aproape. El are formă, glas și culoare. El este țoți cei pe care îi întâlnești și lasă dâre de lumină în tine. Este nu trimisul lui Dumnezeu, ci dumnezeirea. Este făcut din carne. Este făcut din sânge. Este făcut din oase. Este văzduh. Noi suntem vehiculele cu care vine în lume. Noi suntem partea care se vede. Noi suntem caroseriile.
Orice înger, ca să poată iubi, devine om. Este singura lui cale de acces. Altfel nu se poate.
Iar calea de acces în noi sunt rănile. Pe-acolo intră el. Pe-acolo își face loc. Suferința îl purifică. Cei care suferă au îngerul lor. A intrat acolo pe unde suferă.
Soțul Anei este frumos. Și el luminează.
Pentru moment, mi s-a părut pasăre. Pur și simplu. I-au fost luate mâinile pentru a i se da aripi. Pa-să-re.
Nu știu dacă povestea lui Antal este cea adevărată. Uneori avem tendința să îmbogățim, involuntar. Să punem de la noi ce credem că lipsește.
La Ana lucrurile sună simplu. A auzit de accident, îmi spune că a alunecat și a căzut sub roțile terenului. La serviciu. Ea a auzit și s-a întors. Nu de la început, pentru că părinții nu erau de acord.
- Am început să-i trimit scrisori, Anti! Prin tatăl tău, ca să nu se prindă ai mei. Le trimiteam acasă la voi. Pe Strada Florilor. Ați trecut și pe-acolo?
Pe Strada Florilor. Pe Strada Florilor. Pe Strada Florilor.
Scrisorile Anei pe Strada Florilor. Florile Anei pe Strada Florilor. Inima Anei pe Strada Florilor.
Inima Anei într-o pasăre.
Pentru Attila viața a căpătat un alt sens. A căutat să pună o stavilă lucrurilor care se pierd. Încercând să reînvie o lume acum dispărută, pentru a (re)găsi drumul spre viitor. A înființat un muzeu al comunei Albești, a scris o carte despre istoria acestor locuri unde s-au dat odată mari bătălii. Și inima lui a rămas tot pe Strada cu flori. Chiar viața lui a devenit un poem, poate ultimul scris de Sábdor Petőfi. Și de Ana, îngerul lui iubitor.
Înainte de a pleca, i-am cerut permisiunea să mă lase să o fotografiez. În curtea casei mărginită de două drumuri. În localitatea aceea în care a dispărut un poet. Și care se întoarce mereu, sub alte și alte forme. Poeții nu mor. Pleacă doar pentru un timp. Când se întorc, cine îi mai recunoaște?
Ca un făcut, la sfârșitul călătoriei s-a mai întâmplat ceva. Antal m-a dus la pensiunea în care ne-am cazat peste noapte, ca să-mi recuperez mașina. El urma să plece spre Târgu Mureș; la niște rude; eu, la Sibiu.
Am rugat-o pe soția lui să ne facă o poză.
După ce s-au urcat în mașină, au început să-mi facă cu mâna.
- By, by! am strigat eu în engleză, din considerente filipineze.
Moment în care Antal deschide agitat portiera și-mi spune:
- Ați auzit ce v-a spus fetița mea?
- By-by! zic eu către ea, făcând cu mâna de zor. Presupun că asta, nu?
- A zis "La revedere!". În românește.
Acu', eu ce să mai spun?
Vai de capul meu!
