EUROPEEA

Alte texte cu domnul Ghecev

​

Domnul Ghecev înfurie vântul

Când vântul îl înfurie pe domnul Ghecev,
Domnul Ghecev înfurie vântul. Are o căţeluşă
Albă ca zăpada, seara ascultă piese nostalgice
Ascunzându-şi plânsul. Păsările cu aripi întinse
Îi aduc aminte de mare, de orizont, de liniştea
Pe care, de la o vreme, nu o mai simte. Uneori 
stă ore în şir în cafenele, întotdeauna la fereastră, 
şi urmăreşte străinii. Cum aleargă, cum merg,
cum tac. Oamenii îi sânt simpatici, dar şi dezgustători.
Domnul Ghecev nu ar putea trăi fără oameni. Ceea
Ce în accepţiunea tuturor e rău, pentru dânsul e bine
Şi invers. În tinereţe domnul Ghecev spăla vase
Ca să-şi lichideze restanţele, acum îşi acoperă
Unele datorii cu altele, mai proaspete. Şi e bucuros
Uneori. Pentru lucruri simple se bucură.
Când domnul Ghecev înfurie vântul,
Vântul îl înfurie pe domnul Ghecev
Şi nu se poate face nimic să nu fie furie între ei.


Domnul Ghecev are cute la ceafă

De grijile prietenilor, de iubiri ratate, de oameni
Care nu înţeleg, de drogaţi, beţivi şi fumători,
De aroganţi, de laşi, de ticăloşi,
De intelectuali şi de prostituate
Domnul Ghecev are cute la ceafă.
De câini vagabonzi şi de străzi pustiite,
De ambuteiaje, de rânduri în supermarket,
De credite neacoperite, de maşina prăfuită,
De bani domnul Ghecev are cute la ceafă.
De timp pierdut aiurea, de plâns, de indiferenţa
Oamenilor dragi, de cerul întunecat, de ameţeală, 
De nervi, de zăpadă sau de lipsa ei, de lumină, de plictis,
De bucurie domnul Ghecev are cute la ceafă,
Şi fără de ele domnul Ghecev nu ar mai fi 
domnul Ghecev.


Domnul Ghecev mare şi minciunos

Domnul Ghecev şi-a dat licenţa la minciună,
Dar nimeni nu trebuie să ştie despre asta.
Unica evidenţă pe care nu o poate ascunde
Este volumul său. Cu burtica asemenea unui balon
Gata gata să se spargă, oricând mută şi cerul
Şi munţii şi orizontul.
Când doarme, sforăie, iar sforăitul său trezeşte şi
Sălbăticia din inima pădurii.
Domnul Ghecev nu e Tarzan şi nici Casanova,
Dar l-ar putea înlocui pe Peter Pan, dacă ar putea
Zbura. Într-o seară, în drum spre casă, s-a împrietenit
Cu nişte aurolaci. Le-a dat hrană, haine şi lucru,
După care numărul aurolacilor din cartierul său
s-a înmulţit major.


Domnul Ghecev se complace

Domnul Ghecev îşi iubeşte mustaţa pe care nu o are,
Ochiul său stîng, atât de primitor şi larg deschis,
Oricând nu te-ai uita în el, deprinderile, mersul stângaci,
Viaţa, biografia, idealul, anotimpul în care
s-a născut, reflexiile corpului când se enervează,
intrările de orice fel, ieşirile dramatice, aruncatul
foilor, bătutul cu pumnul în masă în timp ce 
îşi priveşte interlocutorul direct în ochi.
Domnul Ghecev adoră privirile invidioase,
Seducătoare, incertitudinile, albul intens
De la prima ninsoare, căderea frunzelor.
Dar, mai ales, domnul Ghecev îşi iubeşte
Liniile palmei, care parcă se topesc în necunoscut.

​

despre crize şi bomboane

​

- Aveam un amic care era într-o criză şi nu ştia decât faptul că el o să moară şi că totul se rezumă la moarte, acea moarte care o să vină într-un mod inevitabil.
- Adică, nici nu se pune problema că ar putea să supravieţuiească...?
- Nu, prietenul ăsta ştia că orice face el nu foloseşte la nimic, dar printr-un ciudat salt al vieţii...
- Paradoxal salt...
- Da... el găseşte de cuviinţă în momentele respective să o ia pe ocolite spre moarte
- Păi, stai un pic, eu credeam că vorbeşti despre momentele alea din faţa morţii, când ştii că ea este foarte aproape... nu în bătrâneţe...
- Da, în aşa situaţie se şi afla... chiar înainte de a muri...
- ...din genul sinucigaşilor. Şi care ar fi logica lor? Tu îi înţelegi? Ce fel de judecată ar putea să te împingă să faci aşa lucruri extreme? Ştii, eu adineauri mă uitam din balcon şi mi-am amintit cum m-a întrebat cineva dacă aş putea să mă arunc de la înălţime, şi cum mă uitam de sus, mi-am pus problema asta, dar nu... n-aş putea să fac aşa pas nebun. 
- Aia este frică de fapt... dar asta e bine. Este autocontrolul şi derularea subconştientului care e bine să fie sănătos în asemenea cazuri.
- Dar crizele acestea pot să se transforme chiar în moarte?
- Da, poate, dacă nu mai e posibil să trăiască altfel. Nu întotdeauna totul se rezumă la salvare. Poate că arta l-a salvat o dată, l-a salvat de mai multe ori, dar s-ar putea ca într-o zi arta să nu îl mai salveze pur şi simplu.
- Mai bine să nu ajungi să ai nevoie de momentul ăsta salvator. Greu e cu disperarea omenească. Dar ţie ţi s-a întâmplat să ai momente din astea mai dificile, să percepi lumea altfel decât este?
- Întotdeauna.
- Păi, cum adică întotdeauna? Vorbesc despre momentele criză, eşti prea zâmbăreţ ca să trăieşti întotdeauna aşa ceva.
- Nu regret nimic decât viaţa însăşi, dar au fost şi încercări mai complicate pentru mine. Eu am avut o iluzie despre viaţa pe care o trăiam, am ţinut-o foarte mult timp în mine, şi doar anul ăsta am conştientizat că e cu totul altceva, şi că am gândit atâta vreme greşit...
- În ce a constat problema, care a fost iluzia, dacă nu e secret?
- Ei, nu... eram îndrăgostit de o fată şi când o vedeam, nu aveam grai, şi când vorbeam cu ea, mă bâlbâiam frate! Şi au trecut vreo zece ani aşa. Apoi ne-a întâlnit întâmplător şi vorbeam deja normal. Ea lucra la televiziune şi eu i-am zis că prezintă prost de tot. Şi n-am mai vorbit. Am fost la un spectaaaacol odată, pe urmă ne-am întâlnit la o petrecere, şi la petrecere ea era un fel de vedetă. Şi mie nu-mi plăcea de ea cum era la film, mie îmi plăcea de ea cum era în realitate. Apoi, culmea, m-am angajat la acelaşi post de televiziune cu ea, eu făceam textul pentru meteo, iar ea făcea altceva. Şi ea venea tot timpul acolo la birou unde eram. Şi tot aşa lucrând, vorbind cu ea, mi-am dat seama că nu mai sunt îndrăgostit. Şi că nici nu a existat nimic. Nimic! Dar îţi dai seama câţi ani au trecut de când am văzut-o prima dată?
- Şi ai pierdut atâta timp cu dragostea asta până să conştientizezi...
- De fapt, iluzoriul ăsta m-a ajutat foarte mult în ceea e am devenit. Eu ajunsesem la concluzii existenţiale legate de ea, avea aşa o imortanţă pentru mine, că nu mai contau toate lucrurile care se întâmplau, vroiam doar să ştiu că ea e bine. La mine tot a fost o dragoste de asta, adică ştii tu, eu scriam poezii doar pentru ea, pentru nu ştiam cum să vorbesc. Am început să scriu de la optăşpe ani.
- Atunci, bine că a venit la tine în viaţă. A avut un rost bun. 
- Daaaa, fireşte...
- Bine că ai găsit o cheie să îţi dezvolţi talentul, pentru că ai nimerit-o bine cu scrisul. Totuşi eşti mulţumit de ceea ce ai izbutit să faci până acum?
- Aunt mulţumit de rezultat. Foarte mari probleme de comunicare am avut cu ai mei.
- De ce? Din cauza scrisului?
- Cumva pentru că nu ne-am înţeles niciodată, cumva pentru că ei nu înţelegeau... şi nu le-am iertat asta.
- Păi, vroiau să devii altcineva sau cum?
- Nu. Mi-au dat libertate să aleg.
-. Zici că de la 18 ani ai început să scrii. Cum s-a întâmplat, până la urmă a devenit o obişnuinţă pentru tine?
- Au fost foarte multe etape... mă interesa mai mult ideea să pot să mă exprim. Scriam texte, eseuri mai mult... dar ei citeau şi îmi reproşau chestii... şi uite asta... asta m-a şi făcut să scriu poezie, că jurnalul îl citea maică-mea şi mă trăgea la răspundere. Şi atunci am zis... sănătaaaate... am zis că de-acuma scriu poezie şi acuma chiar dacă o citeşti, tot nu înţelegi ce-am scris. 
- Aaaa, tu ai început să scrii ca să nu priceapă ei?
- Da. Şi soră-mea a păţit acelaşi lucru, dar a găsit altă cale. E mult mai agresivă decât mine şi odată ce a aflat că i se citeşte tot ce scrie, a început să bage nişte mari înjurături în jurnal „dacă citeşti...” şi când zicea ceva aşa în alte circumstanţe mama se enerva şi zicea „bagă în jurnal înjurături, nu vorbi aşa” ha ha. 
- Mie mi se pare foarte interesant cum absolut toţi părinţii se bagă în jurnalele copiilor şi li se pare absolut normal ceea ce fac, şi niciodată nu au mustrări de conştiinţă. Bunăoară ne povestea o profesoară cum că i-a citit jurnalul de dragoste a fiului ei micuş, fiindcă i s-a părut interesant.
- Dar e normal că părinţii vor să ştie gândurile copiilor şi caută şi citesc... asta e.
Uite, la mine, nu prea îmi place că scriu cumva parcă neclar...
- Ba e mai bine aşa, din perspectiva mea. Agreez poeziile care păstrează o doză de mister. Cred că toate poeziile ar trebui să aibă aşa ceva.
- Biiine, dar unde vezi tu magazinul?
- Păi, uite, scrie bomboane, mare şi auriu, în special pentru tine. Aici este un butic de la Bucuria.
- E închis.
- E închis?
- Stai că vine vânzătoarea, uite că ni-l deschide.
- Ei, vezi ce noroc avem?
- Da... de care zici că-ţi plac?
- Să nu uiţi de Chişinău de Seară.
- Şi care e diferenţa dintre astea două de la meteorit?
- Doar preţul, că gramajul e acelaşi, dar sunt aceleaşi bomboane înăuntru, nu există sortiment variat pentru meteorit.
- Ideea e să fie mai multe. Sunt mai multe aici, decât aici?
- La fel.
- Ha ha. Cutia e mai mare.
- stai să mă gândesc pentru cine trebuie să duc...
- Dar o să-ţi iau şi ţie.
- Nuuuu... nu vreau. Nu vreau.
(ieşind din Bucuria)
- Ai bomboane...
- ...am bomboane.

_______________________________
Îi mulţumesc foarte mult lui 
Răzvan 

​

​